Calendar Romano-Catolic - 12 mai 2022

[altmariustotal catolic]

Ss. Nereu şi Ahile

• martiri
• 12 mai (latin)
• 

„Avem, putem spune, două monede: aceea a Domnului şi aceea a lumii; şi fiecare dintre ele poartă sculptată propria amprentă: necredincioşii au imprimat chipul acestei lumi, credincioşii, însufleţiţi de iubire, poartă efigia lui Dumnezeu Tatăl, prin trăsăturile lui Isus Cristos. Dacă nu suntem dispuşi să murim pentru a imita pătimirea sa, viaţa sa nu este în noi”[1].

Singura informaţie certă este că Nereu şi Ahile au fost doi martiri romani, veneraţi deja din timpul papei Damasus, în secolul al IV-lea. El a compus pentru ei o inscripţie sepulcrală, din care au ajuns şi la noi mici fragmente. Din acestea putem afla că cei doi erau soldaţi romani martirizaţi pentru credinţa lor în timpul persecuţiei lui Diocleţian.

O altă tradiţie spune, în schimb, că ei ar fi fost fraţi, amândoi botezaţi de sfântul Petru, în slujba matroanei Domitila, soţia împăratului Titus Flavius Clement. Împreună cu stăpâna lor, ei ar fi fost exilaţi în Insula Ponza şi apoi au fost supuşi la torturi teribile, la Terracina, şi, la urmă, au fost decapitaţi. Trupurile lor, recuperate de creştini, au fost înmormântate în acelaşi mormânt cu Domitila, pe via Ardeatina. Lăsând deoparte aceste evenimente istorice, pe care probabil niciodată nu le vom cunoaşte cu certitudine, rămâne faptul că ei au dat mărturie pentru credinţa lor prin martiriu.

Notă:
[1] Ignaţiu de Antiohia, Scrisoarea către magnezieni, V 2.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

„Toate drumurile duc la Roma”, spune un proverb; dar este adevărat că şi de la Roma pornesc câteva dintre cele mai însemnate drumuri ale lumii. Pe marginile a două dintre aceste căi, calea Ardeatină şi calea Aureliană, au fost înmormântaţi într-o parte martirii Nereu şi Ahile, şi în alta, Pancraţiu. Deşi toţi trei sunt amintiţi în ziua de 12 mai, cultul lor a fost întotdeauna separat, după cum precizează şi cei care au revizuit calendarul roman: „Amintirea sfinţilor Nereu şi Ahile şi amintirea Sfântului Pancraţiu urmează a fi sărbătorite prin slujbe proprii, după vechea tradiţie romană; în schimb, comemorarea Sfintei Domitila, introdusă în calendarul roman la 1595, este eliminată din calendarul universal, deoarece nu se găsesc documente care să susţină cultul său”. 
Prin această măsură, se răspunde şi la întrebarea: „Când au trăit martirii Nereu şi Ahile?”

Papa Damasus, care vorbea cu o siguranţă neobişnuit de mare despre cei doi martiri, ne informează că ei au trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi au murit în timpul persecuţiei militare cu care s-a deschis „era martirilor”, începută de împăratul Diocleţian. Ei erau călăi pe lângă tribunalul unui „tiran” şi aplicau ordinele acestuia de a-i tortura şi executa pe „rebelii” creştini; curajul şi statornicia în credinţă a martirilor creştini le-au mişcat inimile şi, în cele din urmă, s-au hotărât să devină şi ei creştini. Au fost scoşi din rândurile armatei, condamnaţi şi supuşi la chinuri îngrozitoare, pe care le-au suportat cu curaj şi seninătate.

Basorelieful ce îl reprezintă pe Sfântul Ahile pe când călăul îl torturează este considerat ca cea mai veche reprezentare ce ne-a rămas în legătură cu suferinţele martirilor. Tradiţia care lega martiriul Sfinţilor Nereu şi Ahile de acela al Sfintelor Petronela şi Domitila, respectiv fiica Sfântului Petru şi nepoata împăratului Diocleţian, este neîntemeiată sau se referă la alte persoane.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Pancraţiu

• martir
• c.290-c.304
• n.: în c.290
• d.: în c.304, Via Aurelia, Roma, Italia
• 12 mai (latin)
• 

„Pentru Dumnezeul său, sfântul Pancraţiu a luptat până la moarte, a învins încercarea: tăria sa era Cristos. Vieţii acestui pământ i-a preferat împărăţia cerurilor”[1].

Istoria vieţii sale de copil, mai mic de 15 ani, a surprins încă de la început pietatea populară ce a păstrat vie memoria sa. Lui îi sunt dedicate numeroase biserici şi mănăstiri nu numai la Roma, dar şi la Canterbury sau în altă parte.

Informaţiile sigure privind viaţa sa sunt puţine: a fost martirizat sub Diocleţian şi pe mormântul său, în cimitirul din Ottavilla, aflat pe via Aurelia, a fost ridicată bazilica ce-i poartă numele.

Într-o relatare mai târzie, se citeşte că Pancraţiu s-a născut la Sinnadada, un oraş din Frigia situat pe drumul care duce la Troas, deci într-o regiune evanghelizată de sfântul Paul. Familia sa, destul de bogată şi, probabil, de origine romană, nu era creştină. Deja de copil, a rămas orfan de amândoi părinţii şi a trecut sub tutela unchiului său de pe tată, Dionisiu. Acesta l-a dus la Roma pentru două motive: aici, copilul moştenise de la părinţi o moşie de o valoare considerabilă şi în oraşul imperial ar fi putut să primească o educaţie demnă de tradiţia familiei. La Roma cei doi au intrat în contact cu comunitatea creştină şi, după un anumit timp, au cerut Botezul, primindu-l din mâinile papei Marcelin. Dar după puţin timp, a început teribila persecuţie a lui Diocleţian şi unchiul său a fost condamnat la moarte. Pancraţiu, însă, fiind minor, trebuia să fie judecat direct de tribunalul împăratului. Se spune că împăratul însuşi a voit să-l judece şi, la invitaţia sa de a sacrifica idolilor, tânărul ar fi răspuns: „Mă mir că mi se porunceşte să dovedesc respect pentru zeii voştri, din moment ce aţi pedepsi cu chinurile cele mai groaznice chiar şi un sclav care ar duce o viaţă atât de depravată ca a lor”. Împăratul a rămas surprins de fermitatea tânărului şi, după ce l-a încercat cu diferite ademeniri, dar şi cu ameninţări, pentru a-i salva viaţa, a fost nevoit să-l condamne la decapitare.

Liturgia romană a pus pe buzele sale, în timp ce se îndrepta spre supliciu, această rugăciune care se găseşte în scrierile sfântului Bernard de Clairvaux: „E mai bine pentru mine să fiu alături de tine în strâmtorare, să te am cu mine în cuptorul încercării, decât să fiu fără de tine în cer”.

Pancraţiu, pentru curajul şi fidelitatea sa faţă de Cristos, a fost ales ca model şi patron al tinerilor.

Notă:
[1] Din responsoriul Liturgiei orelor.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Istoria Sfântului Pancraţiu, mort în floarea vârstei sub împăratul Diocleţian, a fost atât de mult adăugită, încât sunt greu de deosebit faptele istorice de elementele legendare. Este adevărat că Sfântul Pancraţiu este unul dintre sfinţii cei mai populari, nu numai în Roma şi Italia, dar şi în alte părţi. A fost patron al tineretului catolic; sub numele lui s-au ridicat numeroase biserici şi mănăstiri; Sfântul Grigore cel Mare i-a dedicat a biserică vestită în Roma, iar Sfântul Augustin de Canterbury a înălţat sub numele lui una dintre cele mai vechi biserici din Londra; cardinalul şi scriitorul Wiseman a făcut din Sfântul Pancraţiu un personaj principal al cărţii „Fabiola”; toate ne arată ecoul puternic lăsat de tânărul erou al credinţei şi dragostei faţă de Cristos.

Alăturarea cuvintelor greceşti: pan = tot, întreg, deplin, şi Kratos = tărie, forţă, au dat cuvântul Pankrates, cu înţelesul de atotputernic, calificativ ce se atribuia divinităţii. Ulterior, a fost atribuit şi unor persoane suspuse sau deosebit de înzestrate, iar apoi a devenit prenume obişnuit. În româneşte are formele Pancratie, Pancreţiu, Gratie, Pongraţi, nume foarte rar folosite; de la ele provine, probabil, şi numele de localitate Pângăraţi. Sfântul Pancraţiu, conform tradiţiei, şi-a dovedit „atotputernicia” în stăpânirea de sine, atunci când a refuzat să răspundă provocărilor la ceartă şi luptă, şi în suportarea cu demnitate a suferinţelor de pe urmă. Adevărata „atotputernicie” este rod al Sfintei Cruci de pe Calvar.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Alvaro del Portillo Diez

• Episcop
• 1914-1994
• n.: la 11 martie 1914, Madrid, Spania
• d.: la 23 martie 1994, Roma, Italia
• 12 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 28 iunie 2012, de Papa Benedict al XVI-lea
  • fericit la 27 septembrie 2014, de Papa Francisc

Álvaro del Portillo s-a născut la Madrid, la 11 Martie 1914, fiind al treilea dintre cei opt copii ai unei familii de profundă tradiţie creştină. Era doctor inginer în construcţii de drumuri şi doctor în filosofie şi drept canonic.

În 1975 Alvaro del Portillo i-a urmat Sfântului Josemaría Escrivá la conducerea Opus Dei, continuându-i lucrarea cu fidelitate şi dăruire.

Alvaro del Portillo s-a născut la Madrid, la 11 Martie 1914, fiind al treilea dintre cei opt copii ai unei familii de profundă tradiţie creştină. Era doctor inginer în construcţii de drumuri şi doctor în filosofie şi drept canonic.

În 1935 a intrat în Opus Dei, fondat de Sfântul Josemaría Escrivá la 2 octombrie 1928. A trăit cu desăvârşită fidelitate chemarea sa la Opus Dei, sfinţindu-şi activitatea profesională şi împlinirea îndatoririlor zilnice şi desfăşurând o intensă lucrare apostolică printre colegii de studii şi de serviciu.

Foarte curând a devenit cel mai statornic sprijin al Sfântului Josemaría, şi i-a rămas alături timp de 40 de ani, ca cel mai apropiat colaborator.

La 25 iunie 1944 a fost sfinţit preot, unul dintre primii trei preoţi ai Opus Dei. De atunci înainte s-a dăruit cu totul slujirii pastorale a membrilor Opus Dei şi multor altor suflete.

În 1946 s-a stabilit la Roma, alături de Sfântul Josemaría, unde a lucrat în Consiliul General Opus Dei până în 1975.

În timpul anilor petrecuţi la Roma, Părintelui Del Portillo i-au fost încredinţate de către Sfântul Scaun diverse activităţi pe care le-a îndeplinit cu multă dăruire. A fost consultant al mai multor congregaţii şi consilii ale Sfântului Scaun: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Congregaţia pentru Cler, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor şi Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale. A participat activ la lucrările Conciliul Vatican II.

La 15 septembrie 1975, a fost ales prim succesor al Sfântului Josemaría. La 28 noiembrie 1982, atunci când a ridicat Opus Dei la rangul de Prelatură Personală, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Prelat al Opus Dei, şi, la 6 ianuarie 1991 l-a sfinţit episcop.

Toată slujirea desfăşurată de Slujitorul lui Dumnezeu Álvaro del Portillo la conducerea Opus Dei a fost plină de fidelitate faţă de Fondator şi mesajul său, într-o lucrare pastorală neobosită pentru creşterea apostolatului Prelaturii, în slujba Bisericii.

În timpul celor 19 ani cât s-a aflat la conducerea Opus Dei, Prelatura şi-a început activitatea în încă douăzeci de ţări.

Dăruirea sa faţă de misiunea încredinţată, urmând învăţăturile Sfântului Josemaría, îşi avea rădăcinile într-un profund simţ al filiaţiei divine, rod al acţiunii Sfântului Duh, ce l-a făcut să caute identificarea cu Hristos, lăsându-se cu încredere în seama voinţei lui Dumnezeu Tatăl, hrănit din rugăciune, Euharistie şi evlavia faţă de Maica Domnului

Iubirea sa faţă de Biserică s-a arătat în strânsa sa comuniune cu Papa şi Episcopii. Dragostea sa faţă de oameni, grija neobosită pentru fiii şi fiicele sale din Opus Dei, smerenia, înţelepciunea şi tăria, veselia şi simplitatea, uitarea de sine şi dorinţa înflăcărată de a câştiga sufletele pentru Hristos (mărturie fiind deviza sa episcopală:Regnare Christum volumus ! – Vrem să domnescă Hristos!) împreună cu bunătatea, seninătatea, buna dispoziţie pe care o răspândea în jurul lui, acestea sunt trăsăturile ce alcătuiesc portretul sufletului său.

În zorii zilei de 23 martie 1994, la doar câteva ore de la întoarcerea din Ţara Sfântă, unde urmase cu adâncă evlavie drumul pământesc al lui Isus, de la Nazaret la Sfântul Mormânt, Domnul l-a chemat la El pe acest bun şi credincios slujitor al Său. În dimineaţa dinainte, slujise ultima sa Liturghie la Ierusalim, la locul Cinei Celei de Taină.

În aceeaşi zi, 23 martie, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea venit să se roage lângă trupul lui neînsufleţit, care astăzi se odihneşte în cripta Bisericii Prelaturii, Sfânta Maria Regina Păcii, de la Roma, viale Bruno Buozzi 75, înconjurat mereu de rugăciunea şi dragostea credincioşilor Opus Dei şi a multor mii de oameni.

Sursa: OpusDei.ro