În dorinţa de a experimenta şi a dovedi capacitatea omului de a se depăşi pe sine însuşi, de a înfrunta forţele potrivnice ale naturii, în toate timpurile s-au găsit oameni curajoşi care şi-au propus şi au realizat acţiuni neobişnuit de riscante; să urce anumite înălţimi pe versantul abrupt al muntelui, să înconjoare pământul călătorind într-o ambarcaţiune rudimentară, să rămână un timp îndelungat într-o peşteră; toate aceste acţiuni par gratuite, dar ele dovedesc posibilităţile de rezistenţă ale fiinţei umane, şi astfel, stimulează curajul. Ceva asemănător s-a petrecut în Evul Mediu în domeniul vieţii spirituale. Persoane curajoase, răspunzând unei chemări divine, se închideau într-o încăpere foarte redusă, rupându-se de frământările obişnuite ale lumii, impunându-şi o viaţă de reculegere şi renunţare la comodităţile materiale ale vieţii. Sfânta Veridiana a făcut o astfel de experienţă în a doua parte a vieţii sale.
Sfânta Veridiana (sau Verdiana, ori Viridiana) s-a născut în Castelfiorentino – Italia, din familia Attavanti, în anul 1182; este contemporană cu Sfântul Francisc din Assisi, care a vizitat-o în 1221 şi a primit-o în Ordinul al III-lea Franciscan. Deşi familia din care s-a născut era în declin, dispunea de un bun renume, şi o rudă mai înstărită a luat-o pe Veridiana să-i administreze gospodăria. Dar, fiindcă îşi impusese o viaţă de rugăciune şi abstinenţă, Veridiana a văzut în serviciul oferit o posibilitate de a veni în ajutorul celor lipsiţi.
Uneori, Providenţa a intervenit în chip miraculos.
Se istoriseşte că unchiul său adunase o mare cantitate de cereale, care au devenit foarte scumpe din cauza secetei, dar pe care a reuşit să le vândă unui negustor. Când cumpărătorul s-a prezentat ca să-şi ridice marfa, au constatat că magazia era goală, deoarece, între timp, Veridiana dăduse totul la săraci. În faţa mâniei dezlănţuite a unchiului, ea l-a rugat să aştepte 24 de ore. După o zi, Dumnezeu a răsplătit dragostea şi încrederea tinerei administratoare, căci, într-adevăr, în hambar se afla din nou recolta dăruită cu atâta generozitate.
Renunţând la ocupaţia de administratoare, Veridiana s-a dus în pelerinaj la Compostella – Spania, pentru a cinsti mormântul Sfântului Apostol Iacob, deoarece, după pierderea definitivă a Locurilor Sfinte (ocupate de armatele turceşti), Compostella şi Roma deveniseră cele mai însemnate locuri de pelerinaj.
La întoarcere, simţind o chemare deosebită pentru rugăciune şi penitenţă, se pregătea să părăsească Castelfiorentino; concetăţenii săi, dorind să o reţină în mijlocul lor, i-au zidit pe malul apei Elza, lângă bisericuţa „Sf. Anton”, o chilioară în care Veridiana a rămas închisă timp de 34 de ani. Printr-o ferestruică asista la Sfânta Liturghie, vorbea cu vizitatorii şi primea puţina hrană cu care îşi susţinea viaţa. Pe această mică deschizătură, potrivit unei tradiţii preluate şi de pictori în tablourile lor, în ultimii ani ai vieţii, s-au strecurat doi şerpi ce i-au făcut multe neplăceri, despre care sfânta nu s-a plâns nimănui, acceptându-le ca un prilej de a face noi sacrificii.
Se istoriseşte că moartea sa sfântă, survenită la l februarie 1242, a fost anunţată de dangătul neaşteptat şi simultan al tuturor clopotelor din Castelfiorentino, care au sunat fără a fi trase de cineva. Cultul Sfintei Veridiana a fost aprobat de Papa Clement al VII-lea şi este foarte popular în regiunea Toscana, Italia.
Îi amintim cu emoţie şi respect pe eroii care au săvârşit fapte extraordinare, deşi noi nu suntem în stare să-i urmăm, uneori chiar nici nu ar fi indicat; spre exemplu, nu ar fi normal să ne îndreptăm cu toţii spre Polul Nord, asemenea lui Nobile, sau să încercăm înconjurul pământului călătorind fiecare în câte o luntre. Aducem aceeaşi admiraţie şi cinstire sinceră eroilor care, asemenea Veridianei, au reuşit să arate că, ajutat de Dumnezeu, omul este capabil să ucidă fiara lacomă şi arogantă din el şi să se transforme într-o flacără pură, dătătoare de lumină şi căldură.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius