Calendar Romano-Catolic - 13 octombrie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Beniamin diaconul

• diacon, martir
• c.329-c.422
• n.: în c.329
• d.: în c.424, Persia
• 31 martie (latin)
• 13 octombrie (bizantin)
• 

Şi acesta este unul din ceata împurpurată a martirilor, despre care nu avem date precise. Faptul că era diacon dovedeşte o pregătire deosebită din partea lui şi o încredere deosebită din partea Bisericii: diaconii erau însărcinaţi cu administrarea bunurilor materiale ale Bisericii, dar şi cu predicarea cuvântului lui Dumnezeu. A murit în 422, în Persia, în timpul persecuţiei regelui Izdegerd. Întemniţat timp de 2 ani, pentru că făcea propagandă creştină, şi eliberat la intervenţia împăratului Teodosiu, este din nou închis şi torturat până la moarte, pentru că a continuat să răspândească religia creştină.

Beniamin este numele ultimului şi al celui mai iubit dintre copiii patriarhului Iacob. Literar tradus, înseamnă „fiul mâinii drepte”, adică al norocului, al fericirii. Pentru bătrânul Iacob şi soţia lui, Rahela, acest copil a fost o mare fericire, după ce îl pierduseră pe Iosif, pe care fraţii mai mari, din invidie, l-au vândut ca sclav. Există şi o formă feminină: Beniamina. La noi se prezintă şi în formele Veniamin şi Veniamina, după citirea greacă. Acest nume a devenit şi comun: beniamin, beniamină aplicându-se copiilor sau persoanelor – în cadrul unui colectiv – mai mici şi mai dragi. „N…” este beniaminul sau beniamina clasei.

Acest nume atât de vechi ne aminteşte că, în faţa lui Dumnezeu, suntem cu toţi beniamini: „Cine va deveni ca un copil, acela va ajunge în împărăţia Tatălui”. La sfântul Botez, peste fiecare creştin s-a rostit expresia: „Acesta este fiul meu mult iubit!”

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Eduard

• rege al Angliei
• 1004-1066
• n.: în Islip, Oxford, Anglia
• d.: la 5 ianuarie 1066
• 5 ianuarie, 13 octombrie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt în 1161, de de Papa Alexandru al III-lea

Timp de două veacuri danezii, trecând canalul Mânecii, au încercat să ocupe şi să colonizeze pământul Angliei, întâmpinând rezistenţa locuitorilor anglo-saxoni, aflaţi în perioada de început a organizării lor ca stat unitar. Regele Etherled II pentru a înspăimânta pe invadatori, a atras într-o cursă pe conducătorii danezilor şi i-a asasinat pe toţi. Suenon I al Danemarcii, pentru a se răzbuna, a hotărât să cucerească definitiv Anglia. Regina Ema, a doua soţie a lui Etherled s-a retras în Normandia, împreună cu cei doi fii ai lor: Eduard, născut în anul 1004 la Islip, lângă Oxford, şi Algred. Ei au trebuit să rămână în acest exil voluntar treizeci şi cinci de ani. Aici, Eduard, înzestrat cu un caracter paşnic, iubitor de reculegere, rămânea ceasuri îndelungate în biserică, lua parte la slujbele sfinte, se întreţinea cu călugării învăţaţi în probleme de cultură şi de viaţă sufletească.

În această perioadă, englezii gemeau sub jugul danez şi se rugau lui Dumnezeu pentru reîntoarcerea moştenitorului legitim al tronului. Rugăciunile lor au fost împlinite în anul 1042, când Eduard a fost readus pe pământul strămoşesc şi înscăunat rege. Prin bunătatea şi judecata sa dreaptă a cucerit inimile supuşilor săi, iar prin înţelepciunea sa a dejucat cursele duşmanilor. Dragostea lui pentru pace era atât de mare încât spunea că preferă să-şi piardă coroana mai degrabă decât să verse sângele unui singur om. Deoarece a impus la curtea regală o viaţă simplă şi ordonată, cheltuielile s-au micşorat şi el a putut să reducă şi chiar să suprime multe impozite.

Chiar din timpul copilăriei, Eduard a nutrit o devoţiune deosebită faţă de sfinţii apostoli Petru şi Ioan, şi pe când era încă în exil a promis că dacă va reveni în Anglia, va face un pelerinaj la mormintele lor. Ajuns rege al Angliei, a voit să-şi împlinească promisiunea, dar sfetnicii săi l-au rugat să nu părăsească ţara, deoarece treceau prin împrejurări grele, primejdioase. Papa Leon al IX-lea, la cererea regelui, l-a dezlegat de jurământul făcut şi i-a recomandat ca în schimb să contribuie la ajutorarea cultului divin şi a săracilor. Din suma de bani pe care ar fi cheltuit-o pentru pelerinaj, Eduard a înălţat în cinstea Sfântului Petru splendida bazilică a mănăstirii benedictine, din partea de vest a Londrei, Wesminster, şi a întemeiat mai multe cămine pentru săraci şi bătrâni.

Se istoriseşte că spre sfârşitul vieţii sale a fost vizitat de un bătrân venerabil care i-a cerut ajutor în numele Sfântului Ioan Evanghelistul; deoarece regele nu avea nimic la îndemână în acel moment, şi-a scos din deget inelul şi l-a dat bătrânului cerşetor. Peste câteva zile s-au reîntors dintr-o călătorie la locurile sfinte doi englezi care au povestit cum s-au rătăcit pe cale şi un bătrân le-a ieşit înainte, le-a arătat drumul şi le-a dat un inel pe care să-l ducă regelui, spunându-le: „Eu sunt Ioan Evanghelistul; spuneţi slujitorului meu Eduard că peste şase luni voi veni la dânsul şi-l voi lua cu mine în cer”. De fapt, la 28 decembrie 1065, când s-a inaugurat solemn celebrul presbiteriu al Catedralei din Wesminster, Eduard nu a luat parte, fiind grav bolnav; peste câteva zile, la 5 ianuarie 1066, a încetat din viaţă, după o domnie de douăzeci şi trei de ani, şase luni şi douăzeci de zile, rămânând în amintirea poporului cu numele de Eduard Mărturisitorul. Trupul său a fost înmormântat în vechea biserică abaţială şi a devenit loc de pelerinaj. În ziua de 7 februarie 1161 papa Alexandru al III-lea l-a ridicat la cinstea Sfintelor altare, iar la 13 octombrie 1163 arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, i-a transferat rămăşiţele pământeşti din locul iniţial în prezbiteriul bazilicii construite de Eduard; cu acest prilej s-a hotărât comemorarea Sfântului Eduard, la data de 13 octombrie (5 ianuarie în alte ţări).

Numele personal Eduard este un cuvânt compus din două elemente ale limbii anglosaxone: ead care înseamnă „bogăţie”, şi weard care înseamnă „apărare, apărător”, împreună au sensul de: „om care-şi apără averea, bogăţiile”. Foarte rar se întâlneşte şi forma feminină Eduarda. Înţelesul acestor nume ne aminteşte îndemnul Sfântului Duh: „Păzeşte-ţi inima, căci în ea se află izvoarele vieţii”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

În pofida insucceselor politice ale guvernării sale, Eduard, rege al Angliei din anul 1043 până în anul 1066, a lăsat o foarte vie amintire în rândul poporului său. Motivele acestei veneraţii, continuate de-a lungul secolelor, trebuie căutate nu numai în unele măsuri administrative înţelepte, ca desfiinţarea unei împovărătoare taxe militare care apăsa asupra întregii naţiuni, ci mai ales în temperamentul său blând şi generos (niciodată nu a dat dovadă de grosolănie sau de vreun cuvânt jignitor sau de un gest de mânie nici chiar faţă de cei mai umili supuşi) şi în viaţa sa particulară.

Se căsătorise, la un an după încoronarea sa, cu fiica celui mai îndârjit adversar, foarte culta Edith Godwin. Aceasta era o altă abilă manevră politică a baronului Godwin de Wessex, care renunţând aparent la simpatiile sale pentru partidul filo-anglosaxon sprijinise deja candidatura la tronul Angliei a lui Eduard, care avea însă simpatii pentru partidul filo-normand. În realitate, Godwin conta pe faptul că Eduard, numit încă de pe atunci „Mărturisitorul”, i-ar fi încredinţat cu plăcere orice grijă a guvernării, numai ca să se poată dedica cu mai multă libertate rugăciunii şi meditaţiei.

Planul, foarte subtil, a reuşit numai în parte, pentru că în jurul anului 1051 baronul a fost exilat iar regina însăşi a fost închisă în mănăstire. Dar a fost numai o paranteză, pentru că era prea profundă înţelegerea dintre Eduard şi regină, care potrivit biografilor ar fi făcut de comun acord un vot de feciorie. Eduard, nepot al sfântului Eduard, zis Martirul, s-a născut în anul 1004, la Islip, lângă Oxford, avându-l ca tată pe regele Etelred al II-lea, zis Necugetatul. Copil fiind încă a trebuit să ia calea exilului şi a trăit între anii 1014 şi 1041 în Normandia, la părinţii după mamă. Se spune că în aceşti ani a făcut votul de a întreprinde un pelerinaj la Roma dacă Divina Providenţă l-ar fi readus în patrie. Când s-a întâmplat lucrul acesta, Eduard ar fi voit să împlinească în mod pios votul, dar a primit dispensa papei. Suma necesară pentru lunga călătorie a fost acordată în parte săracilor şi în parte restaurării mănăstirii de la vest de Londra (west minster, astăzi Westminster).

Inaugurarea solemnă a celebrului cor a avut loc la 28 decembrie 1065. Dar regele era deja grav bolnav. A murit la 5 ianuarie 1066 şi a fost înmormântat în biserica abaţială abia restaurată. La mormântul său s-au făcut imediat pelerinaje pioase. La recunoaşterea din anul 1102 trupul său a fost găsit intact. La 7 februarie 1161 papa Alexandru al III-lea l-a inclus în catalogul sfinţilor. Ziua sărbătorii sale coincide cu cea a transferării rămăşiţelor sale pământeşti în corul aceleiaşi biserici abaţiale, de către sfântul Thomas Becket.

(Text preluat via Ercis.ro din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Fer. Alexandrina Maria da Costa

• laică, fecioară, mistică
• 1904-1955
• n.: la 30 martie 1904, Balasar, Oporto, Portugalia
• d.: la 13 octombrie 1955, Balasar, Oporto, Portugalia
• 13 octombrie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 12 ianuarie 1996, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 25 aprilie 2004, de Papa Ioan Paul al II-lea

Alexandrina Maria da Costa s-a născut la Balasar, la 30 martie 1904, şi a fost botezată la 2 aprilie următor. A primit o educaţie creştină de la mama şi de la sora ei. Alessandrina a rămas în familie până la vârsta de şapte ani, apoi a fost trimisă la Pòvoa do Varzim, unde locuia în familia unui tâmplar, pentru a frecventa şcoala primară. Aici a făcut şi prima împărtăşanie, în 1911, iar în anul următor a primit Mirul de la Episcopul de Oporto. După un an şi jumătate s-a întors la Balasar, şi s-a mutat împreună cu mama şi sora ei în localitatea „Calvario”, unde va rămâne până la moarte.

Întrucât avea o constituţie robustă, a început să lucreze la câmp, cot la cot cu bărbaţii, câştigând cât câştigau şi ei. La doisprezece ani s-a îmbolnăvit grav din cauza unei infecţii, ajungând în pragul morţii. S-a vindecat totuşi, însă starea sănătăţii ei avea să rămână mereu marcată de acest episod. La cincisprezece ani a avut loc o întâmplare decisivă pentru viaţa ei. Era în Sâmbăta Sfântă din 1918. În acea zi, ea şi sora ei Deolinda împreună cu o tânără ucenică coseau, când trei bărbaţi au forţat uşa de la camera unde se aflau ele şi au intrat înăuntru. Alessandrina, pentru a-şi salva curăţia ameninţată s-a aruncat de la fereastra aflată la o înălţime de patru metri. Consecinţele au fost teribile, deşi nu imediate. De fapt, până la vârsta de nouăsprezece ani a mai putut să se târască, dar ulterior paralizia a progresat încet, până când Alessandrina a rămas complet paralizată. Din 14 aprilie 1925, Alessandrina nu s-a mai ridicat din pat.

Timp de trei ani Alessandrina s-a rugat în continuu Domnului, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, pentru a dobândi harul vindecării, promiţând că va deveni misionară dacă se va vindeca. Dar după ce a înţeles că suferinţa era vocaţia ei, a acceptat-o imediat. Spunea: „Sfânta Fecioară mi-a făcut un har şi mai mare. Mai întâi resemnarea, apoi conformarea deplină la voinţa lui Dumnezeu, şi apoi dorinţa de a suferi.”

În această perioadă încep şi primele fenomene mistice, când Alessandrina începe o viaţă de intimă uniune cu Isus Euharistic. Într-o zi se afla singură, când i-a venit deodată acest gând: „Isuse, tu eşti prizonier în Tabernacol iar eu în patul meu din voinţa ta. Ne vom ţine companie.” De atunci a început prima misiune: aceea de a fi lumina Tabernacolului. Petrecea nopţile ca într-un pelerinaj de la un tabernacol la altul, oferindu-se la fiecare Liturghie ca ofrandă pentru iertarea păcătoşilor. Creştea în ea tot mai mult iubirea pentru suferinţă. De vineri 3 octombrie 1938 până la 24 martie 1942, adică de 182 de ori, a trăit în fiecare vineri suferinţele Pătimirii. Alessandrina, depăşind starea obişnuită de paralizie, cobora din pat şi, prin mişcări şi gesturi însoţite de dureri înfricoşătoare, reproducea diferitele momente ale Căii Crucii, timp de trei ore şi jumătate.

„A iubi, a suferi, a repara”, acesta a fost programul pe care i l-a indicat Domnul. Din 1934 – la invitaţia preotului iezuit Mariano Pinho, care a îndrumat-o până în 1941 – Alessandrina a început să scrie tot ce îi spunea Isus. În 1936, din porunca lui Isus, ea i-a cerut Sfântului Părinte, prin intermediul Pr. Pinho, să consacrare lumea Neprihănitei Inimi a Mariei. Această rugăminte a fost reînnoită de trei ori, până în 1941, motiv pentru care Sfântul Scaun l-a întrebat pe Arhiepiscopul de Braga despre Alessandrina. La 31 octombrie 1942, Papa Pius al XII-lea a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei, printr-un mesaj adresat la Fatima în limba portugheză. Acest act l-a reînnoit la Roma în Bazilica San Pietro, la 8 decembrie în acelaşi an.

Din data de 27 martie 1942 Alessandrina nu a mai mâncat, trăind din Euharistie. În 1943, timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi a fost strict controlată de medici specialişti, în spitalul „Foce del Douro” din Oporto. În 1944, noul îndrumător spiritual, preotul salezian Umberto Pasquale, a încurajat-o pe Alessandrina să continue să-şi scrie jurnalul. În acelaşi an, Alessandrina s-a înscris în Uniunea Cooperatorilor Salezieni. În 1950 Alessandrina a celebrat douăzeci şi cinci de ani de imobilitate. La 7 ianuarie 1955 i s-a prezis că acela va fi anul morţii ei. La 12 octombrie a cerut să primească ungerea bolnavilor, iar a doua zi, în aniversarea ultimei apariţii a Sfintei Fecioare Maria la Fatima, a murit. În 1978 rămăşiţele ei pământeşti au fost mutate din cimitirul din Balasar în biserica parohială, unde se află şi astăzi, într-o capelă laterală.

Sursa: Vatican.va

Sf. Romeo, ep.

În jurul anului 1380, într-un timp de mari frământări şi tulburări sociale, un călugăr carmelitan, cu numele Henric, a plecat de la Limoges (Franţa) spre Roma, pentru a se închina la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul. Călătorie lungă şi plină de primejdii. Dar dorinţa lui mare de a ajunge la Roma şi rugăciunea neîncetată l-au ajutat să străbată o mare parte de drum. În urma lui rămânea, ca un parfum de violete, amintirea unui suflet curat şi bun. Ajungând în localitatea Lucea, în Toscana, nu departe de Florenţa, cade răpus de oboseală şi de răni. Locuitorii l-au îndrăgit ca pe un copil al lor şi, după ce i-au aşezat trupul istovit la locul de odihnă, i-au aşezat şi amintirea în inimile lor, dându-i numele de Romeo, adică pelerinul în drumul spre Roma. Tot sub acest nume a fost ridicat la cinstea altarului şi este comemorat în Martirologiul Roman ca fericit.

 

Romeo este un supranume care se dădea tuturor celor ce se duceau în pelerinaj la Roma; prin extindere, se acorda celor care vizitau unul sau mai multe dintre locurile sfinte ale creştinătăţii. Şi musulmanii obişnuiesc să-i onoreze pe cei care merg la Meca şi Medina (locurile sfinte ale Islamului), dându-le supranumele de Hagi. Prenumele de Romeo a devenit mai cunoscut prin legenda „Romeo şi Julieta”. Fericitul Romeo, pelerinul în drum spre Roma, ne arată că iubirea adevărată, cea vestită prin viaţa şi prin moartea lor de Sfinţii Apostoli Petru şi Paul, ne înfrăţeşte cu toţi oamenii, cu viaţa şi cu Dumnezeu.