Calendar Romano-Catolic - 1 ianuarie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu

• 1 ianuarie (latin)

Solemnitatea sfântă Maria, Născătoare de Dumnezeu, este prima sărbătoare mariană apărută în Biserica occidentală. La origine sărbătoarea înlocuia obiceiul păgân strenae (daruri de sărbători), ale cărui rituri contrastau cu sfinţenia celebrărilor creştine. Natale Sanctae Mariae a început să fie celebrată la Roma în jurul secolului al VI-lea, probabil concomitent cu dedicarea uneia dintre primele biserici mariane din Roma: „Santa Maria Antiqua” din Forul roman, la sud de templul castorilor. Liturgia era corelată la cea a Crăciunului şi întâi ianuarie a fost numit in octava Domini: în amintire ritualului împlinit la opt zile după naşterea lui Isus, era citită evanghelia tăierii împrejur, care dădea şi ea nume sărbătorii ce inaugura anul nou. Recenta reformă a calendarului a stabilit la 1 ianuarie sărbătoarea maternităţii divine, care din anul 1931 era celebrată la 11 octombrie, în amintirea Conciliului din Efes (431), care proclamase în mod solemn un adevăr atât de drag poporului creştin: Maria este cu adevărat Mamă a lui Cristos, care este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Nestoriu îndrăznise să declare: „Dumnezeu are aşadar o mamă? Atunci să nu condamnăm mitologia greacă, în care este atribuită zeilor o mamă”; însă sfântul Ciril din Alexandria replicase: „Se va spune: Fecioară şi mamă a divinităţii? La care noi răspundem: Cuvântul viu, subzistent, a fost născut din aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl, există din veşnicie… Dar în timp el s-a făcut trup, de aceea se poate spune că s-a născut din femeie”. Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut din Maria.

Din această înaltă şi exclusivă prerogativă derivă în cazul Fecioarei toate titlurile de cinste pe care i le atribuim, chiar dacă putem face între sfinţenia personală a Mariei şi maternitatea sa divină o distincţie sugerată de Cristos însuşi: „O femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi a spus: «Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!» Dar el a zis: «Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!»” ( Lc 11,27s).

Astfel „Maria, fiica lui Adam, consimţind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu El, prin harul Dumnezeului atotputernic” (Lumen gentium, 56).

(Text preluat via Ercis.ro din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Sf. Vasile cel Mare

• Episcop şi învăţător al Bisericii
• 329-379
• n.: în 329, Cezareea, Capadocia
• d.: la 1 ianuarie 379, Cezareea, Capadocia
• 2 ianuarie (latin)
• 1 ianuarie, 30 ianuarie (bizantin)
• 

 

Într-un limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din moşi-strămoşi”; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de Nazianz (de aceea, numit Nazianzenul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Valentin Paquay

• preot, călugăr
• 1828-1905
• n.: la 17 noiembrie 1828, Tongres, Limburg, Belgia
• d.: la 1 ianuarie 1905, Hasselt, Limburg, Belgia
• 1 ianuarie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 4 mai 1970, de de Papa Paul al VI-lea
  • fericit la 9 noiembrie 2003, de de Papa Ioan Paul al II-lea

Belgianul Valentin Paquay (1828-1905), preot călugăr în Ordinul Fraţilor Minori, a făcut să strălucească, din mănăstirea sa din Hasselt (Belgia), zelul său apostolic, prin predicare şi prin asistenţa şi îndrumarea spirituală a Celui de-al Treilea Ordin Franciscan. S-a făcut cunoscut şi în afara graniţelor ţării datorită darurilor sale particulare, ca îndrumător spiritual. „Apostol al milostivirii, a spus Sfântul Părinte în predica sa, petrecea ore îndelungate în confesional, cu un dar deosebit de a-i îndrepta pe cei păcătoşi pe drumul cel bun”.

(„Lumina creştinului”, 1/2004)