Calendar Romano-Catolic - 16 aprilie 2019

[altmariustotal catolic]

Ss. Irina, Agape şi Chionia

• martire
• ??-304
• d.: în 304, Tesalonic, Grecia
• 1 aprilie, 5 aprilie (latin)
• 16 aprilie (bizantin)
• 

Împăratul Diocleţian, dorind să distrugă definitiv credinţa creştină, a dat un decret prin care poruncea predarea şi arderea tuturor cărţilor ce conţineau Sfânta Scriptură sau slujbele creştineşti. În oraşul Tesalonic – astăzi Salonic, în Grecia – erau trei surori: Irina, Agape şi Chionia, care, considerând că fiind femei sunt mai ferite de bănuielile răuvoitorilor, au ascuns în casa lor mai multe dintre cărţile creştinilor din localitate.

Fiind descoperite, cărţile au fost arse, iar lor li s-a cerut să mănânce din carnea jertfită idolilor, ca semn că renunţă la credinţa creştină. Curajoasele surori au răspuns demn, că niciodată nu se vor despărţi de Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Agape şi Chionia au fost arse de vii, iar Irina, probabil fiind mai tânără, a fost trimisă într-o casă de desfrâu, cu gândul de a-i schimba hotărârea. S-au convins însă repede că flăcările corupţiei nu ating sufletul ei, şi atunci au aruncat-o pe rugul care i-a transformat trupul în cenuşă.

Numele Irina, cu variantele Irene, Orena, Irinca şi altele, provine din cuvântul grecesc Eirene, pronunţat irini, cuvânt care înseamnă pace. Deşi a fost folosit şi în vechime, chiar în mitologia greacă, creştinii l-au preluat cu bucurie, deoarece le amintea promisiunea lui Isus: „Fericiţi făcătorii de pace, căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema”.

Sfintele Agape şi Chionia sunt sărbătorite în calendarul catolic la 1 aprilie, iar Sfânta Irina în 5 aprilie. În calendarul ortodox toate trei sunt sărbătorite în 16 aprilie.

Sf. Benedict Iosif Labre

• pelerin
• 1748-1783
• n.: la 25 martie 1748, Amettes, Boulogne, Franţa
• d.: la 17 aprilie 1783, Roma, Italia
• 16 aprilie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 20 mai 1860, de Papa Pius al IX-lea
  • sfânt la 8 decembrie 1881, de Papa Leon al XIII-lea

„În această lume suntem cu toţii pelerini într-o vale de lacrimi; călătorim mereu pe drumul sigur trasat de Cristos, silindu-ne să ne păstrăm în credinţă, speranţă, iubire, umilinţă, rugăciune, răbdare şi mortificare creştinească, pentru a ajunge în Patria Cerească”. Aceasta era una dintre maximele preferate ale Sfântului Benedict Iosif Labre, maximă ce caracterizează perfect stilul său de viaţă. Din cei 35 de ani, câţi a trăit, cel puţin treisprezece i-a petrecut pe drum, „ca pelerin”. Pe drept a fost numit „vagabondul lui Dumnezeu”, sau „ţiganul rătăcitor al lui Cristos”, expresii oarecum amabile faţă de o alta care i s-a atribuit tot lui: „sfântul păduchilor”.

Pentru a putea înţelege sensul şi valoarea acestui sfânt, este necesar să ne amintim că în istorie şi în viaţă au fost situaţii în care omul şi-a pus în primejdie existenţa biologică pentru a salva valori ce le-a considerat mai de preţ. Este cazul ostaşilor care au murit pe front pentru apărarea patriei, al pompierilor care şi-au pierdut viaţa încercând să salveze pe alţii, al celor care declară greva foamei, renunţă la condiţiile fireşti ale existenţei biologice pentru susţinerea unor valori supreme. Pe aceştia îi respectăm, îi admirăm; gestul lor nu formează o normă obişnuită de viaţă, ci un act acceptat sau autoimpus în scopul afirmării sau apărării unor realităţi superioare nivelului biologic al vieţii. Pe de altă parte, nu este greu de constatat că de multe ori se face mai mult caz de o pată pe încălţăminte sau îmbrăcăminte decât de noroiul minciunii şi al imoralităţii din conştiinţă; se depune mai multă trudă pentru distrugerea insectelor dăunătoare, sau purtătoare de microbi, decât pentru distrugerea factorilor de corupţie morală; se acordă o însemnătate decisivă condiţiilor de locuit şi se trece cu vederea importanţa esenţială a vieţii morale.

În această situaţie, Iosif Benedict Labre a considerat că este chemat să renunţe la condiţiile materiale obişnuite ale existenţei biologice pentru a atrage atenţia contemporanilor săi asupra vieţii spirituale.

Benedict Iosif Labre s-a născut la Amettes, Arras – Franţa, la 26 martie 1748, fiind primul dintre 15 copii ai unor agricultori modeşti. A făcut studiile elementare la şcoala din sat şi apoi a învăţat puţină latină cu un unchi al său după mamă. Ar fi voit să devină călugăr mai degrabă decât preot, dar părinţii au refuzat să îi dea permisiunea de a intra într-o mănăstire de trapişti. După vârsta de 18 ani a putut să ceară să fie admis într-o mănăstire cisterciană, dar superiorul a ajuns la convingerea că Iosif Benedict nu este apt pentru această viaţă. În timp de iarnă el face pe jos un drum de peste 60 de leghe la o altă mănăstire, dar şi aici, după un scurt timp de probă, este sfătuit să se retragă. Încearcă la o a treia mănăstire; i se dă haina călugărească şi începe noviciatul, pe care însă nu îl termină, deoarece se convinge definitiv că nu acesta este drumul vieţii lui, căci s-a îmbolnăvit grav şi s-a vindecat brusc după plecarea din mănăstire.

La vârsta de 22 de ani ia hotărârea definitivă: mănăstirea lui va fi strada, vizitând ca pelerin sanctuarele vestite ale Europei. În sacul de pelerin sărac îşi ţine toată averea lui: Noul Testament, cartea „Urmarea lui Cristos”, şi Breviarul pe care îl recită zilnic; la piept poartă o cruce şi de gât îi atârnă o coroană de mătănii; nu-i lipseşte niciodată din mâini rozarul Maicii Domnului. Mănâncă doar câte o coajă de pâine pe zi şi puţine legume; nu cere niciodată de pomană, şi dacă i se oferă ceva, se grăbeşte să împartă cu alţi săraci, cerşetori pe la margini de drumuri, chiar dacă donatorul, crezând că a fost nemulţumit de pomana ce i-a dat-o, se repede spre el şi-l loveşte mânios cu bastonul. Noaptea se odihneşte printre ruinele Coloseului, iar zilele şi le petrece în rugăciune, vizitând diferite sanctuare. Dintre acestea, unul dintre cele mai dragi inimii sale a fost sanctuarul din Loretto, unde se ruga ore întregi lângă peretele căsuţei din Nazaret, murmurând litaniile Maicii Domnului. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut la Roma, de unde, o dată pe an, se ducea la Loretto.

Istovit de lipsuri şi de orice igienă corporală, îşi sfârşeşte marele pelerinaj în ziua de 16 aprilie 1793, pe treptele bisericii Santa Maria dei Monti. La catafalcul lui o mare mulţime din Roma a venit să-şi exprime preţuirea şi recunoştinţa; erau convinşi că Benedict Iosif nu a fost o victimă a mizeriei umane şi nici nu a dispreţuit bunurile legitime ale acestei vieţi, dar a iubit nespus de mult sufletul uman, libertatea şi demnitatea lui supremă. A fost înmormântat chiar în biserica Santa Maria. Mormântul lui a devenit loc privilegiat de reflexie, de rugăciune şi de transformare. În anul 1881 Papa Leon al XIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Bernadeta Soubirous

• fecioară
• 1844-1879
• n.: la 7 ianuarie 1844, Lourdes, Franţa
• d.: la 16 aprilie 1879, Nevers, Nièvre, Franţa
• 16 aprilie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 18 noiembrie 1923, de Papa Pius al XI-lea
  • fericită la 14 iunie 1925, de Papa Pius al XI-lea
  • sfântă la 8 decembrie 1933, de Papa Pius al XI-lea

Festivitatea Sfintei Fecioare de la Lourdes, din ziua de 11 februarie, festivitate prevăzută cu o slujbă deosebită, ne aminteşte arătarea Maicii Domnului la o tânără de paisprezece ani, care nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar care în fiecare zi recita Sfântul Rozariu; această tânără este Bernadeta Soubirous, născută în orăşelul Lourdes dintr-o familie foarte săracă, în anul 1844. Prin ea Preacurata a făcut să izvorască apa miraculoasă, spre care pelerini din întreaga lume vin să îşi reîmprospăteze credinţa şi speranţa. Mulţi se întorc de la Lourdes vindecaţi şi de bolile trupului. Neprihănita Fecioară Maria, în timpul celei de a doua arătări, îi spusese Bernadetei: «Nu îţi promit că te voi face fericită în lumea aceasta, ci în lumea de dincolo».

În urma arătărilor minunate cu care a fost favorizată, Bernadeta nu a căutat şi nici nu a acceptat să fie apreciată şi lăudată de către oameni. Când Episcopul de Lourdes, în prezenţa a peste cinci mii de pelerini, aşeza statuia Maicii Domnului în grota arătărilor, Bernadeta stătea liniştită, cuprinsă de un atac de astm, într-o chilie mică oferită de călugăriţele care o primiseră în mijlocul lor. Când durerile ajungeau aproape de nesuportat, ea suspina: «Nu, nu cer uşurare, ci numai tărie şi răbdare». Ea şi-a petrecut scurta existenţă pământească în acceptarea cu linişte şi umilinţă a suferinţelor fizice, ca răspuns plin de generozitate la chemarea Neprihănitei de a face pocăinţă pentru răscumpărarea atâtor suflete aflate în robia păcatului.

În timp ce la grota binecuvântată se lucra la înălţarea unui sanctuar măreţ, care să primească sub bolţile sale mulţimile de pelerini şi bolnavi ce veneau să afle acolo ajutor, Bernadeta părea că dispare în umbră. După ce timp de şase ani a stat în Institutul Surorilor de Caritate din Lourdes, este admisă la noviciatul din Nevers al aceloraşi călugăriţe. În intervalul de treisprezece ani petrecut aici, nu a cunoscut decât suferinţe, însăşi superioarele mănăstirii se purtau faţă de ea cu multă răceală; se verifică şi în acest caz planul providenţial prin care sufletele alese nu găsesc înţelegere, şi nici chiar bunăvoinţă, din partea sufletelor mediocre. La începutul vieţii sale de mănăstire, a îndeplinit oficiul de infirmieră, apoi a fost sacristană; în cele din urmă, după ce boala s-a agravat, a fost constrânsă să stea mai mult la pat; timp de nouă ani de zile a rămas parcă atârnată între viaţă şi moarte.

Persoanelor care veneau să o consoleze, le răspundea cu surâsul luminos întipărit pe faţa ei de strălucirea Doamnei Preacurate de la Lourdes: «Maria este atât de frumoasă încât toţi cei care au văzut-o o dată ar vrea să moară pentru a o revedea». Bernadeta, păstoriţa amintită, care cu ochii proprii a privit încă pe acest pământ faţa Fecioarei Zămislite fără prihana strămoşească, a murit în ziua de 16 aprilie 1879. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea o ridică la cinstea altarelor, propunând-o ca un model de puritate sufletească, simplitate evanghelică şi deplină supunere la voinţa lui Dumnezeu.

Bernadeta Soubirous a fost canonizată sub numele de Maria Bernard; astfel se exprima legătura între numele Bernadeta şi numele Bernard. Acesta este un nume germanic, compus din: bero=urs şi hard= tare; la origine înseamnă urs puternic, şi face parte din familia numelor de animale atribuite şi oamenilor: Lupu, Ursu, Păun… etc. Bernarda, Bernardina, Bernadeta sunt forme feminine ale numelui Bernard, care aminteşte de marele Sfânt Bernard, cinstitor înflăcărat al Preacuratei şi un apostol neobosit al evlaviei către Maica Domnului. Ţinând seamă şi de întâmplările minunate din viaţa Bernadetei Soubirous, persoanele credincioase care poartă un prenume din familia numelui Bernard se vor simţi îndemnate la o evlavie deosebită către Fecioara Zămislită fără de prihană strămoşească, izvor de puritate şi tărie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti