Calendar Romano-Catolic - 13 februarie 2020

[altmariustotal catolic]

Ss. Acvila şi Priscilla

• soţi martiri
• 8 iulie (latin)
• 13 februarie (bizantin)

Când Sf. Paul a venit în Corint (probabil în anul 50 dC), a cunoscut-o pe Priscilla (sau Prisca) şi pe soţul ei, Acvila, evrei care erau de meserie, ca şi Sf. Paul, ţesători de corturi, şi care tocmai se întorseseră de la Roma, de unde împăratul Claudiu izgonise recent comunitatea de evrei. (Istoricul roman Suetonius ne spune că împăratul Claudiu îi alungase pe evrei din Roma din cauza conflictelor iscate datorită unui om pe nume „Chrestus” – probabil o referire la disputele dintre evreii creştini şi cei necreştini.)

Nu se spune clar dacă Sfinţii Acvila şi Priscilla erau creştini înainte de a-l cunoaşte pe Paul, sau au fost convertiţi de învăţăturile lui. După 18 luni, cei trei au mers împreună la Efes, unde Priscilla şi Acvila au rămas în timp ce Paul şi-a continuat drumul spre Antiohia. La scurt timp, a venit la Efes un bărbat pe nume Apollo, care a auzit şi a crezut o parte din mesajul creştin, şi care promova acest mesaj cu predici elocvente, bazate pe o cunoaştere aprofundată a Scripturii ebraice. Acvila şi Priscilla s-au împrietenit cu el şi i-au explicat mai amplu Evanghelia, după care el a continuat să predice cu şi mai multă eficacitate.

Se pare că Ss. Acvila şi Priscilla erau în Roma când Sf. Paul a scris acelei comunităţi, şi în Efes cu Timotei atunci când Sf. Paul i-a scris acestuia ultima sa scrisoare. Când Sf. Paul le-a scris corintenilor din Efes, a alăturat saluturile lor la acelea ale lui. În mod clar Sf. Paul ţinea mult la ei, şi ei răspândeau cu zel Vestea cea Bună a lui Cristos şi lucrarea Lui de mântuire. În total, Sfinţii Acvila şi Priscilla sunt amintiţi de şase ori în Noul Testament. (traducere: Teodora Capan)

Sf. Benignus

• preot, martir
• ??-c.303
• 13 februarie (latin)

Dintre cei 18 sfinţi cu numele de Benignus, martirul comemorat astăzi aparţine mulţimii incomensurabile de victime ale ultimei crunte persecuţii anticreştine a lui Diocleţian şi Maximian, la începutul secolului al IV-lea. Foarte puţine sunt datele despre acest sfânt, care s-a născut şi a trăit la Todi, unde a fost hirotonit preot datorită bunătăţii şi corectitudinii sale. A înfruntat în mod curajos tortura şi moartea, iar trupul său, dus de mâini evlavioase, a fost înmormântat de-a lungul străzii ce ducea de la Todi spre Vicus Martis, într-o localitate care a luat numele său şi unde, mai târziu, s-a ridicat o mănăstire benedictină.

În anul 1904, rămăşiţele pământeşti au fost aşezate în altarul mare al bisericii „Sfântul Silvestru”, închise într-o preţioasă urnă de argint, datată din anul 1679. Deşi cultul său nu este prea răspândit, amintirea sfântului Benignus de Todi a fost constantă, cel puţin în biserica tudertină. Dintre ceilalţi sfinţi cu acest nume, trei au fost episcopi (cei mai vestiţi sunt episcopul irlandez de Armagh şi al XX-lea episcop de Milano), şase martiri, şase călugări, un preot scoţian şi un eremit.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Martinian eremitul

• călugăr
• c.350-c.398
• n.: în c.350, Cezareea, Palestina
• d.: în c.398, Atena, Grecia
• 13 februarie (latin)
• 13 februarie (bizantin)

Cuviosul Martinian a intrat în viaţa monahală la vârsta de 18 ani, petrecând într-o peşteră, din apropierea Cezareei Palestinei, vreme de 25 de ani, în înfrânare şi rugăciune. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirii, mulţi oameni dobândind vindecare prin sfintele lui rugăciuni. De asemenea, sfântul a vindecat chiar şi mulţi îndrăciţi. Pentru aceasta, diavolul avea să aducă asupra Sfântului Martinian numeroase ispite şi năluciri, pentru a-l îndepărta de viaţă sihăstrească. Cel mai mult l-a ispitit însă diavolul pe cuviosul Martinian cu patima desfrânării.

Odată, primind în chilie o femeie, pentru a rămâne în timpul nopţii, şi pe care nu s-a îndurat să o lase afară, pradă animalelor sălbatice, aceasta a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toţi că viaţa lui nu este vrednică de laudă. Cuviosul, ascultând-o, se învoia puţin câte puţin în inima sa. Dar mai înainte de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul har. Atunci, Sfântul Martinian aprinzând multe lemne, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi zicându-şi: „de vei putea să rabzi, Martiniane, focul iadului, lăsându-te în voia poftei, supune-te femeii!” Şi aşa arzându-se pe sine şi smerind sălbăticia trupului, pe femeia, care şi-a venit în fire văzând acestea, a trimis-o la mănăstire.

Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insulă pustie unde a trăit timp de 10 ani. Într-o dimineaţă, naufragiind o corabie, o fată care se agăţase de o scândură, a ajuns până la locul unde se nevoia sfântul. Acesta i-a lăsat fetei hrană şi adăpostul său, apoi, zicându-şi: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispită!”, s-a aruncat în mare, înotând până la ţărm. Ultima parte a vieţii, Martinian şi-a petrecut-o pribegind din loc în loc până când, într-o zi, a sosit la Atena. Aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului.

Sursa: CrestinOrtodox.ro