Calendar Romano-Catolic - 15 iunie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Amos

• profet
• 15 iunie (latin)
• 15 martie (bizantin)
• 

Amos este primul profet scriitor, iar profeţiile sale, care constituie pentru noi primul document al profetismului, sunt şi un preţios izvor de informaţii privind viaţa sa şi obiceiurile poporului său, cu şapte secole şi jumătate înainte de Cristos. A predicat într-adevăr între anii 762 şi 750 î.C., ca urmare a unei precise chemări divine care l-a luat din satul său, Teqoa, aproape de Betleem, şi de la ocupaţiile sale de crescător de animale şi cultivator de sicomori.

Ieroboam al II-lea (683-743), profitând de dezinteresul Egiptului şi al Asiriei, extinsese graniţele Israelului; dar victoriile uşoare exasperaseră o situaţie socială dezordonată: celor bogaţi, lacomi de câştiguri, li se opuneau cei marginalizaţi, săraci, exploataţi în mod nedemn de către negustori, magistraţi şi funcţionari necinstiţi, în timp ce lenevirea, nepăsarea şi cursa după plăcerile uşoare frânaseră vechiul elan religios al poporului lui Dumnezeu. Sentimentului religios, alimentat de vechea Alianţă, i se substituise exaltarea prezumţioasă a omului şi a puterii sale.

Împotriva acestei mentalităţi laice şi a observării pur formale a legii Amos înalţă glasul său pentru a anunţa iminenta pedeapsă a lui Dumnezeu, care va distruge Israelul, va lovi pe cei bogaţi şi va face să dispară acel cult gol, idolatru, al măreţiei: „Pentru că voi îl exploataţi pe cel sărac şi îi extorcaţi tributuri grele pe grâu, casele din piatră fasonate pe care le-aţi construit nu le veţi mai locui, nici nu veţi mai bea vinul frumoaselor vii, pe care le-aţi plantat… Căutaţi binele şi nu răul, dacă voiţi să trăiţi. Faceţi dreptate la tribunal şi atunci poate Domnul va avea milă”.

Răul cel mai mare constă în prezumţia de a fi împlinit propriile datorii religioase prin oferirea de jertfe grase şi generoase, adică printr-un cult exterior care să acopere o viaţă dezordonată din punct de vedere moral şi social. Dreptatea divină lansează prin gura profetului ultimul apel înainte de dezastru. Amos propune alegerea între o existenţă cu Dumnezeu şi o existenţă fără Dumnezeu. Dar chiar şi această încercare extremă va fi o chemare providenţială la respectul alianţei încheiate cu poporul său „ales dintre toate familiile pământului”, acea alianţă care îşi va avea desăvârşirea în împărăţia veşnică a lui Mesia. Încheindu-şi misiunea profetică, Amos s-a reîntors în satul său, unde, după o tradiţie, relatată de Epifaniu şi culeasă în Martirologiul roman, ar fi fost lovit la tâmplă cu un ciomag de către fiul preotului Amasia, pentru a reduce la tăcere acea voce incomodă, severă în mod special cu ipocrizia preoţilor.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Vito

• martir
• 15 iunie (latin)
• 

Sfântul Vito a fost unul dintre cei mai populari sfinţi ai evului mediu. Acest lucru este confirmat şi de inserarea sa în grupul restrâns al sfinţilor ajutători, 14 (sau 15, în funcţie de regiune) sfinţi, a căror mijlocire era socotită deosebit de eficace, cu ocazia bolilor sau a nevoilor caracteristice. După cum poate este cunoscut, cei 14 sfinţi ajutători erau, în ordine alfabetică, Acaciu, Varvara, Blaziu, Ecaterina din Alexandria, Ciriac, Cristofor, Dionisie, Egidiu, Erasm, Eustachius, Gheorghe, Margareta, Pantaleone şi Vito. Sfântul Vito era invocat mai ales pentru a îndepărta o boală a sistemului nervos (coreea), letargia şi muşcătura animalelor veninoase şi turbate.

Figura sfântului Vito a fost învăluită de legendă, care s-a concretizat în fantezista Patimăredactată în secolul al VII-lea, şi este acum imposibil să distingem ceea ce este mai ales legendar şi ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, chiar dacă este posibil să se atragă atenţia asupra unor invenţii ce bat la ochi. În acest spirit experţii care au redactat calendarul reformat au formulat, în legătură cu 15 iunie, următoarea notă: „Comemorarea sfântului Vito, martir din Lucania, deşi veche, este rezervată calendarelor particulare. Modestus şi Crescenţia însă par să fie persoane fictive, ale căror nume au fost inserate în Calendarul roman în secolul al XI-lea”.

Legenda este foarte cunoscută: Vito, sicilian prin naştere, la numai şapte ani era creştin convins şi a început să facă diferite minuni. Conducătorul Valerian a poruncit arestarea sa şi a încercat, prin linguşeli şi ameninţări, să-l facă să-şi renege credinţa. Dar nu au folosit la nimic nici chiar pasionatele chemări ale tatălui său, păgân înverşunat. Micul Vito îl avea alături, într-adevăr, ca exemplu de curaj şi de fidelitate, pe propriul pedagog, Modestus, şi pe doica Crescenţia. Cei trei eliberaţi în mod minunat de către un înger, s-au putut retrage în Lucania, unde au continuat să dea mărturie despre credinţa lor prin cuvânt şi prin minuni. Faima sfântului Vito a ajuns până la urechile lui Diocleţian, al cărui fiu (inventat de Patimă) era bolnav de epilepsie, o boală pe atunci atât de impresionantă.

Sfântul Vito a fost chemat la Roma şi l-a vindecat pe cel de o vârstă cu el, iar drept recompensă a fost torturat şi aruncat din nou în închisoare. Însă, îngerul l-a eliberat şi, în sfârşit, întors în Lucania, Vito a putut da, împreună cu Modestus şi Crescenţia, mărturia supremă a martiriului. În ciuda podoabei legendare, sfântul Vito, poate nu copil nici atât de mare taumaturg, şi astăzi, continuă să stimuleze angajarea creştină a atâtor italieni cu numele de Vito, francezi cu numele de Vite sau Guy şi germani cu numele de Veit.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Ghermana Cousin

• fecioară
• 1570-1601
• n.: în 1570, Frouzins, Franţa
• d.: la 15 iunie 1601, Pibrac, Franţa
• 15 iunie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 7 mai 1864, de Papa Pius al IX-lea
  • fericită la 29 iunie 1867, de Papa Pius al IX-lea

Sfânta Ghermana Cousin, numită şi Germana din Pibrac, oraşul apro­piat locului de naştere, unde se află o frumoasă catedrală dedicată ei, era fiica unui ţăran sărac. S-a născut în anul 1579 şi de la naştere a fost infirmă, având mâna dreaptă atrofiată. Mama ei a murit când ea era încă foarte mică şi după ce tatăl său s-a recăsătorit, mama vitregă a persecutat-o foarte aspru, obligând-o să doarmă sub scara de la intrare.

Ghermana avea grijă de mica turmă de oi a familiei, dar era preţuită de toţi locuitorii satului pentru evlavia şi bunătatea ei. într-o dimineaţă, tatăl vede că fiica lui nu a plecat cu oile la păscut. Mâniat, deschide uşa încăperii unde dormea Ghermana şi îşi dă seama că adormise somnul de veci. Abia împlinise 22 de ani. O lumină îi înconjura trupul neînsu­fleţit şi toţi cei care au cunoscut-o au considerat că a fost un înger care a trecut printre ei.

În anul 1867 a fost ridicată la cinstea altarelor şi o catedrală impunătoare i-a fost dedicată în oraşul Pibrac, amintind peste veacuri că şi într-un trup infirm poate sălăşlui un suflet mare.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti