Calendar Romano-Catolic - 12 martie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Maximilian

• martir
• 274-c.295
• n.: în 274
• d.: în c.295, Numidia, Africa de Nord
• 12 martie (latin)
• 

În ceata numeroasă a martirilor din Numidia (ţinut aflat astăzi în Algeria) se află şi fiul unui ofiţer însărcinat cu recrutarea ostaşilor pentru armata imperială; se numea Maximilian. Fiind creştin, îi declară tatălui său că nu va putea să lupte pentru împărat şi nici să poarte medalionul de plumb pe care îl primeau recruţii. A fost condamnat la moarte. Ajuns la locul execuţiei, l-a rugat pe tatăl său să-i dăruiască uniforma nouă ce i-o pregătise soldatului care avea să execute sentinţa de condamnare. Fără părere de rău, regretând doar durerea pe care i-o producea tatălui său, dar convins că numai astfel contribuia la adevărata pacificare a lumii, şi-a oferit liniştit capul pentru a fi tăiat. Era în vârstă de numai douăzeci şi unu de ani.

În unele familii romane, se obişnuia ca celui mai mare dintre copii să i se dea supranumele de Maximus, cu înţelesul de „cel mai mare”. Într-adevăr, cuvântul maximus este forma superlativă a adjectivului magnus= mare; major = mai mare; maximus = cel mai mare. Apoi a devenit prenume curent, arătând dorinţa părinţilor ca fiii lor să ajungă printre cei mari. Maximilian exprimă ideea că respectiva persoană face parte dintr-o familie ce se simte în stare să ajungă pe o treaptă socială mai înaltă. Oamenii care au descoperit drumul spre adevărata mărire acceptă să fie umiliţi şi chiar scurtaţi cu înălţimea unui cap, întăriţi şi încurajaţi de speranţa măririi nepieritoare a fiilor lui Dumnezeu.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Inocenţiu I

• Papă
• ??-417
• d.: la 12 martie 417
• 12 martie (latin)
• 

Ales papă în anul 401, Sfântul Inocenţiu I, de loc din Albano, a condus Biserica timp de 16 ani, într-o perioadă istorică grea pentru Imperiul Roman de Apus şi îndeosebi pentru Roma, care, la 24 august 410, a fost cucerită şi distrusă de către vizigoţii lui Alaric. Asediul Romei a început în 408. Mulţi cetăţeni, neconvertiţi la creştinism, au adus sacrificii solemne vechilor zeităţi. Papa Inocenţiu, datorită prestigiului de care se bucura chiar în faţa asediatorilor, a obţinut o încetare a focului, cu condiţia ca el personal să meargă la Ravena şi să obţină de la timidul împărat Onoriu împuterniciri speciale pentru Alaric.

Misiunea curajosului pontif nu a ajuns la rezultatele aşteptate de invadatori şi Alaric a dat ordinul de ocupare a Romei; au urmat trei zile de devastări şi masacre îngrozitoare. Barbarii au respectat bisericile; se spune chiar că goţii au adus pe mormântul Principelui apostolilor vasele preţioase ascunse în diferite case particulare. Căderea Romei, descrisă de Sf. Augustin şi de Sf. Ieronim în cuvinte încărcate de adâncă durere, nu a însemnat şi declinul autorităţii pontificale. Grija faţă de toate bisericile este arătată de un mare număr de scrisori trimise de Inocenţiu I; dintre acestea, 36 sunt printre primele scrisori enciclice, documente solemne ale misiunii de învăţător al Bisericii. Inocenţiu I a stabilit un principiu foarte important pentru disciplina bisericească; diferitele Biserici trebuie să fie în conformitate deplină cu doctrina şi tradiţiile Bisericii din Roma.

A intervenit cu hotărâre în probleme privind sfintele sacramente, îndeosebi pocăinţa, ungerea bolnavilor, botezul şi nedesfacerea căsătoriei, pe care a susţinut-o şi pentru cazul de adulter. În timpul pontificatului său, a apărut şi s-a răspândit erezia lui Pelagius, condamnată în 416 la conciliile din Milevi şi Cartagina, la iniţiativa Sfântului Augustin şi cu aprobarea lui Inocenţiu I.

Atenţia plină de grijă a papei se preocupa nu numai de apărarea învăţăturii tradiţionale a Bisericii, dar, cu multă delicateţe, ştia să aducă mângâiere şi întărire celor aflaţi în suferinţă. Sfântul Ieronim, care, din chilia sa de la Betleem, îi scria destăinuindu-i anumite supărări, papa îi răspunde cu o scrisoare părintească, dovedind că ştie să conducă cu mână forte cârma bărcii lui Petru şi, în acelaşi timp, avea o inimă capabilă să înţeleagă dramele individuale, mici sau mari, ale tuturor. A murit la Roma, în 417, la 28 iulie, după cum relatează Liber Pontificalis, şi a fost înmormântat în Cimitirul Ponţian de pe Calea Portului.

Numele personal Inocenţiu vine de la adjectivul latin inocens = curat, nevinovat, nevătămat de stricăciunea răutăţii. El a fost atribuit mai întâi copiilor ucişi de Irod cel Mare în ţinutul Betleemului, cu gândul că între ei se va afla şi pruncul despre care îi vorbiseră Magii. S-a adoptat ca nume de botez, cu formele Inocenţiu pentru bărbaţi şi Inocenţia pentru femei, pentru a aminti nevinovăţia sufletească primită prin botez. În limba română, există şi forma Inochentie. Realitatea vieţii arată că „inocenţa” Sfântului Botez este o floare ce se ofileşte uşor; creştinul, fie că poartă numele Inocenţiu sau alt nume, îşi însuşeşte rugăciunea Psalmistului: „Spală-mă, Doamne, şi mai mult decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Grigore cel Mare

• Papă, Doctor al Bisericii
• c.540-604
• n.: în c.540, Roma, Italia
• d.: la 12 iunie 604, Roma, Italia
• 3 septembrie (latin)
• 12 martie (bizantin)
• 

„Da”, – spunea papa Grigore cel Mare la începutul pontificatului său – „vom reforma şi administraţia bisericească, şi legile canonice. Şi semnul va fi acesta: reforma muzicii (liturgice)”. Papa Grigore a întrunit în cel mai înalt grad toate calităţile omului de conducere, sensul datoriei, al măsurii şi al demnităţii. Istoricul protestant Harnack îi admira „înţelepciunea, dreptatea, blândeţea, puterea de iniţiativă, toleranţa” şi Bossuet îl consideră „modelul desăvârşit al modului de guvernare a Bisericii”. Se părea că s-a născut pentru a fi papă. La moartea tatălui său, Gordian, deşi foarte tânăr, Grigore era deja „praefectus urbis”- „guvernator al Romei”. Moştenirea rămasă de la tatăl său a folosit-o pentru întemeierea mai multor mănăstiri, iar casa părintească de pe colina Celio a transformat-o, de asemenea, într-o mănăstire dedicată Sfântului Andrei, în care el s-a retras ca simplu călugăr. Dar nu s-a bucurat mult timp de linişte, deoarece papa Pelagiu al II-lea l-a sfinţit diacon şi l-a trimis la Constantinopol, în calitate de apocrisar, adică ambasador pe lângă împăratul Imperiului de Răsărit. După şapte ani, se întoarce la Roma şi îşi reia viaţa liniştită din mănăstirea lui, până în anul 590, când entuziasmul poporului şi insistenţele clerului şi ale senatului din Roma îi încredinţează conducerea supremă a Bisericii.

Nu era prea robust din punct de vedere fizic, ci, dimpotrivă, era o fire bolnăvicioasă, astfel că prima serie din „Omiliile asupra Evangheliei” a trebuit să fie citită de un secretar, deoarece lui îi era cu neputinţă să stea în picioare. Cu toate acestea, activitatea sa din timpul celor 14 ani de pontificat (de la 3 sept. 590 la 12 martie 604) pare de necrezut: organizează apărarea Romei, ameninţată de Aginulfo, cu care apoi a întreţinut raporturi de bună vecinătate; administrează avutul public cu minuţioasă nepărtinire, suplinind lipsurile funcţionarilor imperiali; se îngrijeşte de aprovizionarea cu apă a oraşului Roma; favorizează împământenirea dijmaşilor, eliminând orice formă de sclavie; însufleţit de zelul pentru răspândirea credinţei, propune şi susţine misiunea Sf. Augustin de Canterbury în Anglia. Întotdeauna atent la problemele întregii creştinătăţi, nu desconsidera grijile mărunte ale vieţii de fiecare zi. Cu puţin timp înainte de a muri, s-a interesat de o ocazie pentru a-i trimite episcopului din Chiusi o manta de iarnă.

Cele 848 de scrisori rămase de la el şi omiliile către popor dovedesc limpede imensa activitate desfăşurată de Papa Grigore cel Mare. În toate domeniile vieţii bisericeşti, a lăsat urme adânci. Viaţa Sfântului Benedict şi Liber regulae pastoralis – „Cartea păstoririi sufletelor” sunt citite şi astăzi cu mult interes şi mult folos. S-a ocupat şi de muzica sacră, cântarea folosită la oficierea sfintelor slujbe, şi a stabilit normele care au dus la „cântarea gregoriană”. A murit în ziua de 12 martie 604 şi a fost înhumat în Bazilica „Sf. Petru”. Noul Calendar a stabilit comemorarea lui pentru ziua de 3 septembrie, ziua în care a început activitatea de păstor suprem al Bisericii lui Cristos. Sfântul Grigore cel Mare aparţine categoriei de oameni cărora istoria le acordă titlul de „cel Mare”; el este cinstit atât în Biserica Apuseană, cât şi în Biserica Răsăriteană, fiind astfel o mărturie vie a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”[1].
Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor. Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern. A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească? Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.

Alegerea decisivă

Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească – un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio – Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia. După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.

Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său. Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”[2]. Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.

Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi – scria el – cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”. Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa. Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?

Nunţiu apostolic la Constantinopol

Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii. Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.

La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică. În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.

Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu

În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.

Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.

Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate. Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.

În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.

Păstor şi strateg

 

Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent. El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.

Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea – ca în timpurile lui Leon cel Mare – din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.

Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc – scria el în introducerea la Regula pastorală – în catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”. E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”[3].

În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor. În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury. La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda. În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă. Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.

Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică

Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”[4].

În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală. Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale,deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.

În sânul mamei

Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa. “Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi. Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereşti…

Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente. Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus. Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”[5].

Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate. În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian. A murit la 12 martie 604.

Note:
[1] Grigore cel Mare, Regula pastorală, I, 6, Edizioni Paoline, Roma 1978, pag. 108-109.
[2] Id., Omelie su Ezechiele, 1, 11: CCL 142, 170-171.
[3] Document păstrat în Biblioteca comunală din Teramo.
[4] Regula pastorală, I, 5, ed. cit., pag. 107.
[5] Ibid., II, pag. 145-148 ş.u.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog