Calendar Romano-Catolic - 12 august 2017

[altmariustotal catolic]

SFÂNTA IOANA FRANCISCA FRÉMYOT DE CHANTAL

fondatoare a vizitantinelor

(1572-1641)

“Există un alt martiriu, martiriul iubirii, în care Dumnezeu, în timp ce-i menţine în viaţă pe slujitorii săi şi pe slujitoarele sale, ca să şi-o consume pentru gloria sa, îi face în acelaşi timp martiri şi mărturisitoriYSpuneţi *da+-ul vostru total lui Dumnezeu şi veţi cunoaşte această experienţăY Am cunoscut un suflet pe care iubirea l-a despărţit de ceea ce îi era mai drag nu mai puţin ca atunci când persecutorii, prin lovituri de sabie, ar fi separat spiritul de trup”[1].

Persoana despre care se vorbeşte aici este tocmai Ioana Francisca, iar martiriul iubirii este experienţa vieţii sale.

S-a născut la Dijon, în Bourgogne, la 23 ianuarie 1572, din părinţi nobili şi profund creştini. Din partea mamei se putea mândri că este descendentă din casa nobilă a sfântului Bernard de Clairevaux.

Avea doar 18 luni când şi-a pierdut mama şi a fost încredinţată spre îngrijire unei doici. Foarte curând, însă, tatăl a voit-o din nou la castel, şi aici a însoţit personal şi cu multă afecţiune formarea sa umană şi creştină. Când el a trebuit să plece departe din ţinutul său, din cauza războiului, a încredinţat-o surorii mai mari, care era deja căsătorită. Mai apoi, a consimţit cu plăcere la căsătoria ei cu Cristofor al II-lea, baronul de Chantal, la Bourbilly.

O castelană fericită

O căsătorie foarte reuşită, înveselită de naşterea a şase fii, chiar dacă doi dintre ei vor muri de mici. Doamna de Chantal era îndrăgostită de soţul ei şi îşi petrecea timpul dedicându-se lui şi copiilor, creând un spirit de armonie între numeroşii servitori ai castelului şi ajutându-i pe toţi săracii care veneau şi cereau ajutor. Îşi găsea timp şi pentru a ieşi în afară, pentru a-i vizita şi ajuta pe cei bolnavi la casele lor.

Familia sa era una mare, deoarece se deschidea spre întreaga omenire; era o familie fericită, deoarece se baza pe iubirea adevărată între membrii ei. Baronul era mândru de soţia sa şi îi acorda deplina libertate de acţiune, chiar şi atunci când îşi dădea seama că grânarul şi cămara se goleau prea repede. Viaţa din castelul de la Bourbilly părea similară cu aceea trăită cu secole în urmă într-un alt castel, acela al părinţilor sfântului Bernard de Clairevaux.

Bucuria nu a durat însă foarte mult, deoarece, în 1601, într-un banal accident de vânătoare, baronul şi-a pierdut viaţa şi soţia a resimţit aşa de puternic acest incident, încât s-a temut pentru mântuirea lui. A fost sfătuită să se mute la Dijon aproape de tatăl ei, împreună cu cei patru fii, şi, când credea că şi-a redobândit liniştea, a venit ameninţătoarea poruncă de a merge să locuiască în castelul socrului, dacă nu voia să fie lipsită de proprii copii. Ea i s-a supus, dar viaţa de la Monthelon a devenit insuportabilă. Supusă tiraniei socrului, ea nu putea mişca un pas fără permisiunea lui. Îi rămânea numai Dumnezeu şi iubirea faţă de copii.

Dumnezeu o voia cu totul pentru sine, dar cum?

Este adevărat că era încă tânără şi frumoasă şi mulţi nobili îi cereau mâna, dar ea nu se mai gândea să se recăsătorească, chiar şi pentru faptul că în sufletul ei se aprinsese dorinţa de a-şi consacra viaţa în totalitate lui Dumnezeu. Avea siguranţa că Dumnezeu o voia pentru sine, chiar dacă nu ştia ce drum ar trebui să urmeze. S-a încredinţat atunci călăuzei unui părinte capucin şi s-a supus sugestiilor acestui preot care a încărcat-o cu foarte multe rugăciuni şi practici penitenţiale, umplându-i sufletul cu scrupule. A ajuns până într-acolo încât şi-a imprimat numele lui Isus pe piept, în direcţia inimii, cu un fier roşu.

Aşa stăteau lucrurile când, în timpul Postului Mare din 1604, în timp ce trăia o perioadă de odihnă alături de fratele ei, Andrei, episcop de Bruges, s-a întâlnit cu sfântul Francisc de Sales, care predica în acel oraş cu ocazia Postului Mare. Cei doi s-au înţeles încă de la început. Spiritualitatea saleziană, în întregime evanghelică şi, de aceea, şi umană, i-a permis tinerei doamne să lase deoparte o pietate care era proprie mai degrabă iansenismului. A descoperit, cu o imensă bucurie, chipul plin de iubire al lui Dumnezeu şi a început să experimenteze o profundă unire cu el, chiar în mijlocul lumii şi în împlinirea îndatoririlor ei de mamă. Francisc, care tocmai scria Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu, constata în Chantal validitatea intuiţiilor sale şi, în acelaşi timp, vedea deschizându-se orizonturi noi pentru o sfinţenie posibilă nu doar în mănăstire.

Chantal, înseninată din nou în sufletul ei şi tot mai îndrăgostită de Dumnezeu care îşi arăta iubirea faţă de dânsa, a reuşit să-l înduplece pe socrul ei, experimentând adevărul cuvintelor maestrului ei, care îi spusese că “se prind mai multe muşte cu o picătură de miere decât cu un butoi de oţet”. Chiar dacă nu putea dispune de bunuri ca pe timpul soţului ei, pe când era la Bourbilly, cel puţin, putea să iasă şi dă acorde asistenţă bolnavilor. În timpul unei epidemii, a întrecut măsura şi, la sfârşit, a contractat şi ea boala, de care a fost însă vindecată.

Un plan curajos

În timp ce Chantal îşi exprima dorinţa de a se retrage într-o mănăstire carmelită, imediat ce-şi va fi pus la cale copiii, Francisc de Sales s-a gândit poate că sosise timpul să-şi pună în practică un alt plan aşteptat pentru acel timp, acela de a fonda un ordin monahal feminin care să unească viaţa contemplativă şi viaţa activă, care să aibă profunzimea spirituală a mănăstirilor, dar fără obligaţia clauzurii pentru a putea ieşi pe drumurile lumii spre a influenţa societatea seculară. Sfântul episcop văzuse ceva similar cu ani în urmă în timpul vizitei sale la Roma, unde se întâlnise cu oblatele sfintei Francisca Romana, şi ea văduvă, fondatoarea a unui institut ce reunea fecioare, văduve şi căsătorite şi le punea în slujba săracilor la ei acasă.

Şi-a expus proiectul Ioanei de Chantal şi, împreună, au decis să treacă imediat la acţiune. De acord cu fratele ei episcop, Andrei, şi cu alte persoane apropiate, Chantal s-a gândit să-şi pună la cale copiii. Celso Benigno urma să fie luat de unchiul său episcop şi apoi ar fi trebuit să urmeze cariera militară aşa cum visase; Maria Amata era deja căsătorită şi se împăca foarte bine cu soţul ei; Carlotta se dusese deja în paradis; rămânea Francisca. Aceasta, pusă la curent cu proiectul mamei, a voit s-o urmeze, chiar dacă mai târziu a ales căsătoria. În schimb, Maria Amata, căsătorită cu fratele lui Francisc de Sales, rămasă văduvă, a devenit şi ea vizitantină.

Când părea că, de acum, totul este pus la punct, în ziua în care Ioana trebuia să-şi lase casa, Celso Benigno s-a răzgândit şi s-a opus cu îndârjire, întinzându-se pe pragul casei: dacă chiar voia să plece, mama trebuia să treacă peste trupul său. Şi Chantal, cu inima zdrobită, a făcut-o. Unii au criticat acest gest, dar poate că nimeni nu ar fi avut ceva împotrivă dacă Chantal ar fi voit să plece pentru a se căsători cu un alt bărbat.

Vizitantinele

Cu această durere neprevăzută, Chantal trăia o altă etapă a martiriului iubirii şi, împreună cu alte trei tinere fonda la Annecy prima casă a vizitantinelor. Episcopul a fost de acord cu acest nume, deoarece ele voiau să retrăiască acel episod evanghelic al vizitei Mariei la Elisabeta, prestând serviciile lor în favoarea săracilor şi vizitându-i în casele lor. Mai târziu, într-o scrisoare din 14 octombrie 1614, sfântul Francisc scria: “Vizitaţiunea se aşază între congregaţii ca violeta între celelalte flori: ştie despre sine că este scundă şi mică şi că are o culoare mai puţin ţipătoare. Îi ajunge că Dumnezeu a creat-o pentru a o pune în slujba sa şi pentru a da un pic de parfum Bisericii sale”.

Pentru noua familie în formare, Francisc găsise şi o stemă: inima lui Isus care are deasupra o cruce, încoronată cu spini şi străpunsă de două suliţe, semnificând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, care îşi au acelaşi izvor în inima lui Cristos şi se alimentează din misterul crucii. Mai târziu, o vizitantină, Margareta Maria Alacoque, va fi instrumentul ales de Dumnezeu pentru a răspândi în lume devoţiunea către Inima Preasfântă a lui Isus.

După un an de experiment, micul grup depunea voturile, în timp ce se adăugau numeroase vocaţii, favorizând deschiderea de noi case, mai întâi în Franţa şi apoi în Italia. La moartea fondatorului, numărul caselor era deja de 13 şi, la moartea fondatoarei, de 86. Din nefericire, planul pe care Dumnezeu l-a inspirat celor doi fondatori a fost foarte curând modificat. După lungi şi dureroase tratative purtate cu arhiepiscopul de Lyon, puternic sprijinit şi de alţi episcopi, vizitantinele au trebuit să devină ordin contemplativ şi să adopte regula sfântului Augustin. Ceea ce Sales şi Chantal gândeau despre misiunea femeii în Biserică şi în capacitatea de a trăi sfaturile evanghelice, punându-le în act pentru binele oamenilor în mijlocul lumii, nu era încă de înţeles pentru mentalitatea bisericească a timpului. Cei doi sfinţi fondatori au acceptat aceasta ca venind din partea lui Dumnezeu şi au continuat să-şi formeze fiicele în bucurie.

Chantal a trebuit să călătorească permanent dintr-o casă într-alta, pentru a organiza, asista, încuraja şi, mai presus de toate, pentru a-şi ajuta fiicele să se îndrăgostească tot mai mult de Dumnezeu. Francisc, în schimb, o urmărea prin scrisorile pe care i le adresa şi prin conferinţele spirituale, adunate apoi în Trattenimenti. Chantal nu s-a gândit niciodată să scrie tratate de spiritualitate, dar secretara ei a avut grijă nu doar de scrisorile sale, ci şi de răspunsurile informative pe care ea le dădea surorilor în conversaţiile pline de înţelepciune din diferitele case pe unde trecea.

Noaptea obscură, preludiu al cerului

Când sfântul Francisc şi-a dat seama că era pe punctul de a pleca din această lume, i-a recomandat Ioanei de Chantal drept consilier pe sfântul Vincenţiu de Paul. Acesta a acceptat misiunea şi a fost un mare sprijin pentru ea, mai ales în ultimii ani, când a fost încercată într-un mod aparte de Dumnezeu. Despre ea, sfântul Vincenţiu a scris în această privinţă: “Deşi în aparenţă se bucura de pacea şi liniştea sufletească de care se bucură sufletele ajunse la un înalt grad de virtute, cu toate acestea, în interiorul ei suferea încercări deosebit de mariY încât continua sa preocupare era aceea de a-şi întoarce privirea dinspre interiorul său, deoarece nu se mai putea suporta pe ea însăşi, la vederea sufletului ei plin de atâtea mizerii, încât i se părea că trăieşte infernul!”[2] Pentru ea, era noaptea obscură.

Când, de acum, martiriul iubirii se consumase, Chantal s-a întors la Paris, unde l-a întâlnit pentru ultima dată pe sfântul Vincenţiu de Paul, a fost surprinsă de o pneumonie şi a trebuit să se oprească în mănăstirea din Moulins, unde şi-a dat sufletul, în braţele fiicelor sale, la 13 decembrie 1641.

Sfântul Vincenţiu de Paul povesteşte că, în acea zi, a văzut un glob luminos ridicându-se spre cer pentru a se uni cu un altul de aceeaşi strălucire şi, devenind o singură flacără, au intrat într-un imens cuptor care ardea. Cei doi, care, pe pământ, au construit un raport de invidiat prin profunzimea afecţiunii şi prin nobleţea intenţiilor, se aflau acum în sânul Tatălui. Dacă s-ar căuta în istorie un exemplu de raport între un bărbat şi o femeie asemenea acestuia, ar trebui să ne întoarcem la Francisc şi Clara din Assisi.

În 1751, Ioana Francisca Frémyiot de Chantal era proclamată fericită şi, în 1767, sfântă. Mănăstirile sale, în 1934, ajungeau la 150, incluzând circa 8.000 de membri. În al 375-lea aniversar al fondării lor, vizitantinele, cu optimismul propriu al fondatorilor, comentau: “Yşi este încă dimineaţă!”.

---

[1] Din Memoriile lui Chaugy, nepoata şi secretara Ioanei de Chantal. Cf. Liturgia orelor.

[2] Cit. in: Bibliotheca Sanctorum, VI, Cittŕ Nuova, Roma 1988, 584.