Calendar Romano-Catolic - 15 martie 2012

[altmariustotal catolic]

Astăzi în liturgie

Sfântul/sărbătoarea:

Sf. Luiza de Marillac, clg.

Data:

15.03.2012

Culoare liturgică:

violet

Gradul zilei:

zi ferială

• http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...
  
  

SF. LUIZA DE MARILLAC, CLG.

Spre sfârşitul anului 1624, Vincenţiu de Paul, apostol şi inteligent organizator al operelor de binefacere, întâlneşte pe Luiza de Marillac, soţie şi mamă copleşită de greutăţi, dar însufleţită de o aprigă dorinţă de a contribui la uşurarea suferinţelor imense care în acea perioadă se abătură asupra Parisului şi a Franţei. Vincenţiu vede în ea un suflet de crin, o inimă de aur şi o voinţă de oţel. Discută împreună întemeierea unei asociaţii, asemănătoare cu călugăria, care să se ocupe de asistenţa bolnavilor; îi dau şi numele: „Fiicele carităţii". Planul lor avea să aducă o schimbare radicală în modul de exercitare a carităţii şi în viaţa călugărească. Până atunci nu se concepea o călugăriţă decât purtând vălul care să o acopere, locuind în mănăstire unde nu era permis să intre nici un bărbat (clausura), despărţită chiar în capelă de restul credincioşilor printr-un grilaj de fier, avându-şi capela proprie în cadrul mănăstirii şi grădina închisă - chiostru - în care îşi făcea plimbarea. „Voi veţi avea drept mănăstire" - le repeta Vincenţiu primelor fiice ale carităţii - „doar casele bolnavilor, drept chilie, o cameră închiriată, capela voastră va fi biserica parohială, grădina închisă vor fi străzile oraşului, clauzura voastră este ascultarea, gratiile să vă fie teama de Dumnezeu, iar vălul, sfânta modestie". Sunt cuvinte care mai bine decât cel mai reuşit portret artistic ne descriu chipul sfintei amintite astăzi: umilă, inteligentă şi supusă colaboratoare a marelui sfânt al carităţii. „Singur Dumnezeu ştie ce tărie sufletească are această femeie" - spunea Sfântul Vincenţiu, referindu-se la neobosita activitate ce o desfăşura, în pofida sănătăţii ei şubrede şi a multor neplăceri.

Luiza era fiica naturală a lui Ludovic de Marillac, conte de Ferrièrres şi consilier în Parlament; ea a avut parte de o copilărie foarte zbuciumată. În 1694, îi moare tatăl, şi Luiza, în vârstă de paisprezece ani, este scoasă din „colegiul regal" şi încredinţată unei „domnişoare sărace" (poate mama ei), care o îndrumează în câmpul muncii. Acum ea află de originea ei, lucru care o face să sufere foarte mult şi-i întăreşte hotărârea de a deveni călugăriţă. Rudele ei au decis altfel şi, la 5 februarie 1613, Luiza se căsătoreşte cu scutierul şi secretarul Mariei de Medicis, Anton Lagras. La 19 octombrie din acelaşi an, se naşte un copil, Mihai. Boala îndelungată a soţului şi greutăţile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soţi, încât Luiza se gândea că ar fi mai bine să se despartă.

Numai convorbirile frecvente cu Sfântul Francisc de Sales, pe care l-a întâlnit pentru prima dată în 1618 la Paris, au ajutat-o să depăşească aceste momente grele. Apoi, Vincenţiu de Paul o asociază la întemeierea Institutului Fiicelor Calităţii. După puţin timp, în decembrie 1625, soţul moare, iar fiul lor, Mihai, intră în seminar. Luiza a putut să primească în casa ei primele tinere venite de la ţară cu gândul de a se consacra îngrijirii săracilor şi bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane aparţinând claselor orăşeneşti. Era primul nucleu de la care a început să se dezvolte noua congregaţie atât de originală a Fiicelor Carităţii.

A rămas în plină activitate până în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu puţine luni înainte de „părintele săracilor", cum era numit Sfântul Vincenţiu, de la care a învăţat să ducă o viaţă sufletească simplă şi să-şi organizeze în mod practic activitatea. Răspunzând parcă gândului Sfântului întemeietor al Fiicelor Carităţii, care spunea că sfinţenia este cu atât mai adevărată, cu cât este mai ascunsă, Luiza de Marillac a fost declarată sfântă abia în 11 martie 1934. În anul 1960, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroană a Asistentelor Sociale.

Pornind de la două cuvinte germanice vechi: hlod = glorie, glorios şi wig = luptă, bătălie, s-a ajuns în diferite limbi la nume care par foarte deosebite, dar exprimă aceeaşi idee: persoană care biruieşte în luptă, biruitor, şi era acordat conducătorilor de expediţie. Iată câteva ramuri pornite din rădăcinile hlod şi wig: Hlodowig, Hlowig, Clodoveu, Clodovicus, Clovis, Lodovicus, Ludovicus, Louis, Luigi, Ludwig, Luis, Lajos, Ludovic; pentru femei s-au cristalizat formele: Ludovica, Louise, Luiza, Ludwika, Lujza; ca diminutive de alintare, în germană, există numele Ludi, Lutz, Wickl, Wikki. O întreagă armată de sunete, care nici toate împreună, nici fiecare în parte nu sunt în măsură să ne dea bucuria biruinţei depline; Sfântul Pavel ne atrage atenţia: „nu te lăsa biruit de rău, ci învinge răul prin bine". Luiza de Marillac a gustat această bucurie.