Calendar Romano-Catolic - 15 iulie 2021

[altmariustotal catolic]

Sf. Bonaventura

• Cardinal, Doctor al Bisericii
• 1221-1274
• n.: în 1221, Bagnoregio, Toscana, Italia
• d.: la 15 iulie 1274, Lyon, Franţa
• 15 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt la 14 aprilie 1482, de Papa Sixtus al IV-lea

Prima generaţie a ordinului călugăresc întemeiat de Sfântul Francisc de Assisi cuprindea în general oameni fără o pregătire ştiinţifică deosebită. Celor care doreau să-şi păstreze simplitatea şi liniştea sufletului, Sfântul Francisc le recomanda să renunţe la preocuparea de a face studii literare sau ştiinţifice, şi să se consacre rugăciunii şi lucrurilor practice. Cu toate acestea, elanul, simplitatea şi sinceritatea celor dintâi ucenici ai Sărăcuţului din Assisi au atras în rândurile tot mai dese ale “minorilor” şi spirite mari, deosebit de înzestrate pentru artă, ştiinţă, teologie, spiritualitate. Când şi-au făcut apariţia, însuşi Sfântul Francisc şi întreg ordinul le-au arătat o preţuire deosebită şi i-au ajutat să fructifice talanţii dăruiţi lor de Dumnezeu. Printre aceste spirite mari, un loc deosebit îl are Sfântul Bonaventura.

Bonaventura, născut în 1218 la Bagnoregio (localitate în provincia Toscana din Italia), spunea că a fost atras de Ordinul întemeiat de Sfântul Francisc deoarece a constatat o admirabilă asemănare între începuturile Bisericii şi cele ale familiei franciscane, deoarece şi Biserica şi familia franciscană au la începuturile lor oameni simpli, pescari şi ţărani, şi numai după aceea vin oamenii de ştiinţă. Când Bonaventura a intrat în Ordin, fiii Sfântului Francisc, la fel ca şi cei ai Sfântului Dominic, se avântaseră până la Paris, Oxford, Cambridge, Strasburg şi în alte universităţi europene. Evoluţia nu s-a realizat fără dificultăţi. Mulţi din “vechea” generaţie priveau cu îngrijorare la îndulcirea disciplinei călugăreşti şi la avântul spre cultură al fraţilor tineri. Sfântul Bonaventura a ştiut să găsească cuvântul de linişte şi de încurajare atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi.

Fratelui Egidiu, unul dintre primii ucenici ai Sfântului Francisc, care-l întreba cum se va putea mântui el, cel lipsit de orice ştiinţă teologică, fratele Bonaventura îi răspunde: “Dacă Dumnezeu dăruieşte omului harul de a-l iubi, aceasta ajunge … O sărmană bătrânică poate să-l iubească pe Dumnezeu chiar mai mult decât un doctor în teologie”. Înzestrat cu mult bun-simţ, practic şi teoretic în acelaşi timp, Bonaventura a ştiut să altoiască în vigurosul trunchi franciscan mugurii generaţiilor tinere, cu noile cerinţe sporite în ce priveşte cultura. Celor care, asemenea poetului şi ascetului Jacopone da Todi (1230-1300), se temeau că ştiinţa va distruge simplitatea regulii franciscane, Bonaventura le-a dovedit prin argumente teoretice, şi mai ales prin propria lui viaţă, că adevărata ştiinţă purifică şi îmbogăţeşte trăirea spirituală.

Bonaventura a fost, împreună cu Sfântul Toma de Aquino, elev al marelui învăţat Alexandru Hales la Universitatea din Paris. El rămâne în acest oraş mai întâi ca profesor de teologie şi apoi ca superior general al Fraţilor Minori, însărcinare ce i s-a încredinţat când avea vârsta de treizeci şi şase de ani. Fiind numit Cardinal, a trebuit să accepte consacrarea episcopală, deşi, din umilinţă, de mai multe ori refuzase această cinste. Papa Grigore al X-lea i-a dat permisiunea să pregătească al doilea Conciliu ecumenic de la Lyon, care urma să înceapă la 7 mai 1274. A fost chemat să participe şi Toma de Aquino, dar cu două luni înainte de deschiderea lucrărilor Sinodului, fiind în drum spre Lyon, Toma a încetat din viaţă. Şi Bonaventura moare la puţin timp după şedinţa inaugurală a Conciliului, la 15 iulie 1274. Înmormântarea lui a fost un triumf, din nefericire de scurtă durată, al unităţii Bisericii, deoarece în jurul sicriului se aflau Papa de la Roma, împreună cu delegaţii la Conciliu din partea apuseană a creştinătăţii, alături de Patriarhul de Constantinopol înconjurat de delegaţii la Conciliu din partea de răsărit a Bisericii.

Deşi superior general al unei foarte mari familii călugăreşti, Bonaventura a ţinut întotdeauna să participe la muncile umile ale mănăstirii. Se spune că cei care i-au adus numirea de Cardinal l-au găsit în grădina mănăstirii, spălând vasele de la bucătărie sub un copac; el i-a rugat să atârne pălăria roşie într-o ramură şi să aştepte până ce-şi va termina lucrul.

La baza doctrinei teologice propuse de fratele Bonaventura în cuvintele, faptele şi scrierile sale se află iubirea sau caritatea. Între operele sale cea mai cunoscută este: “Itenerarium mentis in Deum” – “Drumul sufletului către Dumnezeu”. “Nu este suficientă citirea fără participarea inimii; nu ajunge speculaţia fără evlavie; nu este destulă cercetarea dacă nu este însufleţită de bucuria de a descoperi; nu ajunge contemplarea rece a lucrurilor dacă nu ne înflăcărează inima; nu ajunge priceperea fără evlavie; ştiinţa fără dragoste; inteligenţa fără umilinţă; munca fără har”. Sunt cuvintele Sfântului Bonaventura, în care ne destăinuie programul şi secretul vieţii sale, a unei vieţi pline de bucurie şi pace.

Prenumele Bonaventura, având aceeaşi formă pentru bărbaţi şi pentru femei, este de provenienţă creştină şi exprimă dorinţa ca cel care-l poartă să aibă soartă fericită; în traducere înseamnă: toate bunurile bona să-ţi iasă în cale ventura. Este sigur că toţi părinţii doresc numai bine pentru copiii lor, dar tot atât de sigur este că nu prenumele pe care îl poartă, ci harul lui Dumnezeu în colaborare cu buna voinţă aduc acest bine. “Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. Împreună cu ea mi-au venit toate bunătăţile, căci în mâinile ei sunt bogăţii nenumărate” (Înţelepciunea lui Solomon, 7, 10-11).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

“Dacă vrei să ştii apoi cum are loc (mişcarea sufletului în Dumnezeu), întreabă harul, şi nu ştiinţa, dorinţa, şi nu intelectul, suspinul rugăciunii, şi nu entuziasmul cititului, mirele, şi nu maestrul, pe Dumnezeu, şi nu omul, ceaţa, şi nu seninul, nu lumina, ci focul care înflăcărează întreaga fiinţă şi o cufundă în Dumnezeu cu uncţiunea lui suavă şi cu sentimentele cele mai arzătoare”.[1]

“Se povesteşte – scrie Piero Bargellini – că, într-o zi, fratele Bonaventura s-a dus să-l viziteze, la Monteripido, lângă Perugia, pe unul dintre cei mai simpli şi neşlefuiţi tovarăşi ai sfântului Francisc, fratele Egidiu, un fost agricultor, din vechea gardă, şi deci preocupat de noua direcţie culturală a ordinului. Când l-a văzut, bătrânul şi mucalitul însoţitor al sfântului Francisc, i-a spus maestrului Bonaventura, cu intenţie aproape polemică: “Maestre, ţie Dumnezeu ţi-a oferit darul unei inteligenţe deosebite, dar noi, cei ignoranţi, lipsiţi de studii, fără ştiinţă, cum ne vom mântui?”

Fratele Bonaventura i-a răspuns imediat: “Dacă Dumnezeu îi dă omului numai harul de a-l putea iubi, asta îi este suficient”. Era răspunsul pe care fratele Egidiu îl aştepta, dar a voit să-l aprofundeze şi, de aceea, l-a întrebat din nou: “Poate deci un ignorant să-l iubească pe Dumnezeu aşa cum o poate face un învăţat?” Şi Bonaventura i-a răspuns: “O bătrânică îl poate iubi mai mult decât un maestru în teologie”. Egidiu, fericit să găsească în doctrina lui Bonaventura spiritul sfântului Francisc, a alergat în fundul grădinii, strigând şi adresându-se unei persoane imaginare: Bătrânico, sărăcuţo, omule simplu şi ignorant, iubeşte-l pe Domnul şi vei putea deveni mai mare decât fratele Bonaventura, maestru în teologie!”[2]

Lăsând la o parte istoricitatea sau nu a acestei întâmplări, trebuie să spunem că Bonaventura a ştiut să unească într-o manieră admirabilă în viaţa sa simplitatea genuină franciscană cu o pregătire ştiinţifică de invidiat. În el, Parisul nu a distrus câtuşi de puţin Assisi-ul, ba chiar trebuie spus că ştiinţa a fost pentru el scară spre înţelepciune. S-a născut la Civita di Bagnoregio, lângă Viterbo, în 1221, în familia lui Giovanni di Fidanza, medic, şi Maria di Ritello. De copil s-a îmbolnăvit şi a fost în pericol de moarte. Mama sa i-a atribuit sfântului Francisc minunea vindecării sale. A studiat la umbra conventului franciscan al cetăţii şi apoi a studiat la Paris, devenind foarte curând maestru al artelor.

La Paris existau de câţiva ani aşa-numiţii “mendicanţi”, franciscani şi dominicani, care, prin exemplul lor, semănau discordie în universitate, deoarece nu numai elevii, dar şi maeştri celebri, ca Alessandro di Hales şi Haymon di Farveshan, în afară de faptul că-i sprijineau, s-au făcut ei înşişi franciscani. Şi nu erau singurii care renunţau la onoruri şi la bani pentru a alege calea umilinţei şi a sărăciei evanghelice.

Ca în primele timpuri ale creştinismului

Bonaventura îl admirase întotdeauna pe Sărăcuţul din Assisi, dar acum, la 25 de ani, şi maestru al artelor, trebuia să decidă pentru viitorul vieţii sale. El se îndrăgostise de viaţa sfântului Francisc, deoarece vedea retrăită în el şi în mişcarea franciscană figura lui Cristos şi experienţa primelor timpuri ale Bisericii. Isus începuse cu simpli pescari, arătând astfel că opera sa nu era o invenţie umană, dar apoi experienţa începută de el atrăsese atâtea persoane învăţate şi de înaltă valoare, cum au fost atâţia părinţi ai Bisericii.

Nu se întâmpla acelaşi lucru şi cu franciscanismul? Nu avea el şansa de a putea urma idealul fericitului Francisc? A intrat în noviciat şi a îmbrăcat haina fraţilor minori, a început studiul teologiei sub conducerea lui Alessandro di Hales. Prin inteligenţa deosebită şi iubirea sa arzătoare faţă de Dumnezeu, Bonaventura trăia studiul ca o minunată aventură în care experienţa franciscană şi activitatea intelectuală nu erau două câmpuri separate, ci una o lumina pe cealaltă.

Maestru la Paris

Urmând curriculum-ul universităţii, obţine bacalaureatul în Biblie şi, în 1253, titlul de maestru. Totuşi, conducătorii universităţii, având în minte figura tradiţională a călugărului închis în limitele abaţiei sale, nu reuşeau să înţeleagă cum oameni consacraţi lui Dumnezeu ar putea trăi în case în mijlocul lumii, dedicându-se studiilor şi predicării. Şi nu numai, dar bucurându-se de privilegii papale, se sustrăgeau autorităţii episcopilor şi, adunând pomeni de la oameni, diminuau contribuţia ofertelor pentru preoţii diecezani. Nu însemna aceasta o invazie în câmpul rezervat în mod legitim păstorilor diecezei?

La acuzele care se aduceau, au răspuns atât Toma, pentru dominicani, cât şi Bonaventura, pentru franciscani, dar numai intervenţia pontificală a liniştit spiritele şi Universitatea pariziană, chiar dacă fără mare plăcere, a trebuit să confere titlul de maeştri celor doi viitori învăţători ai Bisericii. Disputa, însă, a pătruns şi în interiorul lumii franciscane. Unii nostalgici faţă de timpul sfântului Francisc credeau că ordinul a derapat în viaţa complicată a studiului, când – după părerea lor – era suficientă îmbrăcarea hainei Sărăcuţului pentru a fi martori veseli ai domniţei Sărăcia. Ei s-au ridicat împotriva acelor fraţi care, umflaţi în ei înşişi datorită ştiinţei, se gândeau că evanghelizarea lumii se face mai mult prin cuvintele lor decât prin carisma fondatorului. Alţii replicau că ordinul ce se dedica evanghelizării nu putea fi format dintr-o masă informă de ignoranţi plini de veselie.

În acest context, adeseori aspru şi dureros, Bonaventura a reuşit prin cuvintele şi exemplul său să-i ajute a găsi calea cea dreaptă: carisma lui Francisc nu numai că nu a fost pierdută în studii, dar putea acum să-i lumineze pe toţi, analfabeţi şi doctori.

General şi reformator al ordinului

Dar cum să-i ajute să înţeleagă toate acestea pe ei, o armată de circa 30.000 de fraţi, răspândiţi pretutindeni şi aproape scăpaţi din mână? Încercase acest lucru fratele Giovanni Buralli din Parma, ca ministru general, şi, deşi era un om cu viaţă sfântă şi de o inteligenţă sclipitoare, nu a reuşit. Gândul s-a îndreptat atunci spre Bonaventura şi, în capitlul ţinut la Roma, în 1257, a fost ales, în unanimitate, general al ordinului. Avea doar 40 de ani.

Bonaventura, în luna aprilie a aceluiaşi an, trimitea o scrisoare către toţi fraţii, punându-i în faţa unei alegeri decisive: rămânerea în ordin, trăind în pace în convente conform spiritului franciscan, sau reluarea vieţii în mijlocul lumii. Scrisoarea, cu un conţinut, ce exprima hotărâre, dar care, în acelaşi timp, era plină de afecţiune, i-a obligat pe fraţi la o profundă reflecţie.

În ceea ce îl priveşte, el nu a rămas blocat la Paris printre cărţile pe care le iubea aşa de mult, ci a întreprins îndată o lungă serie de călătorii. Mai întâi, a venit în Italia şi s-a întâlnit, la Viterbo, cu papa Alexandru al IV-lea, care sprijinea pe deplin planurile sale de reformă. Apoi, i-a vizitat pe fraţii săi din toate ţările Europei, pe unde se răspândiseră. A făcut astfel să reînflorească viaţa spirituală, organizând studii într-o manieră care nu ar fi tulburat ci ar fi ajutat disciplina monahală şi, mai presus de toate, şi-a evidenţiat darul său de a aduce armonia pretutindeni. La momentul oportun, s-a folosit chiar de autoritatea sa, îndepărtând dintr-o mănăstire pe unul dintre fraţi care era mai rebel şi tulbura pacea comunităţii.

În primăvara anului 1260, s-a celebrat Capitlul General la Narbona, unde a propus celebrele Constituţii narboniene, care vor deveni normative pentru toate mănăstirile. Ele ar fi trebuit să salveze şi să promoveze carisma lui Francisc. Rămânea însă problema de a şti care este adevăratul spirit franciscan, deoarece existau tradiţii diferite şi de multe ori contrastante. Capitularii l-au însărcinat pe Bonaventura să scrie din nou într-un mod autentic viaţa lui Francisc. Bonaventura s-a întors atunci în Italia, a vizitat locurile în care Francisc trăise, a întrebat martori, îndeosebi pe primii însoţitori ai fondatorului, care se mai aflau în viaţă, a adunat documente şi, întors în Franţa, a scris Leggenda del beato Francesco şi Leggenda minore, pentru a fi citite în comunităţi.

Se părea că îşi împlinise lucrarea, când a fost implicat în procesul împotriva predecesorului său, fratele Giovanni da Parma, acuzat de propagarea ideilor eretice ale lui Gioacchino da Fiore. Din fericire, intervenţia cardinalului Ottoboni Freschi, care l-a eliberat pe fratele Giovanni de acuze, l-a scutit pe Bonaventura de ingrata misiune de a continua procesul şi acuzatul putea să-şi sfârşească viaţa în sfinţenie, la Verna.

În 1263, la capitlul general din Pisa, Bonaventura a prezentat noua viaţă a sfântului Francisc. Cele douăLeggende au fost primite de toţi cu o imensă recunoştinţă şi trimise tuturor conventelor. În acest capitlu, la sugestia sa, a fost promovată devoţiunea către sfânta Fecioară Maria, ordonând, probabil pentru prima dată în cadrul ordinului, să se celebreze sărbătoarea Zămislirii Mariei şi să se tragă clopotele în fiecare seară, la sfârşitul zilei, pentru a invita poporul să recite “Bucură-te, Marie”. Aici şi-a avut originea recitarea rugăciunii Îngerul Domnului.

Reforma promovată de Bonaventura, care a făcut din franciscani un adevărat ordin conventual, a stins ceva din spiritul genuin al mişcării care s-a născut în inima lui Francisc? Drumul parcurs de Bonaventura era poate singurul pentru a salva, atât cât era posibil, carisma Sărăcuţului, asigurându-i supravieţuirea şi influenţa în lume timp de veacuri.

Episcop şi cardinal

Bonaventura se afla din nou la Paris, în 1265, când papa Clement al IV-lea i-a trimis bula de numire ca arhiepiscop de York, în Anglia. Bonaventura a reacţionat repede şi a reuşit să se elibereze de această însărcinare, de care nu se simţea vrednic. După ce pacea revenise în ordin, el a putut să se dedice mai mult studiului până în 1271. În luna septembrie a acelui an, se afla la Viterbo şi a vorbit cardinalilor care de doi ani nu reuşeau să se pună de acord în privinţa alegerii noului papă după moartea lui Inocenţiu al IV-lea. Sfaturile sale au fost acceptate, şi astfel, a putut fi ales papa Grigore al X-lea. Acesta l-a ales drept colaborator pentru pregătirea Conciliului de la Lyon şi, în 1273, l-a numit episcop de Albano şi cardinal, obligându-l să accepte numirea.

În mai 1274, a început la Lyon conciliul. Bonaventura a adus un aport important pentru reunificarea cu Bisericile din Orient şi a ţinut omilia la Liturghia care sfârşea cu semnătura unificării. A fost ultimul discurs, deoarece o febră neaşteptată i-a curmat viaţa în doar câteva zile. Avea 53 de ani şi era 15 iulie 1774. La funeralii, la care a luat parte şi papa, împreună cu toţi părinţii conciliari, mulţi aveau faţa scăldată de lacrimi. Murise un sfânt, un doctor, un autentic fiu al sfântului Francisc.

Doctor serafic

Când, în 1482, Sixt al IV-lea îl canoniza, l-a încredinţat Oficiului “sfinţilor confesori, pontifi şi învăţători”, recunoscându-l implicit ca învăţător al Bisericii. Dar recunoaşterea solemnă i-a fost dată de papa Sixt al V-lea, în 1588, când l-a proclamat “doctor serafic”, alături de Toma, “doctorul angelic”.

De la Bonaventura au rămas 45 de opere, fără să le numărăm pe cele controversate. Doctrina sa, mai puţin cunoscută decât aceea a lui Toma, dar nu mai puţin profundă, astăzi este redescoperită tot mai mult. El se inspiră din curentul augustinian, dar, mai presus de toate, îşi adânceşte rădăcinile în carisma fondatorului său. “Aceleaşi sentimente pe care sfântul Francisc le exprima în cântecele sale, sfântul Bonaventura le-a tradus în argumente ştiinţifice. Şi forţa extraordinară a iubirii lui Dumnezeu, care a făcut din sfântul Francisc un serafim între sfinţi, aceeaşi forţă, punând stăpânire pe pana sfântului Bonaventura, l-a aşezat ca serafim între doctori”[3].

Toată gândirea lui Bonaventura este condiţionată de această experienţă franciscană. Pentru el, orice creatură poartă amprenta Creatorului, Dumnezeu unul şi întreit, de la care provine şi la care este chemată să se întoarcă prin Cristos în experienţa vitală a Duhului. El scrie în Itinerariul minţii în Dumnezeu: “Cel care nu se lasă luminat de splendoarea lucrurilor create este orb, cine nu se lasă cucerit de cântecul lor este surd, cine nu-l laudă pe Dumnezeu pentru tot ceea ce este creat, este mut, cine nu recunoaşte prima origine prin toate aceste mărturii, este nebun. Deschide deci ochii, apleacă-ţi urechea sufletului, deschide-ţi buzele şi pregăteşte-ţi inima, pentru ca tu să-l poţi vedea, lăuda, adora şi preamări pe Dumnezeul tău în toate cele create”[4].

Dar imaginea cea mai clară şi perfectă a lui Dumnezeu o avem în Cuvântul întrupat şi cine vrea să-l cunoască cu adevărat pe Cristos trebuie să se adape din Sfânta Scriptură în sânul Bisericii, nu pentru a se refugia în discursuri inutile, ci pentru ca Cuvântul să se întrupeze în el. Când persoana umană atinge culmea identificării cu Cuvântul – şi aceasta este posibil numai intrând prin acea uşă secretă care este Cel Răstignit, cum s-a întâmplat cu sfântul Francisc -, atunci intră în Dumnezeu şi toate facultăţile sale umane tac şi, în experienţa intimităţii divine, chiar şi teologia rămâne fără cuvinte.

Celui care vrea să pornească pe acest drum, Bonaventura îi adresează invitaţia “de a nu crede că ajunge lectura fără sensibilitatea inimii, speculaţia fără evlavie, cercetarea fără capacitatea de a te lăsa surprins, observaţia fără bucurie, străduinţa fără pietate, ştiinţa fără caritate, inteligenţa fără umilinţă, studiul fără harul divin, reflecţia fără înţelepciunea de inspiraţie divină”[5]. “Acesta este un fapt mistic şi extraordinar, pe care nimeni nu-l cunoaşte dacă nu-l primeşte. Îl primeşte numai cel care îl doreşte, nu-l doreşte decât cel care este înflăcărat de focul Duhului Sfânt, pe care Cristos l-a adus pe pământ. Iată pentru ce apostolul afirmă că această înţelepciune mistică este revelată de Duhul Sfânt”[6].

Bonaventura a ajuns pe această culme şi dialoga astfel cu Cristos: “O, bune Isuse, cât de frumos şi plăcut este să locuiesc în inima ta! Acest lucru este comoara bogată, perla preţioasă pe care am descoperit-o ascunsă în trupul tău străpuns, ca într-un câmp săpat… Eu am găsit-o în inima ta… o, preabune Isuse: inimă de rege, inimă de frate, inimă de prieten. Ascuns în tine nu mă voi ruga? Mă voi ruga, da. Deja inima ta – o spun foarte deschis – este şi inima mea. Dacă tu, Isuse, eşti capul meu, cum, deci, ceea ce aparţine capului meu ar putea să spună că nu e al meu?… Ce bucurie pentru mine! Iată: tu, o, Isuse, şi eu avem o singură şi aceeaşi inimă!”[7]

Contemplându-l pe părintele său, Francisc, care pe Muntele Verna s-a identificat cu Cel Răstignit, Bonaventura, prin rana deschisă din coasta sa, se regăseşte în aceeaşi inimă a lui Cristos, devenită de acum una cu a sa.

Note:
[1] Bonaventura da Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum, 7, 5.
[2] P. Bargellini, Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1988, pag. 394.
[3] Obras de San Buenaventura, I, BAC 1968, pag. 94.
[4] Bonaventura da Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum, 1, 15.
[5] Ibid., Prologo, 4.
[6] Ibid., 7, 4.
[7] Id., La vite mistica, 3, 3-4.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Vladimir al Kievului

• împărat
• c.958-1015
• n.: în c.958, Ucraina
• d.: la 15 iulie 1015, Berestova, Kiev, Ucraina
• 15 iulie (latin)
• 15 iulie (bizantin)
• 

Vladimir Sviatoslavici s-a născut în jurul anului 958, ca fiu al prinţului Sviatoslav, din dinastia Rurik, şi nepot al Sfintei Olga, împărăteasa Rusiei, prăznuita în ziua de 11 iulie. Botezul împărătesei Olga nu a condus la convertirea poporului rus, precum s-ar fi dorit, şi nici a familiei imperiale. Fiul împărătesei, prinţul Sviatoslav, temându-se să nu piardă respectul armatei, nu a îmbrăţişat credinţa mamei sale şi a rămas păgân. Credinţa împărătesei Olga a lucrat, însă, în nepotul ei, Vladimir cel Mare, care, în anul 988, a proclamat credinţa creştină drept religie oficială a Rusiei Kievene.

În anul 976, la patru ani după moartea tatălui său, tânărul Vladimir, care era prinţ de Novgorod, a fost nevoit să plece în Scandinavia, după ce fratele său, Yaropolk, l-a omorât pe celălalt frate al lor, Oleg, şi a cucerit ţinutul Rus. Cu ajutorul unei rude, care conducea ţinutul Norvegiei, prinţul Vladimir s-a întors în pământul natal şi a recucerit cetatea Novgorod. Până în anul 980, prinţul va consolida deja principatul kievean, întărind bine graniţele.

Vladimir cel Mare a fost mare cneaz al Kievului între anii 980-1015. Fiind păgân, ca şi tatăl său, Vladimir a fost un prigonitor al creştinilor. În urma unei lupte cu Yaropolk, prinţul Vladimir va cuceri şi celelalte teritorii ruseşti. El va aşeza în toate localităţile statui păgâne, dar, în mod special, statuia idolului Perun. În cele din urmă, cei care refuzau cinstirea idolilor erau omorâţi. În anul 987, în urma unei întruniri cu boierii săi, Vladimir cel Mare a hotărât să trimită soli în celelalte ţări vecine, spre a cunoaşte şi celelalte credinţe. Astfel, solii au cercetat credinţele întâlnite în cale, printre care şi pe cele practicate de musulmani, de evrei şi de creştinii din apus.

Când solii au ajuns în Constantinopol, după participarea la Sfânta Liturghie, săvârşită în Catedrala Sfântă Sofia, aceştia au spus domnitorului lor: “Nu mai ştiam dacă ne aflăm în cer sau pe pământ, căci nu am găsit în altă parte o altă ceremonie atât de frumoasă. Ştim doar că, acolo, Dumnezeu rămâne împreună cu oamenii, iar cultul creştin depăşeşte pe oricare altul. Nu putem uita acea frumuseţe şi, suntem siguri, ne-ar fi cu totul imposibil să trăim în Rusia altfel decât ei!”

Între timp, Vladimir cel Mare continua să cucerească noi teritorii. În anul 988, după ce a cucerit ţinuturile Cherson, din Crimeea, şi Tavrichia, cneazul a trimis împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul o scrisoare cu intenţia declarată de a o lua de soţie pe sora lui, Ana, în vârstă de 27 de ani. Aceasta era fiica împăratului Roman al II-lea şi al împărătesei Teofana. Deoarece niciodată nu se mai căsătorise o prinţesă bizantină cu un prinţ păgân, nenumărate cereri în căsătorie fiind respinse de-a lungul timpului, împăratul bizantin i-a cerut şi lui Vladimir să lepede păgânismului din poporul său.

Îndemnat şi de solii săi, care cunoscuseră credinţa creştină din imperiul bizantin, Vladimir cel Mare s-a botezat creştin, în cetatea Cherson, primind numele Vasile, în cinstea viitorului său cumnat. După oficierea cununiei, Vladimir şi Ana s-au întors în Kiev, cu mare alai. Îndată, cneazul a ordonat distrugerea statuilor păgâne şi construirea de biserici creştine. Printre primele biserici construite de cneaz se numără şi Biserica Adormirii Maicii Domnului, înălţată în anul 989, care este socotită drept prima biserică din piatră construită în Kiev El va ajuta şi mănăstirile din Sfântul Munte Athos.

Prinţesa Ana Porfirogenetă a venit la palatul lui Vladimir însoţită de episcopul Mihail şi de mulţi preoţi. Tot acum au fost aduse în Kiev şi cinstitele Moaşte ale Sfântului Mucenic Clement al Romei. Se spune că, până să ajungă prinţesa în palat, Vladimir o orbit. Văzându-l, aceasta i-ar fi zis: “Dacă vrei să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfântul Botez îndată, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbire. Iar, dacă te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!” Recăpătându-se vederea, Vladimir i-a îndemnat să se boteze pe toţi cei din armata sa. Până în anul 979, aproape tot poporul său era botezat şi credea în Dumnezeu. Sfântul Vladimir a trecut la cele veşnice în ziua de 15 iulie 1015, în localitatea Berestovo, aflată în apropiere de Kiev.

Sursa: CrestinismOrtodox.ro