Calendar Romano-Catolic - 10 martie 2021

[altmariustotal catolic]

Sf. Simpliciu

• Papă
• ??-483
• n.: în Tivoli, Italia
• d.: la 10 martie 483
• 10 martie (latin)
• 

Sfântul Simpliciu a păstorit Biserica lui Cristos în calitate de episcop al Romei şi papă între anii 468-483. Era o perioadă de mari frământări, atât pentru Biserică, cât şi pentru Imperiul Roman, acum împărţit în două: Imperiul de Apus şi Imperiul de Răsărit, şi din toate părţile atacat de popoarele ce se revărsau din Nordul şi Răsăritul Europei. Împărţirea  Imperiului a dus şi la o accentuare a diferenţierilor între partea de Apus şi partea de Răsărit a Bisericii; de multe ori, împăraţii interveneau în probleme ale vieţii bisericeşti, fie în ce priveşte organizarea, fie, adesea, şi în probleme de credinţă şi morală. Sf. Simpliciu, asemenea altor papi, s-a aflat uneori în situaţii grele, dar în toate împrejurările a rămas statornic în credinţa şi demnitatea ce i-au fost încredinţate.

În anul 482, împăratul Zenon propune un compromis cu erezia numită monofizism; Simpliciu se ridică cu tărie şi afirmă limpede credinţa definită în Sinodul al IV-lea ecumenic, Sinodul din Calcedon (localitate lângă Constantinopol). Acest sinod, la care au participat peste 600 de episcopi din toată lumea creştină, a condamnat învăţătura susţinută de Patriarhul de Alexandria, Dioscor, şi învăţatul călugăr din Constantinopol, Eutihie. Ei afirmau că în Cristos este numai o singură fire, firea dumnezeiască – de aici, şi numele: monofizism (monos = singur, fisis = fire).

Dioscor şi Eutihie reuşiseră, cu ajutorul împăratului Teodosie al II-lea, să convoace un sinod la Efes, în anul 449, care a subscris o mărturisire de credinţă monofizită; mijloacele folosite pentru obţinerea aprobării acestei mărturisiri au dat Sinodului din Efes numele de „Sinodul tâlhăresc din Efes”. Peste doi ani, un adevărat conciliu ecumenic, Calcedon 451, îi va depune din episcopat pe Dioscor şi pe Eutihie şi va condamna definitiv monofizismul, însuşindu-se scrisoarea Papei Leon cel Mare al Romei. Sfântul Simpliciu, după cum am amintit, a susţinut învăţătura creştină propusă de Sinodul din Calcedon.

Pe lângă apărarea adevăratei învăţături de credinţă, Sf. Simpliciu merită să fie amintit şi pentru faptul că a restaurat unele biserici din Roma, printre care bisericile „Sfântul Ştefan” şi „Sfânta Bibiana”; de asemenea, dovedind un respect deosebit faţă de lucrările de artă, a dat ordin să fie salvate de la distrugere mozaicurile păgâne din Biserica „Sfântul Andrei”. Rămăşiţele sale pământeşti sunt păstrate şi venerate la Tivoli (lângă Roma).

În mod evident, Simpliciu este în legătură cu adjectivul simplex = simplu, neamestecat, neprefăcut, neîmpărţit. Uneori este folosit şi în sens depreciativ, cu înţeles de redus. De când învăţătorul divin Cristos le-a poruncit apostolilor şi urmaşilor săi să fie simpli ca porumbeii, numele de Simpliciu rămâne o chemare la sinceritatea şi puritatea aducătoare de înţelepciune. Sfântul amintit la 2 martie ne oferă una dintre multele confirmări ale cuvintelor lui Isus.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Ss. 40 martiri de la Sevastia

• martiri
• ??-320
• d.: în 320, Sevastia
• 10 martie (latin)
• 9 martie (bizantin)

În multe părţi ale Bisericii creştine, la 9 martie în Biserica din Răsărit şi la 10 martie în Biserica de Apus, se comemorează amintirea unui grup de patruzeci de ostaşi care pentru credinţa lor statornică faţă de Cristos au suferit moarte de martir prin îngheţare într-un lac din părţile Armeniei. Cercetările istorice mai noi au arătat că în istorisirea foarte răspândită a suferinţelor celor patruzeci de ostaşi sunt cuprinse fapte petrecute în diferite perioade şi în mai multe locuri. Autorul acestei istorisiri a reuşit să redea într-o formă foarte impresionantă dificultăţiile prin care au trecut nu numai 40 de ostaşi, ci miile de creştini care erau ostaşi ai armatei romane; de asemenea a exprimat într-un mod deosebit de plastic frământările sufleteşti şi greutăţile ce le aveau de înfruntat creştinii în faţa morţii. Alături de lacul cu apă îngheţată în care au fost aruncaţi creştinii, judecătorul aşezase o cadă cu apă caldă, şi mâncăruri alese spre a-i ademeni pe neînfricaţii ucenici ai Celui Răstignit; când unul dintre cei 40 se lăsă atras de şansa oferită, părăsi lacul îngheţat şi se aruncă în apa încălzită, el muri ca un nefericit. Este o imagine cutremurătoare a luptei ce se dădea în sufletele martirilor – oameni erau – între iubirea faţă de plăcerile vieţii trecătoare şi dragostea atotbiruitoare faţă de Cristos biruitor al morţii. Dat fiind că noul calendar revizuit şi-a propus să nu reţină decât fapte şi persoane strict determinate în timp şi spaţiu, amintirea celor 40 de martiri, – sfinţii mucenici – nu mai este menţionată; ea rămâne totuşi o icoană vie a istoriei tuturor martirilor şi îndeosebi a celor care au făcut parte din armatele romane.

Amintirea acestor mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morţii, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinţei, şi condimente, mai ales scorţişoară – simbol al suferinţelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinişoare scufundate într-o compoziţie de aspectul apei îngheţate, amintind lacul în care au murit ostaşii credincioşi, ele se consumă în familie şi se împart la vecini. Înţelesul adânc şi mişcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinţei profunde a strămoşilor noştri şi a puterii lor de creaţie artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morţii şi bucuria învierii cu Cristos, între suferinţa trecătoare şi coroana biruinţei ce ne dăruieşte viaţa cea fără de sfârşit.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti