Calendar Romano-Catolic - 15 martie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Amos

• profet
• 15 iunie (latin)
• 15 martie (bizantin)
• 

Amos este primul profet scriitor, iar profeţiile sale, care constituie pentru noi primul document al profetismului, sunt şi un preţios izvor de informaţii privind viaţa sa şi obiceiurile poporului său, cu şapte secole şi jumătate înainte de Cristos. A predicat într-adevăr între anii 762 şi 750 î.C., ca urmare a unei precise chemări divine care l-a luat din satul său, Teqoa, aproape de Betleem, şi de la ocupaţiile sale de crescător de animale şi cultivator de sicomori.

Ieroboam al II-lea (683-743), profitând de dezinteresul Egiptului şi al Asiriei, extinsese graniţele Israelului; dar victoriile uşoare exasperaseră o situaţie socială dezordonată: celor bogaţi, lacomi de câştiguri, li se opuneau cei marginalizaţi, săraci, exploataţi în mod nedemn de către negustori, magistraţi şi funcţionari necinstiţi, în timp ce lenevirea, nepăsarea şi cursa după plăcerile uşoare frânaseră vechiul elan religios al poporului lui Dumnezeu. Sentimentului religios, alimentat de vechea Alianţă, i se substituise exaltarea prezumţioasă a omului şi a puterii sale.

Împotriva acestei mentalităţi laice şi a observării pur formale a legii Amos înalţă glasul său pentru a anunţa iminenta pedeapsă a lui Dumnezeu, care va distruge Israelul, va lovi pe cei bogaţi şi va face să dispară acel cult gol, idolatru, al măreţiei: „Pentru că voi îl exploataţi pe cel sărac şi îi extorcaţi tributuri grele pe grâu, casele din piatră fasonate pe care le-aţi construit nu le veţi mai locui, nici nu veţi mai bea vinul frumoaselor vii, pe care le-aţi plantat… Căutaţi binele şi nu răul, dacă voiţi să trăiţi. Faceţi dreptate la tribunal şi atunci poate Domnul va avea milă”.

Răul cel mai mare constă în prezumţia de a fi împlinit propriile datorii religioase prin oferirea de jertfe grase şi generoase, adică printr-un cult exterior care să acopere o viaţă dezordonată din punct de vedere moral şi social. Dreptatea divină lansează prin gura profetului ultimul apel înainte de dezastru. Amos propune alegerea între o existenţă cu Dumnezeu şi o existenţă fără Dumnezeu. Dar chiar şi această încercare extremă va fi o chemare providenţială la respectul alianţei încheiate cu poporul său „ales dintre toate familiile pământului”, acea alianţă care îşi va avea desăvârşirea în împărăţia veşnică a lui Mesia. Încheindu-şi misiunea profetică, Amos s-a reîntors în satul său, unde, după o tradiţie, relatată de Epifaniu şi culeasă în Martirologiul roman, ar fi fost lovit la tâmplă cu un ciomag de către fiul preotului Amasia, pentru a reduce la tăcere acea voce incomodă, severă în mod special cu ipocrizia preoţilor.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Luiza de Marillac

• călugăriţă
• 1591-1660
• n.: la 12 august 1591, Meux, Franţa
• d.: la 15 martie 1660, Paris, Franţa
• 15 martie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • fericită la 9 mai 1920, de Papa Benedict al XV-lea
  • sfântă la 11 martie 1934, de Papa Pius al XI-lea

Spre sfârşitul anului 1624, Vincenţiu de Paul, apostol şi inteligent organizator al operelor de binefacere, o întâlneşte pe Luiza de Marillac, soţie şi mamă copleşită de greutăţi, dar însufleţită de o aprigă dorinţă de a contribui la uşurarea suferinţelor imense care în acea perioadă se abătură asupra Parisului şi a Franţei. Vincenţiu vede în ea un suflet de crin, o inimă de aur şi o voinţă de oţel. Discută împreună despre întemeierea unei asociaţii, asemănătoare cu călugăria, care să se ocupe de asistenţa bolnavilor; îi dau şi numele: „Fiicele carităţii”. Planul lor avea să aducă o schimbare radicală în modul de exercitare a carităţii şi în viaţa călugărească. Până atunci nu se concepea o călugăriţă decât purtând vălul care să o acopere, locuind în mănăstire, unde nu era permis să intre nici un bărbat (clausura), despărţită chiar în capelă de restul credincioşilor printr-un grilaj de fier, avându-şi capela proprie în cadrul mănăstirii şi grădina închisă – chiostru – în care îşi făcea plimbarea. „Voi veţi avea drept mănăstire” – le repeta Vincenţiu primelor fiice ale carităţii – „doar casele bolnavilor, drept chilie, o cameră închiriată, capela voastră va fi biserica parohială, grădina închisă vor fi străzile oraşului, clauzura voastră este ascultarea, gratiile să vă fie teama de Dumnezeu, iar vălul, sfânta modestie”. Sunt cuvinte care mai bine decât cel mai reuşit portret artistic ne descriu chipul sfintei amintite astăzi: umilă, inteligentă şi supusă colaboratoare a marelui sfânt al carităţii. „Singur Dumnezeu ştie ce tărie sufletească are această femeie” – spunea Sfântul Vincenţiu, referindu-se la neobosita activitate ce o desfăşura, în pofida sănătăţii ei şubrede şi a multor neplăceri.

Luiza era fiica naturală a lui Ludovic de Marillac, conte de Ferrièrres şi consilier în Parlament;  ea a avut parte de o copilărie foarte zbuciumată. În 1694, îi moare tatăl, şi Luiza, în vârstă de paisprezece ani, este scoasă din „colegiul regal” şi încredinţată unei „domnişoare sărace” (poate mama ei), care o îndrumă în câmpul muncii. Acum ea află de originea ei, lucru care o face să sufere foarte mult şi-i întăreşte hotărârea de a deveni călugăriţă. Rudele ei au decis altfel şi, la 5 februarie 1613, Luiza se căsătoreşte cu scutierul şi secretarul Mariei de Medicis, Anton Lagras. La 19 octombrie din acelaşi an, se naşte un copil, Mihai. Boala îndelungată a soţului şi greutăţile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soţi, încât Luiza se gândea că ar fi mai bine să se despartă.

Numai convorbirile frecvente cu Sfântul Francisc de Sales, pe care l-a întâlnit pentru prima dată în 1618 la Paris, au ajutat-o să depăşească aceste momente grele. Apoi, Vincenţiu de Paul o asociază la întemeiereaInstitutului Fiicelor Calităţii. După puţin timp, în decembrie 1625, soţul moare, iar fiul lor, Mihai, intră în seminar. Luiza a putut să primească în casa ei primele tinere venite de la ţară cu gândul de a se consacra îngrijirii săracilor şi bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane aparţinând claselor orăşeneşti. Era primul nucleu de la care a început să se dezvolte noua congregaţie atât de originală a Fiicelor Carităţii.

A rămas în plină activitate până în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu puţine luni înainte de „părintele săracilor”, cum era numit Sfântul Vincenţiu, de la care a învăţat să ducă o viaţă sufletească simplă şi să-şi organizeze în mod practic activitatea. Răspunzând parcă gândului Sfântului întemeietor al Fiicelor Carităţii, care spunea că sfinţenia este cu atât mai adevărată cu cât este mai ascunsă, Luiza de Marillac a fost declarată sfântă abia în 11 martie 1934. În anul 1960, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroană a Asistentelor Sociale.

Pornind de la două cuvinte germanice vechi: hlod = glorie, glorios şi wig = luptă, bătălie, s-a ajuns în diferite limbi la nume care par foarte deosebite, dar exprimă aceeaşi idee: persoană care biruieşte în luptă, biruitor, şi era acordat conducătorilor de expediţie. Iată câteva ramuri pornite din rădăcinile hlod şi wig: Hlodowig, Hlowig, Clodoveu, Clodovicus, Clovis, Lodovicus, Ludovicus, Louis, Luigi, Ludwig, Luis, Lajos, Ludovic; pentru femei s-au cristalizat formele: Ludovica, Louise, Luiza, Ludwika, Lujza; ca diminutive de alintare, în germană, există numele Ludi, Lutz, Wickl, Wikki. O întreagă armată de sunete, care nici toate împreună, nici fiecare în parte nu sunt în măsură să ne dea bucuria biruinţei depline; Sfântul Paul ne atrage atenţia: „nu te lăsa biruit de rău, ci învinge răul prin bine”. Luiza de Marillac a gustat această bucurie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Artemide Zatti

• 1880-1951
• n.: la 12 octombrie 1880, Boretto, Reggio Emilia, Italia
• d.: la 15 martie 1951, Bahia Blanca, Argentina
• 15 martie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 7 iulie 1997, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 14 aprilie 2002, de Papa Ioan Paul al II-lea

A fost unul dintre cei trei fii dintr-o familie săracă, şi băiatul a trebuit să renunţe la şcoală la vârsta de nouă ani pentru a lucra pentru un vecin bogat. În final familia a imigrat în Bahia Blanca, Argentina, pentru a găsi de lucru, ajungând în Buenos Aires la 9 februarie 1897. Aici Artemide a lucrat într-o fabrică de ţiglă, şi a frecventat o şcoală parohială locală condusă de salezieni. El s-a simţit atras de salezieni, şi la vârsta de 20 de ani a intrat în seminarul lor, Casa di Bernal.

În timp ce avea grijă de un tânăr preot salezian bolnav de tuberculoză, Artemide a contactat această boală. A fost trimis la Casa saleziană din Viedma, unde era o climă mai potrivită, dar cu puţine speranţe pentru însănătoşirea lui. La spitalul misionar San Jose de aici lucra un infirmier salezian care îndeplinea şi rolul de medic: Padre Evasio Garrone. Acesta l-a îndemnat pe Artemide să se roage pentru mijlocirea Fecioarei Maria, Ajutorul Creştinilor, oferindu-se să îşi dedice viaţa îngrijirii bolnavilor; tânărul salezian s-a vindecat complet în mod miraculos.

El şi-a ţinut promisiunea. A acceptat cu umilinţă şi docilitate suferinţa de a renunţa la preoţie. A lucrat în farmacia spitalului, şi în 1913, după moartea pr. Garrone, a preluat funcţiile de vicedirector, şi administrator. Timpul liber pe care i-l permiteau datoriile lui administrative şi-l petrecea îngrijind bolnavii, nu doar pe cei din spital, ci şi pe cei din localităţile Viedma şi Patagones, făcând totul gratuit, cu deschidere şi cu un eroic spirit de sacrificiu, fără a căuta odihna şi satisfacţiile personale. Astăzi spitalul este numit în onoarea lui. A murit de cancer în Bahia Blanca, Argentina; relicvele lui au fost îngropate în capela saleziană din Viedma, Argentina. A fost declarat venerat în data de 7 iulie 1997, de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Sursa: Vatican.va

Artemide Zatti s-a născut la Boretto, în Reggio Emilia – Italia, pe 12 octobrie 1880; părinţii lui Luigi Zatti şi Albina Vecchi, o familie de agricultori.  Încă de mic cunoscu munca şi sacrificiul. La nouă ani îşi câştiga deja pâinea zilnică muncind ca zilier. În 1897 familia Zatti, din cauza sărăciei, emigrează în Argentina şi se stabili la Bahía Blanca. Aici Artemide începe să frecventeze parohia saleziană devenind colaborator de încredere al parohului, don Carlo Cavalli, cu care deseori împărtăşea munca şi rugăciunea.

Simte chemarea de a deveni salezian, şi este acceptat ca aspirant de monsenior Cagliero care îl trimite în casa din Bernal; avea 20 de ani. Începe să studieze cu spor pentru a recupera anii pierduţi. Providenţa îi încredinţează un preot tânăr bolnav de tuberculoză, care va muri în 1902.  În ziua în care Artemide trebuia să primească lectoratul, una din etapele în drumul spre preoţie, se îmbolnăveşte şi el de tuberculoză. Întorcându-se acasă, don Cavalli îl conduce la spitalul misionar din Viedma. Artemide cere şi obţine de la Maria Ajutorul Creştinilor darul vindecării, cu promisiunea, din partea sa, de a-şi dedica întreaga viaţă îngrijirii bolnavilor. Odată vindecat îşi ţinu promisiunea. Mai întâi se ocupă de farmacia de lângă spital, unde învăţă imediat logica directorului din acel loc: „Plăteşte doar cine poate”. La moartea directorului de spital îi revin lui toate responsabilităţile.

În 1908 depune voturile solemne. Se dedică în totalitate bolnavilor săi, lumea îl căuta şi îl stima. Pentru personalul calificat al spitalului nu era doar un bun director, ci mai ales, un bun creştin.  Cineva descria astfel o zi din viaţa lui: „La 4:30 era deja în picioare. Meditaţie şi Sf. Liturghie. Vizitează toate camerele; apoi cu bicicleta merge să îngrijească bolnavii din oraş. După prânz îşi petrece timpul cu bolnavii ce se pot plimba. De la 14:00 la 18:00 o nouă vizită la bolnavii interni şi externi ai spitalului. Până la 20:00 lucrează în farmacie, după care până la 23:00 învaţă medicina, în sfârşit, lectura spirituală. Apoi se odihneşte, rămânând mereu disponibil la orice oră din noapte ar fi fost chemat de bolnavi”. Nu după mult timp obţinu şi diploma de infirmier.

În 1913 fu se ocupă şi de construcţia noului spital, care mai apoi va fi dărâmat; simţi o mare durere în suflet, dar fără să se descurajeze construi altul. Ca şi don Bosco, crezu mereu în Divina Providenţă. Maria Ajutorul Creştinilor nu-l abandonă niciodată. Când don Bosco visa coajutorii salezieni, cu siguranţă îi dorea sfinţi precum Artemide. În 1950, căzând de pe o scară, fu obligat să rămână mai mult timp la pat. După câteva luni începu să simtă simptomele cancerului. Se stinse din viaţă pe15 martie 1951. Papa Ioan Paul al II-lea îl declară fericit pe 14 aprilie 2002. Corpul său se află în capela saleziană din Viedma.

Fer. Jan Balicki

• preot
• 1869-1948
• n.: la 25 ianuarie 1869, Staromiescie, Polonia
• d.: la 15 martie 1948, Przemysl, Polonia
• 15 martie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 19 decembrie 1994, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 18 august 2002, de Papa Ioan Paul al II-lea

Jan Adalbert Balicki s-a născut la 25 ianuarie 1869 la Staromiescie, astăzi cartierul Rzeszow. Crescut într-un ambient familiar foarte religios, s-a hotărât să se consacre lui Dumnezeu. După examenul de bacalaureat a intrat în seminarul diecezan din Przemysl. Hirotonit preot, timp de un an a slujit în parohia Polna şi apoi a fost trimis la Roma pentru a-şi continua studiile de specializare, pe care le încheie cu licenţa în teologie la Universitatea Pontificală Gregoriană.

La întoarcerea sa în dieceză este numit profesor de teologie dogmatică în seminarul diecezan. Misiunea sa de profesor a fost pătrunsă de o credinţă profundă şi de iubire pentru Adevăr. În rugăciune, mai ales, a aflat înţelepciunea şi lumina Duhului Sfânt. În anii 1928-1934 a fost rectorul seminarului. A murit la Przemysl, la 15 martie 1948, în faimă de sfinţenie.

Pr. Jan Balicki s-a dăruit lui Dumnezeu şi oamenilor în toţi anii vieţii sale de preot, ca profesor şi educator al noilor preoţi, ca predicator cu har şi păstor în căutarea oilor care, din diferite motive, se îndepărtaseră de turma lui Cristos.

Pr. Balicki, preot umil din dieceza de Przemysl, este un exemplu extraordinar şi pentru toţi credincioşii din timpul nostru, în mod deosebit pentru preoţi. El ne învaţă cum să unim viaţa contemplativă cu apostolatul, cum să-l ajutăm pe aproapele în nevoile sale materiale şi spirituale, cum să dobândim sfinţenia evanghelizând lumea.

Sursa: Vatican.va