altmarius

cultură şi spiritualitate

Calendar Romano-Catolic - 1 februarie 2019

Ss. Perpetua şi Felicitas

  • martire
  • ??-203
  • d.: la 7 martie 203, Cartagina, Africa de Nord
  • 7 martie (latin)
  • 1 februarie (bizantin)
  • Perpetua ÅŸi Felicitas

Vibia Perpetua, o tânără mamă în vârstă de douăzeci şi doi de ani, şi-a scris în închisoare jurnalul cu faptele petrecute în timpul arestului, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute; ea a continuat să îşi aştearnă în scris însemnările până în ajunul zilei în care au avut loc torturile de pe urmă. „Am fost aruncaţi în temniţă – scria Perpetua – şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi”. Împreună cu Perpetua, aparţinând unei familii nobile din Cartagina, au mai fost închişi: Saturnin, Revocat, Secundulus şi Felicitas, o sclavă tânără din familia Perpetuei. Toţi erau catehumeni şi se pregăteau pentru Botez.

Nu peste mult, alături de cei cinci a venit şi catehetul lor, Saturn, şi astfel au putut să primească Botezul înainte de a fi aruncaţi la fiarele sălbatice şi decapitaţi în arena din Cartagina, în ziua de 7 martie a anului 202. Secundulus a murit în închisoare din pricina lipsei de hrană şi de aer. Felicitas aştepta să devină mamă şi se ruga lui Dumnezeu ca ceasul naşterii să vină cât mai curând, ca nu cumva să fie despărţită de tovarăşii ei de suferinţă şi de martiriu. Într-adevăr, copilul s-a născut cu două zile înainte de data fixată pentru intrarea în arenă – a fost o naştere dureroasă care a făcut-o pe Felicitas să sufere şi să plângă mult. Un soldat, în dispreţ, îi aruncă aceste cuvinte: „Ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?” Plină de credinţă şi demnitate, Felicitas îi răspunde: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Cristos va suferi pentru mine!”.

În acea epocă de credinţă şi de sânge, a fi creştin însemna un risc permanent: riscul de a sfârşi viaţa într-un circ, ca hrană pentru fiarele sălbatice şi curiozitatea bolnăvicioasă a mulţimii. Perpetua avea un copil încă în faşă. Tatăl ei, care nu era creştin, venea zilnic şi o implora să renunţe la „rătăcirea” ei, se târa în genunchi înaintea ei, îi amintea datoriile faţă de făptura plăpândă ce avea să rămână fără mamă. Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt pentru a se reîntoarce în familia ei. Dar Perpetua, stăpânindu-şi cu greu plânsul, repeta: „Nu pot, sunt creştină”.

Amintirile şi însemnările scrise ale Perpetuei au fost adunate într-o carte cu titlul „Passio Perpetuae et Felicitatis”, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei”, carte completată apoi de o altă mână, probabil de Tertulian (155-220); ni se descriu torturile din urmă ale acestor două femei, care au fost puse în arenă spre a fi zdrobite de coarnele ascuţite ale unei vaci sălbatice înfuriate, şi la urmă li s-au tăiat capetele. Prospeţimea acestor pagini a trezit admiraţie şi înflăcărare în sufletele a zeci de generaţii de cititori. Mare parte din întâmplările istorisite sunt privite din interior, prin ochiul atent şi delicat al unei femei deosebite, care observă multe amănunte ce ar fi putut fi trecute cu vederea de un observator din afară. Istorisirea vie şi într-o formă aleasă a Perpetuei, istorisire scrisă la cererea celor cu care se afla în închisoare, rămâne o mărturie luminoasă şi înălţătoare a credinţei şi a dragostei lor faţă de Cristos Mântuitorul.

Cuvântul Perpetua este forma feminină a adjectivului perpetuus=neîncetat, care durează totdeauna; desigur, a fost luat ca prenume pentru a exprima dorinţa părinţilor ca fiica lor să rămână totdeauna cu ei, să le fie totdeauna fericită. Felicitas=fericire, la vechii romani era numele unei zeiţe, a fecundităţii şi a fericirii. Ulterior a devenit un prenume obişnuit dat fetiţelor care erau considerate că aduc bucurie părinţilor, familiei.

Istoria mişcătoare a Sfintelor Perpetua şi Felicitas a făcut cunoscute aceste două nume, care astăzi însă nu mai sunt folosite decât foarte rar; ele rămân totuşi o expresie limpede a aceea ce Dumnezeu ne oferă tuturor: Fericirea Perpetuă.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Ziua victoriei martirilor a sosit şi, din închisoare, s-au îndreptat spre amfi­teatru, ca şi cum s-ar fi dus spre cer, cu chipurile pline de strălucire, de demni­tate, agitate, mai degrabă, din cauza bucuriei decât din cauza fricii (…) O, preţioşi şi preafericiţi martiri! Voi sunteţi pe drept chemaţi şi aleşi pentru slava Domnului nostru Isus Cristos”[1].

Martiriul a fost considerat în primele secole ale creştinismului cea mai înaltă perfecţiune la care putea aspira un ucenic al lui Isus. În Actele martirilor se pot citi istorisiri minunate despre curajul dovedit de episcopi şi laici, de feciorelnici şi de căsătoriţi. Uneori, comunităţi întregi au fost luate drept ţintă de puterea civilă, cu intenţia de a eradica credinţa ce se răspândea ca o pată de ulei între oa­meni. Nu lipseau nici dintre aceia care, pentru a-şi salva propria piele, sacrificau idolilor fără să creadă în aceştia, cerând să fie readmişi în comunitate imediat ce dispărea pericolul persecuţiei.

Doar catecumeni, dar deja demni de a da mărturie

Relatarea martiriului sfintei Perpetua, a sfintei Felicitas şi a altor însoţitori este o autentică bijuterie, chiar şi pentru faptul că ne ajută să cunoaştem profun­dele raporturi de fraternitate ce existau între creştinii acelui timp şi cum în acest climat chiar femei căsătorite aveau curajul să înfrunte martiriul.

Perpetua era o tânără matroană, căsătorită şi cu un copil încă în faşă. Pentru rangul şi pentru inteligenţa ei, era foarte bine instruită, după cum rezultă din scrisorile sale. Familia ei era creştină, cu excepţia tatălui.

Felicitas era slujitoarea Perpetuei, cu ajutorul căreia ajunsese la credinţă. Şi ea era căsătorită şi se afla în a opta lună de graviditate. Între cele două femei, o stăpână şi o sclavă, sintonia era perfectă, deoarece credinţa creştină le-a făcut surori mai mult decât le-ar fi făcut faptul că s-ar fi născut din aceeaşi mamă pământească.

Alături de ele se aflau câteva figuri masculine: Saturnin, Secundulus şi Revo- catus. Acesta din urmă era sclav. Cele două femei şi cei trei bărbaţi încă erau catecumeni, când au fost arestaţi şi închişi în carceră. Ei locuiau într-un ţinut apropiat de Cartagina, care se numea Thuburbo Minus. Responsabilul comu­nităţii era catehetul Saturus, care, nefiind prezent în ziua arestării şi nevoind să lase lucrarea neîmplinită, s-a prezentat spontan în faţa autorităţii şi s-a declarat creştin. În felul acesta, a ajuns din urmă grupul în carcera din Cartagina. Doi diaconi din această comunitate s-au interesat de acest caz şi, cu banii comu­nităţii, au obţinut ca prizonierii să fie ţinuţi în pază privată şi să poată primi vizite din partea rudelor şi prietenilor. Perpetua a putut astfel să-şi alăpteze copilul.

În această perioadă, au primit Botezul din mâinile lui Saturus, ca o pregătire pentru martiriu. Perpetua, în jurnalul ei, a scris: „Duhul mi-a sugerat să nu cer din apă (a Botezului) altceva decât tăria trupului”. Nobila doamnă vorbeşte pen­tru sine şi, în acelaşi timp, pentru toţi: primind Botezul nu au cerut eliberarea din închisoare, ci tăria de a da mărturie pentru Cristos.

Tatăl Perpetuei i-a făcut o vizită fiicei sale. O iubea foarte mult, o crescuse şi o instruise aşa cum nu era nici o altă femeie, şi nu putea permite ca acum să se sfârşească într-un mod mizerabil din cauza acestei noi credinţe religioase. A rugat-o, deci, pe fiica sa în toate felurile să se întoarcă de pe drumul ei, dar totul a fost inutil.

Perpetua povesteşte

După o primă perioadă de carceră privată, au fost închişi într-un subteran rău mirositor, rece şi fără lumină. Aşa îl descrie Perpetua: „Eu m-am lăsat la pământ, deoarece nu mai trăisem într-o asemenea obscuritate. Ce zi teribilă! Ce căldură apăsătoare în acea masă de persoane! Ce situaţie chinuitoare din cauza durelor măsuri de sechestrare din partea soldaţilor!” În această nouă situaţie, pentru că nu mai avea cu sine copilul, se lamenta: „Suferinţa mea era din ce în ce mai mare, deoarece copilul meu era departe.

Mai apoi, am obţinut dreptul de a-l avea cu mine în închisoare; şi când a fost lângă mine, m-am simţit mai puternică la gândul că mă pot îngriji de el. Da, închisoarea a devenit atunci pentru mine un palat, aşa încât preferam să fiu în acel loc decât în oricare altă parte”. La început, se putea spera chiar că vor putea fi eliberaţi datorită influenţei tatălui care se bucura de mare respect în capitală printre persoanele influente, dar acum, când au fost puşi într-o asemenea închisoare, coroana martiriului părea atât de aproape.

Perpetua a avut atunci un vis. Văzuse, asemenea lui Iacob, o scară înaltă până la cer. În vârf se afla Saturus înconjurat de îngeri, care o invita să urce, spunân- du-i: „Perpetua, te aştept; dar ai grijă să nu te mănânce balaurul!” „Eu – aşa povestea Perpetua – i-am răspuns: «Nu-mi va face nici un rău! În numele lui Isus Cristos! Eu am urcat pe capul său, ca şi cum aş fi fost pe prima treaptă a scării». Aşa am înţeles – continuă Perpetua – că ne aştepta martiriul. De atunci, am abandonat orice speranţă pentru această lume”. Chiar şi copilul i-a fost luat din nou şi, de această dată, pentru totdeauna.

Într-o dimineaţă, prizonierii au fost „târâţi, imediat după micul dejun, la interogatoriu în forul oraşului”. Judecătorii au permis ca tatăl să se aproprie din nou de Perpetua. Acesta, arătându-i copilul pe care îl adusese cu el, îi striga cu disperare: „Fie-ţi milă de acest micuţ al tău!” Şi guvernatorul Ilarian a adăugat: „Arată puţin respect pentru părul alb al tatălui şi preocupare pentru copil! Adu jertfă pentru sănătatea împăratului!” Perpetua i-a răspuns simplu cu un „nu” sec. A urmat atunci întrebarea fatală: „Eşti creştină?” „Da, – a răspuns ea – sunt creştină”. Şi judecătorul a pronunţat condamnarea de a fi dată la fiare. Perpetua a notat apoi în jurnalul ei: „Atunci am coborât din nou veseli în carceră”. Acum nu mai era vorba decât de câteva zile de aşteptare, timp necesar pentru a organiza spectacolul în amfiteatrul oraşului. Condamnarea o privea nu numai pe Perpetua, ci pe toţi, deoarece toţi se declaraseră creştini.

Pregătirea imediată a martiriului

Acele zile de aşteptare trebuiau să fie zile de sărbătoare, dar Felicitas nu era mulţumită. Ea urma să fie exclusă din lupta de la amfiteatru, cel puţin pentru moment, deoarece legea romană interzicea să fie dusă în arenă o femeie însărci­nată.

Autorul care a avut în mâinile lui foile jurnalului Perpetuei ne pune la curent asupra ultimelor zile ale martirilor noştri. El zice: „În ceea ce o priveşte pe Felici­tas, chiar şi ea a avut parte de harul Domnului, şi tocmai în acest mod: deoarece se afla în a opta lună de graviditate, în timp ce se apropiau zilele jocurilor, se temea foarte tare că va fi împiedicată de la martiriu. Nu este permis, într-adevăr, să ucizi femei însărcinate. Dar şi însoţitorii ei erau preocupaţi foarte tare de faptul că vor trebui să aban­doneze pe drumul aceleiaşi speranţe o aşa de bună tovarăşă, care a fost cu ei încă de la început. În dorinţa lor comună, cu două zile înainte de spectacol, s-au rugat împreună Domnului şi, imediat după această rugăciune, Felicitas a fost cuprin­să de chinurile naşterii.

Şi deoarece, aşa cum este natural pentru o naştere în a opta lună, se lamenta, în travaliu, suferind foarte mari dureri, unul dintre cei care au încarcerat-o i-a spus: «Dacă acum strigi aşa, ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiarele săl­batice?» Dar femeia a răspuns: «Ceea ce sufăr eu acum, sufăr pentru mine; dar atunci va fi altcineva care va suferi pentru mine; şi eu voi suferi pentru el». Ast­fel, a născut o fetiţă pe care una dintre surorile noastre a luat-o la sine şi a alăp­tat-o ca pe o fiică”.

Cum au putut aceste mame să se separe de copiii lor? Numai o profundă expe­rienţă de credinţă poate să explice o conduită aşa de eroică. Dincolo de aceasta, dacă ele plecau, rămânea familia comunităţii. Pentru fii, era mai important să rămână cu amintirea unei mame neînfricate în faţa călăilor decât a unei creştine fricoase ce şi-ar fi renegat credinţa. Nu a spus oare Domnul: „Cine nu-şi lasă tată, mamă, fii.”? Şi ele s-au simţit chemate să dea mărturie pentru validitatea evangheliei.

Ziua de sărbătoare

Era obiceiul pe atunci să se li ofere prizonierilor un banchet copios înainte de a fi duşi în arenă. Ei au acceptat şi au făcut sărbătoare. Apoi au fost prezentaţi poporului. De o parte, au fost puşi bărbaţii: rămăseseră trei, deoarece Secundu- lus nu a rezistat chinurilor din carceră şi plecase deja spre cer. Amfiteatrul era arhiplin, deoarece poporului îi plăceau asemenea spectacole care, în general, erau făcute cu delincvenţi comuni şi cu sclavi. De această dată, curiozitatea era mai mare, deoarece condamnaţii erau „lavati”, cum erau numiţi creştinii, datorită băii făcute în apa Botezului, şi printre aceştia se afla şi o nobilă ma­troană împreună cu slujitoarea sa.

Au intrat în amfiteatru între cele două şiruri de călăi însărcinaţi să-i lovească cu bice care aveau la capete bucăţi de fier. Sângele ce se scurgea din trupurile lor trebuia să provoace instinctul animalelor feroce.

Saturus, Revocatus şi Saturnin au fost legaţi de nişte stâlpi, foarte vizibili pen­tru mulţimea unei tribune, pentru a fi muşcaţi mai întâi de un leopard şi apoi de un urs. Femeile, în schimb, au fost conduse în centrul arenei şi abandonate în faţa unei vaci înfuriate.

Spectacolul a început cu femeile, pe care animalul de mai multe ori le-a ridi­cat în aer cu coarnele până a obosit, în timp ce mulţimea urla şi se distra. Per­petua, când şi-a venit în fire, şi-a acoperit din pudoare genunchii cu zdrenţele care-i mai rămăseseră pe spate şi s-a dus s-o ridice pe Felicitas. Apoi, amândouă au fost conduse la poarta de intrare, pentru a asista la al doilea spectacol. Cele două femei se îmbrăţişau şi se consolau reciproc şi adresau cuvinte de încurajare fraţilor care erau legaţi de stâlpi.

Leopardul şi apoi ursul i-au devorat pe cei trei martiri şi, când aceştia au fost scoşi de acolo de către îmblânzitori, se putea vedea sângele curgând din toate părţile şi mulţimea care striga: „Lavati sunt purificaţi acum în totalitate”. Mulţimea striga ca cei condamnaţi să fie duşi în mijlocul arenei, pentru a pri­mi în faţa tuturor lovitura de graţie. Saturus a avut astfel posibilitatea de a-şi scoate inelul, să-l înmoaie în propriul său sânge şi să-l dea unui soldat. Martirii şi-au schimbat pentru ultima dată sărutul păcii şi s-au supus apoi ultimului act al acelui teribil ceremonial.

Biserica din Cartagina îi avea astfel pe primii săi mărturisitori. Pe mormintele lor a apărut o bazilică, unde însuşi sfântul Augustin, de mai multe ori, a avut ocazia de a preamări virtuţile lor. Relatarea martiriului lor a făcut înconjurul imperiului şi cultul lor s-a răspân­dit nu numai în tradiţia Bisericii latine, dar şi în cea greacă şi siriană.

Note:

[1] Din Relatarea martiriului sfinţilor martiri cartaginezi. Cit. în Liturgia orelor.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Fericirea Perpetuă. Astfel ar putea fi rezumată calea vieţii celor două muceniţe cu nume predestinat, Perpetua şi Felicitas, care au trăit în vremea împăratului Septimiu Sever. Vibia Perpetua a scris, cât timp a fost întemniţată, un jurnal cu toate cele ce li s-au întâmplat ei şi mucenicilor cu care a pătimit, fapte care au fost cuprinse într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“. Autenticitatea relatărilor a fost confirmată prin descoperirea unei bazilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum). În 1907, aici a fost găsită o piatră funerară cu o inscripţie ce poartă numele Sfintelor Perpetua şi Felicitas, ridicată pe mormintele lor.

S-a întâmplat în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Ca urmare a unui edict al împăratului, privind interzicerea prozelitismului creştin, mişcarea fanaticilor contra creştinilor a devenit tot mai necruţătoare.

„Nu pot, sunt creştină“

Vibia Perpetua, matroană romană, în vârstă de 22 de ani, a fost descendenta unei familii înstărite şi educate, din oraşul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina. Era căsătorită şi tocmai născuse primul ei copil. Tatăl său a fost păgân, mama pe jumătate creştină, iar dintre cei doi fraţi, unul era catehumen (persoană pregătită să primească botezul într-o nouă religie), celălat pierzându-şi viaţa. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca şi tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus şi Felicitas – sclava muceniţei Perpetua.

Cei şase creştini au fost întemniţaţi în Cartagina, în condiţii foarte grele. „Am fost aruncaţi în temniţă şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi“, scria Perpetua în jurnalul său din timpul arestului. Femeia a avut tăria să însemneze toate faptele petrecute, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute până în ajunul zilei în care a fost torturată, împreună cu prietenii săi în suferinţă.

Situaţia le-a fost uşurată, ca urmare a intervenţiei cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius şi Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat“, când a fost lăsată să-şi alăpteze copilul. Însă dragostea şi credinţa puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinţi, care tot încercau să o înduplece să renunţe la creştinism şi să scape de chinul carcerei. De martiriu. Cu greu îşi putea înfrunta lacrimile tânăra muceniţă, atunci când tatăl său, care nu era creştin, o implora în genunchi să lepede credinţa şi să se gândească la soarta micuţului său, care va rămâne orfan. „Nu pot, sunt creştină“, replica Perpetua, cu inima sfâşiată, dar plină de iubire mucenicească.

„Hristos va suferi pentru mine“

Cât timp a fost închisă, Perpetua a avut mai multe viziuni. Într-una se făcea că se lupta cu diavolul, care avea chip de balaur şi pe care l-a învins, şi astfel a câştigat paradisul. Odată ajunsă acolo, a văzut un bărbat înalt, cu părul alb, îmbrăcat asemenea unui păstor şi aşezat pe un scaun, care i-a dat împărtăşanie.

Nu a trecut mult, şi cei şase creştini au fost duşi în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a aşteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală – condamnare la moarte -, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunţa la credinţa creştină. Astfel, ziua de naştere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viaţa celor şase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aştepta dintr-un moment în-tr-altul să devină mamă. La fel ca şi stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul naşterii fetiţei sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creştine. Nimic din cele întâmplate nu a schimbat-o, credinţa nu a părăsit-o şi a găsit puterea să răspundă cu neînfricare la cuvintele pline de dispreţ ale unui soldat, „ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?“: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!“

Întoarsă în temniţa întunecoasă, împreună cu tovarăşii săi de suferinţă, Perpetua a avut alte două viziuni. În prima i-a apărut fratele ei, Dinocrate, mort de copil. Acesta i s-a arătat lângă un bazin cu apă din care putea bea, era vesel şi vindecat de boală. În altă viziune i se înfăţişa lupta cu un egiptean hidos, întruchipare a diavolului, căruia i-a zdrobit capul cu călcâiul.

„Mântuit, spălat; mântuit, spălat“

Saturus a avut şi el o viziune, în care cu toţii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde s-au întâlnit cu patru martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius – arşi de vii în prigoană-, şi Tuintus, care a murit în închisoare. De asemenea, i-a văzut pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi şi trişti – martirii i-au rugat să se ierte reciproc şi aceştia s-au împăcat.

Cel dintâi a murit în închisoare catehetul Secundulus. Cu o zi înainte de deznodământ, timp în care martirii luau ultima cină, numită masa dragostei, păgânii s-au adunat să-i vadă, dar Saturus le-a spus: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii“. Cuvintele mucenicului au avut efect şi au străfulgerat conştiinţele multora, pentru că mare parte dintre păgânii care erau în mulţime au început să creadă în Hristos.

A doua zi, cele două femei şi cei trei tineri au fost duşi în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. În timpul pătimirii pentru Hristos, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Saturus era grav rănit de un leopard care-i făcuse o rană adâncă, din care curgea mult sânge, iar păgânii strigau în delir: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat“. Cu ultimele forţe, Saturus, cel care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget, pe care l-a înmuiat în sângele rănii sale, şi pe care i l-a dat „ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sângelui său“. Cruzimea şi batjocura la care au fost supuşi mucenicii nu au încetat decât în momentul în care au fost duşi în mijlocul amfiteatrului şi li s-au tăiat capetele. Când a venit rândul Perpetuei, călăul a ezitat să facă gestul final, însă femeia i-a dus singură la gât mâna temătoare.

Toate aceste întâmplări ale mucenicilor au fost adunate într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“ („Passio Perpetuae et Felicitatis“). Bazată pe însemnările scrise ale Perpetuei, cât timp a fost întemniţată, şi completată mai apoi de Tertulian (155-220), cartea rămâne o mărturie vie a dragostei faţă de Mântuitorul Hristos.

Sfintele Muceniţe Perpetua şi Felicitas sunt pomenite de Biserica noastră la 1 februarie.

Sursa: Ziarul Lumina

Sf. Veridiana

  • fecioară
  • 1182-1242
  • n.: în 1182, Castelfiorentino, Florenţa, Italia
  • d.: în 1242, Florenţa, Italia
  • 1 februarie (latin)
  • A fost declarată...


    • sfântă în 1533, de Papa Clement al VIII-lea
  • Veridiana

Sfânta Veridiana (sau Verdiana şi Viridiana) este un personaj mult diferit de cel imortalizat de Luis Bunuel într-unul dintre filmele sale cele mai caracteristice. Sfânta închisă de la Castelfiorentino s-a născut în anul 1182 şi este, de aceea, contemporană a sfântului Francisc de Assisi, care după tradiţie a vizitat-o în anul 1221, admiţând-o în al treilea ordin franciscan. Deşi decăzută, nobila familie Attavanti din care ea s-a născut la Castelfiorentino se bucura încă de un anumit prestigiu. De aceea, o rudă bogată a voit-o alături ca administratoare. Dedicată încă din copilărie rugăciunii şi abstinenţei, ea nu putea concepe această îndatorire a sa decât ca o posibilitate mărită de a exercita caritatea.

De câteva ori, providenţa a trebuit să intervină prin minuni. Se povesteşte că într-o zi unchiul său adunase şi revânduse o anumită cantitate de produse alimentare, al căror preţ se ridicase în mod astronomic din cauza unei mari foamete. Dar, când cumpărătorul s-a prezentat să ia marfa obţinută, magazinul era gol, pentru că între timp Veridiana dăduse totul săracilor. Reacţia iritată a unchiului a avut drept unic răspuns invitaţia de a aştepta 24 de ore: într-adevăr a doua zi Dumnezeu răsplătea dragostea şi încrederea fetei făcând-o să regăsească intactă provizia dăruită cu atâta generozitate.

Veridiana s-a dus apoi în pelerinaj la Compostella, la mormântul sfântului Iacob, care alături de Roma era marea ţintă a pelerinilor, mai ales după pierderea definitivă a Ţării Sfinte. Reîntoarsă la Castelfiorentino şi simţind o dorinţă vie de singurătate şi pocăinţă, consătenii ei, pentru a o ţine aproape, i-au construit pe malul Elsei, alături de oratoriul sfântului Anton, o cămăruţă în care sfânta Veridiana a rămas retrasă timp de 34 de ani. De la o ferestruică asista la sfânta Liturghie, vorbea cu vizitatorii şi primea sărăcăcioasa hrană din care-şi prindea forţele necesare. Prin această ferestruică, după o tradiţie culeasă totuşi de pictori, au pătruns în ultimii ani ai vieţii sale doi şerpi, care au chinuit-o pe sfântă, care, spre înmulţirea mortificaţiilor sale, nu a revelat niciodată prezenţa lor.

Se povesteşte că moartea sa pioasă, întâmplată la 1 februarie 1242, a fost anunţată de sunetul neprevăzut şi simultan al clopotelor din Castelfiorentino fără a fi mişcate de mână omenească. Cultul sfintei Veridiana, reprezentată în hainele congregaţiei Vallombrosa, a fost aprobat de Clement al VII-lea în anul 1533 şi este şi acum popular în Toscana.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

200 state 

(ultimul: Micronesia)

Numar de steaguri: 264

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 42

1 stat are peste 660,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

24 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29. EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24.

© 2021   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor