Calendar Romano-Catolic - 14 aprilie 2016

[altmariustotal catolic]

Ss. Tiburţiu, Valerian şi Maxim

• martiri
• 14 aprilie (latin)
• http://www.sfinticatolici.ro/tiburtiu-valerian-si-maxim/

Martirologiul Roman îi aminteşte în ziua de 14 aprilie pe aceşti trei martiri a căror convertire şi moarte de martiri este în legătură cu Sfânta martiră Cecilia (22 noiembrie). Valerian, logodnicul Ceciliei, şi Tiburţiu, fratele lui, îmbrăţişează religia creştină, fiind mişcaţi de purtarea şi nobleţea spirituală a Ceciliei;Maxim, ostaş în garda prefectului, văzând liniştea şi demnitatea cu care tinerii cavaleri Valerian şi Tiburţiu au primit să moară pentru credinţa lor, mărturiseşte că şi el vrea să fie creştin; se ordonă biciuirea lui, cu gândul de a-i schimba hotărârea, dar el rămâne sub loviturile bicelor cu bile de plumb până când lutul trupului se desface în bucăţi, iar sufletul, purificat prin dragostea lui Cristos, intră în lumina şi bucuria Preasfintei Treimi.

Aceste evenimente se petreceau între anii 200-300; trupurile lor au fost aflate împreună în catacombele Sfântului Calixt.

Sf. Liduina din Schiedam

• fecioară
• 1380-1433
• n.: la 18 aprilie 1380, Schiedam, Olanda
• d.: la 14 aprilie 1433, Schiedam, Olanda
• 14 aprilie (latin)
• 

Deşi astăzi este un nume puţin cunoscut şi folosit, viaţa Sfintei Liduina din Schiedam (Olanda) este o pagină vie a Evangheliei Răscumpărării, izvor de lumină şi încurajare. Era unica fată dintr-o familie săracă şi numeroasă; se născuse în ziua de Florii a anului 1380. Fraţii şi întreg satul admirau înfăţişarea ei, care an de an devenea tot mai frumoasă, şi, în curând, s-au convins că sufletul îi era şi mai frumos, deoarece simţea un fel de repulsie firească faţă de orice cuvânt şi atitudine necuviincioasă.

La vârsta de 15 ani, în ziua de Întâmpinarea Domnului, se duce cu prietenele la patinaj; cade pe gheaţă şi-şi frânge o coastă. Cu toate îngrijirile medicilor, se deschide o rană, care, cu timpul, devine tot mai mare şi mai adâncă. Liduina nu mai poate mişca decât capul şi braţul stâng. Îndelungata şedere în pat i-a provocat alte răni; intervine şi o foarte supărătoare durere de ochi. Părinţii se sting din viaţă şi cumnata, soţia fratelui care a luat-o în îngrijire, îi face multe supărări. Când auzea cântările şi veselia tinerilor ce treceau prin faţa casei, nu se mai putea stăpâni; plângând în hohote, îşi blestema soarta şi, cu glas sufocat, se ruga de cei din jur să o îngroape de vie.

Au trecut 3-4 ani de când era pironită pe patul făcut din doage de butoi, deoarece nu mai putea suporta sub ea nici un fel de saltea. Într-o zi, o vizitează un călugăr, Pr. Ioan Pot, care îi vorbeşte îndelung şi adânc despre suferinţele şi moartea lui Isus; cuvintele lui păreau raze pătrunzătoare, care, trecând prin noroiul puroiului şi gurile ca de peşteră înfiorătoare ale rănilor, aduceau la lumină grămezi de aur preţios, strălucitoare. Bunul călugăr îi recomandă să încerce a se gândi mai mult la suferinţele Răstignitului de pe Calvar. Încetul cu încetul, Liduina descoperă şi înţelege misterul Crucii; rănile ei, din ce în ce mai multe şi mai mari, nu i se mai par lovituri ale morţii, ci deschizături prin care scoate comori de har şi binecuvântare pentru ea şi pentru întreaga omenire.

Dumnezeu o favorizează cu mângâieri extraordinare; zi de zi, îl urmăreşte pe Isus de la naştere până la Golgota, ca şi cum ar fi lângă El; descrie locurile pe unde trece şi persoanele pe care le întâlneşte. Altă dată vizitează, în duh, Roma, şi vorbeşte despre biserici, catacombe, străzi pe care nu le-a văzut niciodată, mai exact decât cei care au fost acolo. Se fac verificări ale celor spuse de Liduina şi se constată că sunt întru totul exacte. Spre patul „crucificatei din Schiedam” se îndreaptă oameni simpli, feţe bisericeşti şi capete încoronate din toată Europa: prin rănile ei vorbea Dumnezeu. Nu primeşte nici un dar de la nimeni; se mulţumeşte cu ceea ce fratele şi cumnata îi dau din sărăcia lor. De fapt, de haine nu mai avea nevoie, iar hrana ei, de mulţi ani, era doar Sfânta Împărtăşanie; în schimb, din inima ei, de pe buzele ei curgeau râuri de lumină şi de pace. Şi aceasta, timp de peste treizeci de ani.

În ziua de 14 aprilie 1439, fiind a treia zi de Paşti, toţi au mers la biserică. La întoarcere, au găsit-o pe Liduina dormind somnul păcii. Soarele învierii lumina blând grădina de trandafiri a rănilor primite şi purtate cu dragoste pentru Cristos şi pentru omenire.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Chiriac

• Episcop, martir
• 4 mai (latin)
• 14 aprilie (bizantin)
• 

Cine a fost în realitate sfântul Chiriac, pe care oraşul Ancona îl sărbătoreşte astăzi ca patron al său? A fost episcop al oraşului adriatic sau al Ierusalimului, sau al amândurora, în timpuri succesive? După un text apocrif, cunoscut deja sfântului Grigore din Tours, la muncile pentru regăsirea crucii lui Cristos în oraşul sfânt, susţinute de către episcopul de Ierusalim şi de Elena, pioasa mamă a împăratului Constantin, ar fi luat parte un evreu cu numele de Iuda. Printre primele efecte miraculoase produse de lemnul sfânt ar fi fost de recunoscut convertirea acestui evreu.

Schimbându-şi numele de Iuda în acela de Chiriac (nume de origine greacă, însemnând „patrician”, destul de răspândit în toată lumea romană), după ce a parcurs drumurile Palestinei, a fost ales episcop al oraşului sfânt şi, ca atare, ar fi suferit martiriul, împreună cu mama, numită Ana, în timpul persecuţiei lui Iulian Apostatul. Dar tradiţia anconitană, susţinută de însemnate mărturii de cult şi foarte vechi monumente, tradiţie culeasă de însuşi Martirologiul roman, concordă cu textul apocrif citat mai sus numai în prima parte.

Abia convertit, probabil pentru a se sustrage ostilităţii foştilor săi coreligionari, Iuda, luându-şi numele de Chiriac cu ocazia botezului, ar fi părăsit Palestina, pentru a se stabili în Italia, debarcând în sfârşit la Ancona. Aici a fost ales episcop, într-o epocă de extraordinară înflorire a creştinismului, ieşit de curând din clandestinitate prin edictul de la Milano. După un lung episcopat, Chiriac, plin de merite, a voit să facă un ultim pelerinaj în Ţara Sfântă, pentru a revedea ţara lui Isus şi a tinereţii sale. Aici l-ar fi aşteptat sabia ultimului persecutor roman, Iulian Apostatul, iar sfântul bătrân ar fi obţinut victoria martiriului. Mai târziu, rămăşiţele pământeşti ale episcopului ar fi ajuns în mod fericit la Ancona, închise într-o ladă împinsă de valurile mării până în port. Pentru a aminti această legendă, la 4 mai, în domul anconitan, sunt împărţite mănunchiuri de trestie binecuvântate.

Printre mărturiile vechiului cult adus la Ancona sfântului Chiriac este reproducerea imaginii sfântului pe monedele monetăriei anconitane şi pe monumente. Însăşi catedrala, dedicată deja sfântului Laurenţiu, în secolul al XIV-lea a primit definitiv titlul sfântului patron. Biserica impresionantă, care domină oraşul adriatic de pe înălţimea colinei Gasconului, se prezintă mai întâi privirii aceluia, care soseşte la Ancona pe uscat sau pe mare, şi-i aminteşte numele sfântului episcop debarcat şi el în oraşul adriatic, mai întâi ca exilat, apoi ca păstor.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Fer. Isabela Calduch Rovira

• călugăriţă
• 1882-1937
• n.: la 9 mai 1882
• d.: la 14 aprilie 1937
• 14 aprilie (latin)
• 

Fericita Isabela Calduch Rovira (1882-1937) s-a născut în Alcala de Chivert, în Dieceza de Tortosa, provincia Castellon de la Plana, pe 9 mai 18882. Părinţii ei au fost Francisco Calduch Roures şi Amoparo Rovira Marti. Josefina a fost ultima din cei cinci copii. Cunoştinţele spuneau despre ea: „În timpul copilăriei viaţa ei s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte creştină. A arătat de atunci grijă faţă de cei săraci. Cu o prietenă ducea de mâncare la o bătrână şi o ajuta să se spele şi să facă curăţenie în casă.” În tinereţe a avut o prietenie cu un tânăr creştin din acelaşi oraş. A întrerupt însă relaţia cu el, cu acordul părinţilor, pentru a trăi în mai mare puritate.

A intrat în mănăstirea capucină din Castellon de la Plana, îmbrăcând haina călugărească în 1900. Fratele ei, Jose, spunea: „Vocaţia a fost singurul motiv pentru care a intrat în mănăstire.” A depus voturile temporare pe 28 aprilie 1901, iar voturile perpetue pe 30 mai 1904. Surorile mărturiseau apoi: „Avea un caracter paşnic şi împăciuitor, fiind mereu bucuroasă, o călugăriţă exemplară, mulţumită întotdeauna. Respecta atentă regula şi constituţiile mănăstirii. Era modestă în priviri, prudentă în vorbire şi cu spirit de sacrificiu, în special când era vorba de mâncare. Era foarte stimată de comunitate. A dus o viaţă interioară intensă şi avea o devoţiune specială pentru Preasfântul Sacrament, pentru Fecioara Maria şi Sf. Ioan Botezătorul.”

În mănăstirea a primit în grijă novicele, sarcină pe care a împlinit-o cu mare zel. A fost realeasă pentru trei ani pentru această slujire, dar nu şi-a putut împlini mandatul datorită izbucnirii revoluţiei. S-a dus atunci la Alcala de Chivert, Castellon, unde avea un frate preot, Mosen Manuel. Acesta avea să fie ucis. Cât timp a stat în oraşul natal s-a dedicat meditaţiei şi rugăciunii. A fost arestată cu fratele franciscan Manuel Geli, pe 13 aprilie 1937. Au fost duşi la comitetul din Alcala de Chivert, unde au fost maltrataţi. A fost ucisă a doua zi, în Cuevas de Vinroma, Castellon, şi înmormântată în cimitirul de acolo. Avea 54 de ani.

Sfântul Ermenegild

martir

Întâmplările despre sfântul Ermenegild, interesante ca un roman foileton, au trezit diferite perplexităţi printre istorici şi hagiografi: câte unul cu multă neplăcere îi recunoaşte sfinţenia. Rebeliunea sa armată împotriva tatălui este foarte departe de a fi considerată "justificată" de către toţi. Dezacordul a început deja cu primii patru biografi: în timp ce Ioan, abate de Biclaro şi apoi episcop de Gerona este ostil, iar sfântul Isidor de Sevilla cel puţin perplex, sfântul Grigore din Tours oferă o atentă povestire, iar sfântul Grigore cel Mare schiţează un adevărat şi propriu panegiric. Adevărul, ca de obicei, stă undeva la mijloc. Şi mijlocul practic este acesta. Ermenegild era fiul lui Leovigild, care în anul 567 i-a urmat lui Atanagild şi a fost primul vizigot, care a fost investit cu titlul de rege şi legat imperial în Spania.

Vizigoţii, pe care Clodovec îi alungase definitiv în Spania, îmbrăţişaseră creştinismul, dar într-o formă eretică, cea ariană, propusă lor în a doua jumătate a secolului al IV-lea de episcopul Ulfila (sau Wulfila). Creştini catolici erau însă francii învecinaţi, cu care se încheiau căsătorii din motive politice. Şi Ermenegild, a cărui mamă Teodosia era catolică, primise o educaţie ariană, dar s-a căsătorit cu o prinţesă catolică. Aceasta, Ingonda, era chiar nepoata celei de-a doua soţii a lui Leovigild, Goswinta, văduva lui Atanagild şi ariană "îndârjită": tradiţionala ostilitate între catolici şi arieni crescuse bineînţeles în Goswinta datorită faptului că fiica sa, mătuşa Ingondei, murise în mod tragic prin mâna unui principe "catolic".

Goswinta a încercat zadarnic, şi cu bune şi cu rele, să o "convertească" pe Ingonda: într-o zi, după ce o lovise în mod dur, a dezbrăcat-o şi a dus-o cu forţa la o piscină, pentru a o reboteza fără voia ei. Pentru a pune capăt tensiunilor, Leovigild l-a exilat pe fiul său Ermenegild la Sevilla. Aici tânărul a îmbrăţişat catolicismul şi, poate cu aprobarea sfântului Leandru, fratele sfântului Isidor, a pus la punct un plan de răzvrătire contra tatălui, chemându-i în ajutor pe bizantini şi pe suabi. Însă, a fost înfrânt şi s-a predat după garanţiile propuse prin mijlocirea fratelui său Recared.

Fiind aruncat în închisoare la Valencia şi la Tarragona, a avut loc ultimul act al dramei. În ziua de Paşti a anului 585, la 25 martie, Ermenegild a refuzat să primească împărtăşania din mâinile episcopului arian trimis de către tatăl, care a dispus din acest motiv execuţia imediată: tocmai datorită acestei circumstanţe, a avut parte de un adevărat martiriu. La intervenţia insistentă a lui Filip al II-lea, în anul 1586 Sixt al V-lea a fixat comemorarea sfântului Ermenegild martirul la 14 aprilie.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)