Calendar Romano-Catolic - 14 mai 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Matia

• apostol
• 14 mai (latin)
• 9 august (bizantin)

Matia, al cărui nume este frecvent la evrei şi înseamnă „darul Domnului”, este apostolul care a primit în dar marele privilegiu de a fi numărat în rândul Celor Doisprezece, luând locul rămas liber prin dezertarea lui Iuda Iscarioteanul.

Alegerea lui s-a făcut prin tragere la sorţi, după înălţarea Domnului, la propunerea lui Petru, care, în puţine cuvinte, a fixat calităţile cerute pentru un apostol: să fi fost aproape de Domnul Isus Cristos, să fie chemat şi apoi trimis în misiune: „E necesar ca unul dintre aceşti bărbaţi care a fost împreună cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Isus – începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi -, să fie împreună cu noi martor al învierii Lui”.

Matia a fost deci alături de Isus fără încetare, de la începutul până la sfârşitul vieţii publice a Mântuitorului, el este deci martor al lui Cristos, mai precis al învierii lui, deoarece învierea este piatra de temelie a creştinismului. Matia a trăit împreună cu ceilalţi unsprezece miracolul Tainei Pascale, şi este perfect îndreptăţit să îl vesteacă lumii pe Cristos, deoarece a fost martor ocular al vieţii şi operei lui Cristos, începînd chiar „de la botezul lui Ioan”. A doua şi a treia condiţie, chemarea din partea lui Dumnezeu şi trimiterea în misiune, sunt exprimate limpede în rugăciunile apostolilor: „Tu, Doamne, care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceşti doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut”.

Poate că ne surprinde alegerea lui Matia prin tragere la sorţi. Recurgerea la acest act pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu este o metodă cunoscută în Sfânta Scriptură, însăşi împărţirea Pământului Făgăduit s-a făcut prin tragere la sorţi; şi apostolii au considerat oportun să procedeze la fel. Între cei doi candidaţi propuşi de comunitatea creştină: Iosif, fiul lui Sabba, numit şi Cel Drept, şi Matia, alegerea a căzut pe acesta din urmă. Noul apostol, al cărui nume apare în Scriptură numai cu prilejul alegerii sale, a trăit împreună cu ceilalţi unsprezece clipa dătătoare de lumină şi putere a Rusaliilor; apoi, asemenea celorlalţi, a pornit pe drumuri cunoscute, şi altele pe care avea să-l conducă Duhul Adevărului, vestind mărirea lui Dumnezeu.

Nu se cunoaşte nimic despre activitatea sa apostolică, nici dacă a murit martir, ori de moarte naturală, deoarece amănuntele privitoare la viaţa sa provin din scrieri apocrife. Tradiţia că el ar fi murit în urma tăierii capului cu o secure explică de ce este considerat patron special al măcelarilor şi dulgherilor. Sărbătoarea lui a fost ţinută mult timp în ziua de 24 februarie; deoarece această zi cădea deseori în Postul Mare, noul calendar i-a fixat comemorarea la 14 mai, dată aproximativ apropiată de data alegerii lui ca apostol.

Trebuie să deosebim pe apostolul şi evanghelistul Matei de apostolul Matia; deşi foarte apropiate, numele lor sunt diferite; ca înţeles, provin din alăturarea a două cuvinte ebraice care înseamnă: darul lui Dumnezeu, nume ce se dădea copiilor consideraţi ca un semn al bunăvoinţei divine. Originea, numele şi viaţa Sfântului Matia, ca şi ale celorlaltor apostoli, sunt punctul de legătură între Vechiul şi Noul Testament; prin ei, tulpina viguroasă, urcă din rădăcinile divino-umane ale istoriei seva hrănitoare a vieţii în Cristos: „Nu am venit să stric Legea, ci să o duc la desăvîrşire”. Creştinul adevărat preţuieşte şi apără atât rădăcina cât şi tulpina prin care ajunge până la el hrana Vieţii.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Foarte învăţat în legea Domnului, prudent în suflet, profund în explicarea Sfintei Scripturi, înzestrat în a da sfaturi, agreabil în predicare, făcător de minuni, martor (al Celui Înviat), şi-a ridicat mâinile spre cer şi şi-a dat sufletul”.

Acest elogiu se găseşte pe o piatră din catedrala din Trier, din Germania, care se laudă, împreună cu bazilica romană „Santa Maria Maggiore”, că sunt în posesia relicvelor sfântului Matia. Dincolo de ceea ce ne spun Faptele Apostolilor în ceea ce priveşte primirea în colegiul apostolilor, nu mai ştim multe despre viaţa sa.

Eusebiu de Cezareea[1] îl consideră unul dintre cei şaptezeci şi doi de discipoli ai Domnului. Este sigur că, după Înălţare, Petru, aflându-se în cenacol împreună cu apostolii, cu Maria şi alţi credincioşi în număr de circa 120 de persoane, a propus să fie adus din nou la 12 numărul apostolilor, aşa cum fusese voinţa Învăţătorului, alegând pe unul dintre cei prezenţi care au fost cu Isus încă de la început. Comunitatea a prezentat doi candidaţi: Iosif, numit şi Iustus, şi Matia. După o scurtă rugăciune, au tras la sorţi, şi astfel, a fost ales Matia.

În prefaţa sărbătorii liturgice ambroziene se poate citi: „Pentru ca numărul apostolilor să fie completat, ţi-ai îndreptat o privire particulară de iubire asupra lui Matia, iniţiat în urmarea şi în misterele lui Cristos, Fiul tău. Glasul său s-a adăugat celorlalţi unsprezece martori ai Domnului şi a proclamat lumii vestea că Isus din Nazaret a înviat cu adevărat şi că oamenilor le-a fost deschisă împărăţia cerurilor”[2]. Notele ce îi caracterizează pe apostoli sunt trei: fidelitatea în ucenicie, deoarece l-au urmat pe Isus încă de la început; întâlnirea cu Isus cel înviat, pentru a putea să dea mărturie despre înviere nu din cele auzite din partea altora, ci din constatările personale; mandatul, fiind ales de Dumnezeu şi trimis. Matia le avea pe primele două, în timp ce pe a treia a primit-o prin intermediul Bisericii reunite în cenacol.

Alte date istorice sigure privindu-l pe acest apostol nu mai avem. Clement Alexandrinul ne oferă unele cuvinte care, în timpul său, erau atribuite sfântului Matia. Le transcriem: „Admiră lucrurile prezente, deoarece ele revelează măreţia lui Dumnezeu”[3]; „Lupta împotriva cărnii şi supunerea ei, neîngăduirea nici unei plăceri nepermise este calea creşterii în credinţă şi în înţelepciune”[4]; „Dacă aproapele unui ales păcătuieşte, şi cel ales se îndepărtează de el, deoarece doreşte să se comporte aşa cum o prescrie Cuvântul, celălalt s-ar ruşina să trăiască o astfel de viaţă (rea) şi nu ar mai păcătui”[5].

Note:
[1] Eusebiu de Cesarea, Istoria bisericească, I, 12, 3.
[2] MA I, 961.
[3] Clement Alexandrinul, Stromata, II, 9.
[4] Clement Alexandrinul, Stromata, III, 4.
[5] Clement Alexandrinul, Stromata, VII, 13.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Maria Domenica Mazzarello

• călugăriţă
• 1837-1881
• n.: la 9 mai 1837, Mornese, Acqui, Italia
• d.: la 14 mai 1881, Nizza Monferrato, Asti, Italia
• 14 mai (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 3 mai 1936, de Papa Pius al XI-lea
  • fericită la 24 iunie 1951, de Papa Pius al XII-lea
  • sfântă la 24 iunie 1951, de Papa Pius al XII-lea

Maria Domenica Mazzarello s-a născut la Mornese, în judeţul Alessandria din Nordul Italiei, pe 9 mai 1837 într-o familie numeroasă. Destul de robustă, încă de mică îl ajuta pe tatăl ei la munca câmpului: „Pentru ca Dumnezeu să nu lase să ne lipsească pâinea, trebuie să ne rugăm şi să muncim!”, spunea el.

Datorită educaţiei profund creştine avută în familie, Maria face mari sacrificii pentru a-l primi zilnic pe Isus în Sf. Euharistie: „Fără El nu aş putea să trăiesc!” În 1860 la Mornese, ajunge o boală molipsitoare, iar confesorul ei, părintele Pestarino, îi cere ajutor pentru a îngriji câteva rude din familia Mazzarello. Maria acceptă, dar se îmbolnăveşte. Se vindecă pe neaşteptate: pierde forţa fizică, dar nu-şi pierde credinţa. Mergând odată pe stradă are o viziune misterioasă: un mare edificiu cu multe fete sărace care aleargă prin curte, şi o voce care-i spune: „Ţi le încredinţez!”

Neputând lucra pe câmp, de acord cu prietena sa Petronilla hotărăşte să devină croitoreasă, pentru a învăţa fetele sărace să coase. Duhul Sfânt formează în ea o inimă maternă. Prudentă şi înţeleaptă, educă fetele cu iubire preventivă. Deschide un mic laborator – cum făcuse deja don Bosco – iar Domnul îi trimite primele fete orfane ca să le primească. Cu timpul alte prietene o ajută, iar părintele Pestarino le numeşte Fiicele Preasfintei Imaculate. Don Bosco ajunge la Mornese în 1864 cu scopul de a deschide un internat pentru băieţii din localitate. Maria privindu-l exclamă: „Don Bosco este un sfânt, şi eu simt asta!” Don Bosco vizitează micul laborator de croitorie şi rămâne uimit.

Când papa Pius al IX-lea îi cere lui don Bosco să întemeieze un institut pentru ramura feminină, îl cheamă numaidecât pe părintele Pestarino, şi alege Fiicele Preasfintei Imaculate, le trimite în internatul nou construit. Maria şi prietenele sale suferă de foame, din cauza împotrivirii consătenilor (dezamăgiţi că internatul nu a fost deschis pentru băieţi), dar ele sunt mereu bucuroase iar credinţa lor este puternică. În 1872 primele cincisprezece Fiice ale Preasfintei Imaculate, devin Fiicele Mariei Ajutorul Creştinilor (FMA). Maria este numită superioară, dar ea precizează: „adevărata superioară este Sf. Fecioară Maria”.

Institutul creŞte rapid, se deschid primele case, apoi primele opere în misiune, în America. Maria Mazzarello este numită „mamă”. Cu toate acestea, rămâne mereu simplă Şi grijulie cu toŢi, dând exemplu chiar Şi în muncile cele mai umile. Cu înŢelepciunea sa călăuzeŞte spiritualitatea Institutului, încarnând în Fiicele Mariei Ajutorul CreŞtinilor carisma lui don Bosco. Moare pe 14 mai 1881, la vârsta de 44 ani. La moartea sa Institutul număra deja 165 surori Şi 65 de novice în 28 de case (19 în Italia, 3 în FranŢa Şi 6 în America). A FOST declarată fericită de papa Pius al XI-lea în 1938 Şi sfântă de papa Pius al XII-lea pe 24 iunie 1951.

Sursa: DonBosco.ro

Sf. Teodora Guerin

• călugăriţă
• 1798-1856
• n.: la 2 octombrie 1798, Etables-sur-Mer, Britania, Franţa
• d.: la 14 mai 1856, Saint Mary-of-the-Woods, Indiana, SUA
• 14 mai, 3 octombrie (latin)

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 22 iulie 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 25 octombrie 1998, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • sfântă la 15 octombrie 2006, de Papa Benedict al XVI-lea

Sfânta Théodore Guérin este una dintre multele figuri de călugăriţă luminoase şi eroice care emigrând din Europa în America avea să fie pionier şi muncitor pe câmpul evanghelizării noului continent. Anne Therese Guerin s-a născut pe 2 octombrie 1789 la Étables în Franţa, fiind prima fiică dintre cele două ale cuplului Laurent şi Isaella Guerin, părinţi de o spiritualitate deosebită.

Tatăl era în serviciu lui Napoleon, de aceea era plecat de acasă pentru perioade lungi de timp. Din acest motiv educaţia fetiţelor a fost încredinţată mamei care le-a pus ca bază credinţa, religia şi Sfânta Scriptură. Anne Therese era o fire meditativă şi reflexivă încă de foarte tânără. Îi plăcea să se retragă pe o faleză din apropierea casei părinţeşti unde rămânea ore în şir în meditaţie. O rudă de-a ei, un tânăr preot a învăţat-o literatură şi ştiinţe. La zece ani a primit prima Sfântă Împărtăşanie şi cu această ocazie i-a spus părintelui paroh că vrea să devină călugăriţă.

Dar vor trebui să treacă mulţi ani pentru ca această dorinţă să se împlinească. Multe nenorociri au lovit familia, începând cu uciderea tatălui de către nişte hoţi în timp ce se întorcea acasă. Mama Teodorei a suferit mult pentru că pierduse deja doi fraţi foarte tineri şi multe rude dragi ei. A fost misiunea Annei Therese de a se ocupa de mama bolnavă şi de sora mai mică, de gospodărie şi de grădină. Visul ei de a deveni soră trebuia amânat cel puţin până când sora mai mică o va putea înlocui în îngrijirea mamei bolnave.

Iniţial a dorit să fie carmelitană dar văzând mulţi copii săraci abandonaţi în ignoranţă şi fără ajutor, s-a răzgândit şi a ales să se alăture Surorilor Providenţei fondate în 1806 de preotul Jacques François Dujarié, având tocmai misiunea de a oferi ajutor săracilor şi bolnavilor. Avea 25 de ani, când pe 18 august 1823, a devenit novice. În această perioadă s-a îmbolnăvi de tifos dar acest lucru nu a împiedicat-o să continue drumul început. Pe 8 septembrie 1825 a făcut voturile temporare şi a îmbrăcat haina congregaţiei luând numele de Teodora. A câştigat repede încrederea surorilor şi în 1828 a fost aleasă consilieră generală şi apoi superioară a casei Saint Aubin, în cartierul rău famat din Rennes. În câţiva ani a transformat această zonă folosindu-se de capacitatea ei de a educa, a forma şi organiza. A câştigat respectul tuturor.

Pe 5 septembrie 1831 a depus voturile perpetue, care în acea perioadă erau opţionale. În 1834 a fost implicată într-un conflict între superioară generală şi fondator şi deşi era nevinovată a fost transferată la Soulaines. Aici ea s-a dedicat muncii fără a protesta. Sora a fost medaliată de comunitatea locală pentru calităţile ei pedagogice. Pentru a-şi îmbunătăţi modul de a-şi realiza misiunea sora Teodora a început să studieze medicină şi pedagogie. Avea 42 de ani când în 1840 a fost desemnată de superioară pentru a conduce un grup de cinci surori către America unde episcopului statului Indiana solicitase înfiinţarea unei comunităţi.

În timpul călătoriei sora Teodora s-a îmbolnăvit grav. Ajunse pe pământ american în loc să fie găzduite în oraş au fost trimise într-o zonă sălbatică şi deşertică, unde comunitatea se afla într-o stare de extremă sărăcie. Folosindu-se de cunoştinţele ei de medicină sora a deschis o farmacie gratuită şi le-a învăţat pe surori să prepare medicamente, să se îngrijească de bolnavi, fiind atente la nevoile lor materiale şi spirituale. După aproape un an a fost deschisă o altă farmacie, de această dată în oraş. Nu au fost ferite de opoziţii şi de neînţelegeri pentru că comunitatea locală avea prejudecăţi faţă de surorile catolice şi pentru că episcop locului se amesteca în conducerea comunităţii de surori.

Sora Teodora nu s-a lăsat descurajată şi curând a deschis o casă mamă şi un noviciat, punându-le sub ocrotirea sfintei Fecioare. Deşi trăiau în sărăcie, cu ajutorul binefăcătorilor au deschis o şcoală la Saint Mary of the Woods şi în timpul aceluiaşi an încă două şcoli în dieceză. Distanţa faţă de Franţa îi impunea să ia decizii de una singura. În anul 1843 s-a întors în Franţa pentru a strânge donaţii şi pentru a se consulta cu superioara generală asupra modului în care trebuia să acţioneze. În mod neaşteptat congregaţia a hotărât să se despartă de cea din America, aşa că ea a devenit superioara unei noi congregaţii Surorile providenţei de la Saint Mary of the Woods. În septembrie 1844 s-a întors în Indiana reluând munca cu o responsabilitate crescută. Şcolile erau deja cinci găzduind 200 de copii şi având în internat 25 de fete.

Una dintre dificultăţi a fost faptul că episcopul deşi recunoştea regula ordinului voia să transforme congregaţia într-o asociaţie de laici. După schimbarea conducerii diecezei sora Teodora deşi suferise foarte mult a reuşi să dezvolte congregaţia şi să o facă să rodească şi mai mult. Între anii 1851 -1853 sora Teodora a construit o altă casă mamă şi în 1854 congregaţia avea 64 de surori, 12 novice, 16 postulante şi 12 şcoli cu aproape 1200 de elevi. La moartea ei pe 14 mai 1856 şcolile congregaţiei erau răspândite în toată Indiana.

Sursa: FB Sfântul Zilei