Calendar Romano-Catolic - 10 iunie 2018

[altmariustotal catolic]

Fer. Ioan Dominici

• călugăr
• 1356-1419
• n.: în 1356, Florenţa, Italia
• d.: la 10 iunie 1419, Buda, Ungaria
• 10 iunie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit în 1837, de Papa Grigore al XVI-lea

Admirator şi ucenic al Sfintei Ecaterina de Siena, elev şi colaborator al Fericitului Raimund de Capua, Fericitul Ioan Dominici a fost maestrul lui Fra Angelico, pictorul devenit Fericitul Angelico, şi a Sfântului Antonin din Florenţa. Fra Angelico i-a prins portretul într-un tablou cu Răstignirea, în San Marco la Florenţa, iar Sfântul Antonin şi-l amintea astfel: «Voce sonoră ca o trompetă… capabilă nu numai să înveţe şi să înveselească, dar şi să îngenuncheze şi să înmoaie inimile împietrite. În fiecare zi celebra Sfânta Liturghie cu deosebită evlavie. Umil în îmbrăcăminte, mare în statură, cu mersul grav, cu o înfăţişare simpatică, amabil cu săracii şi necunoscuţii, apropiat de oamenii de jos, impunând respect celor de sus, capabil să dea cele mai potrivite sfaturi în toate domeniile, cu o privire senină şi gravă; foarte pudic în atitudinile sale, atent… simplu… şi drept, îndrăgostit de sărăcie atât de mult, încât nu poseda nici cărţile necesare pentru învăţământ şi predicaţie, nici chiar Biblia…». A fost cel dintâi animator al reînnoirii vieţii călugăreşti în mănăstirile dominicane din Italia.

Reînnoirea vieţii mănăstireşti, începută în secolul al XIV-lea, avea ca scop reformarea vieţii călugărilor dominicani, intraţi în criză, prin scandaluri şi lipsă de vocaţii, îndeosebi după ciuma neagră din 1348. Angajarea în această lucrare de reînnoire este una din activităţile caracteristice ale Fericitului Ioan Dominici. El s-a născut în Florenţa, la sfârşitul anului 1355 sau începutul lui 1356. Mama sa, Paola Zorzi, o doamnă nobilă din Veneţia, a rămas văduvă la 20 de ani, puţin înainte de naşterea lui Ioan. Când a împlinit vârsta de 17 ani şi s-a hotărât să intre în mănăstirea dominicană Sancta Maria Novela din Florenţa, Ioan vorbea bâlbâit. De acest defect a fost vindecat în mod miraculos în anul 1381, prin mijlocirea Sfintei Ecaterina.

După ce a studiat la Pisa şi la Paris, devine colaboratorul apropiat al Fericitului Raimond de Capua, care îl trimite la Veneţia, unde în 1394 inaugurează mănăstirea de femei Corpus Christi, printre primele călugăriţe fiind şi mama sa. În urma unor neînţelegeri cu Republica Serenissimă, Veneţia, se reîntoarce în Toscana, la Fiesole; aici întemeiază mănăstirea pentru bărbaţi în care îl va avea de discipol pe viitorul Sfântul Antonin. În continuare, Ioan a devenit un predicator renumit, ambasador al Republicii Florentine, arhiepiscop de Ragusa, delegat papal şi cardinal.

Papa Grigore al XII-lea l-a trimis ca reprezentant al său la Conciliul Ecumenic din Konstantz (în Germania), Conciliul care a încercat să rezolve dificultăţile ridicate de Jan Huss. În 1419, Papa Martin al V-lea îl trimite la Budapesta pentru a încerca o reconciliere cu urmaşii lui Huss; dar aici îşi află sfârşitul, în ziua de 10 iunie 1418. Ioan Dominici a lăsat şi unele scrieri în care se ocupă de studiul literaturilor vechi, păgâne, arătând că un creştin adevărat, în aceste opere, trebuie să deosebească binele de rău, întunericul de lumină, frumuseţea amăgitoare de frumuseţea adevărată….

Fer. Edward Poppe

• preot
• 1890-1924
• n.: la 18 decembrie 1890, Temse, Belgia
• d.: la 10 iunie 1924, Moerzeke, Belgia
• 10 iunie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 30 iunie 1986, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 3 octombrie 1999, de Papa Ioan Paul al II-lea

Scurta viaţă (1890-1924) a acestui „preot de foc” a fost în întregime modelată după programul de viaţă scris în amintirea consacrării sale: „Preotul este un alt Cristos”. El a ales ca „magna charta” a vieţii sale preoţeşti discursul de rămas bun al lui Cristos din Evanghelia după sfântul apostol Ioan, din care două fraze îi erau foarte dragi: 1) „Rămâneţi în mine şi eu în voi, căci fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,4-5); 2)”Adevăr, adevăr vă spun: cine crede în mine va face şi el faptele ce le fac eu; ba şi mai mari decât acestea va face, căci eu plec la Tatăl” (In 14,12). Edward Poppe provenea din modestul ambient al unui brutar din Temse, Belgia. De la mama sa, de o evlavie simplă şi profundă, el a luat nu numai o dispoziţie naturală spre rugăciune şi generozitate, dar şi gustul expresiei clare şi al inteligenţei inimii. La tatăl său băiatul a admirat dorinţa pentru muncă şi iubirea pentru cei umili.

La 13 mai 1912 a intrat în Seminarul „Leon al XIII-lea” unde, după însăşi mărturia sa, i-au fost date mijloacele pentru viitoarea sa fericire: iubirea lui Dumnezeu, conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, umilinţa şi iubirea faţă de sfânta Fecioară. Numit la 16 iunie 1916 vicar al Parohiei din cartierul muncitoresc Gent Santa Coletta, don Poppe a găsit programul viitorului său apostolat în pasajul din Luca 4,18, pe care l-a tradus astfel pentru sine: „Domnul m-a trimis să predic săracilor, să vindec inimile rănite, să eliberez pe cei închişi şi să dau vederea orbilor”. La Santa Coletta, Poppe devine „parohul nostru de Ars”. Sărac cu cei săraci, el preferă de obicei casele mizerabile din oraşul secularizat şi însemnat de mizeria războiului. Iubirea sa pentru popor se maturizează. Doi ani la Santa Coletta îi ruinează sănătatea.

La sfârşitul războiului este mutat la Moerzeke, foarte grav bolnav. Interminabila maladie i-a permis mult să se dedice rugăciunii, studiului şi reflecţiei. A fost un timp de mare interiorizare. Viaţa interioară a lui Poppe progresa rapid. Vizita la mormântul din Lisieux a venerabilei carmelite Tereza Martin, la 5 septembrie 1920, a fost o răsturnare în spiritualitatea lui Edward. După mărturia sa, acolo, de fapt, a primit „cele mai mari haruri din viaţă”. Mica voce a Terezei a devenit definitiv „drumul său interior” şi, pe urmele Terezei, Edward s-a oferit pe sine iubirii milostive a Domnului.

Stima faţă de cardinalul Mercier l-a condus pe don Poppe la Leopoldsburg la 6 octombrie 1922. A fost numit director spiritual al ecleziasticilor din toată ţara, care veneau să presteze serviciul militar pe câmpul de la Beverlo. A fost a treia şi ultima numire, „anul său minunat”. Cibiştii, aşa erau numiţi ecleziasticii care prestau serviciul militar la CIBI, au profitat de direcţiunea şi de exemplul său molipsitor. El însuşi se hrănea cu hrana pe care le-o prezenta. Dar înainte de toate el dorea să anunţe vestea cea bună. Deja cu 40 de ani înainte de conciliu, datorită angajării sale în diferite misiuni apostolice şi a unei profunde creşteri interioare, don Poppe a maturizat şi a trăit ceea ce Vatican II, în decretul „Ministerul şi viaţa preoţilor”, şi Ioan Paul al II-lea, în enciclica „Formarea preoţilor pentru timpul nostru” (1992), aveau să propună.

Poppe a devenit şi apostolul confraţilor săi, dar împreună apostolul preoţiei comune a laicilor, a tuturor credincioşilor pe care-i chema la sfinţire şi la apostolat. La 11 aprilie 1924 exprima astfel fericirea sa unui coleg: „Frate, este minunat să trăieşti dependent de mama, să fii transformat într-un alt Isus prin harul său!”. Poppe a murit în dimineaţa zilei de 10 iunie 1924, cu ochii îndreptaţi spre statuia Sfintei Inimi, în milostivirea aceluia în care s-a încrezut.

Sursa: Lumina creştinului, 3/2000