Calendar Romano-Catolic - 1 august 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Alfons Maria de Liguori

• Episcop, Doctor al Bisericii
• 1696-1787
• n.: la 27 septembrie 1696, Marianelli, Napoli, Italia
• d.: la 1 august 1787, Nocera, Italia
• 1 august (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil în 1796, de Papa Pius al VI-lea
  • fericit la 15 septembrie 1816, de Papa Pius al VII-lea
  • sfânt la 26 mai 1839, de Papa Grigore al XVI-lea

 

Fiul soţilor Iosif de Liguori şi Ana n. Cavalieri, din oraşul Neapole, născut la 27 septembrie 1696, a primit la botez numele de Alfons; mai târziu, pentru a-şi aminti fără încetare de Preacurata Fecioară Maria, a adăugat la numele de botez şi pe acela de Maria, şi acum este cunoscut sub numele de Alfons Maria de Liguori. De mic s-a dovedit un «copil minune», pentru uşurinţa uimitoare cu care învăţa diferite limbi, cunoştinţe ştiinţifice, deprinderi artistice; a dovedit înclinaţii deosebite şi pentru muzică. La vîrsta de 16 ani era „doctor în dreptul civil şi bisericesc; în scurt timp a devenit cel mai căutat îşi temut avocat din ţinutul Neapolului. Datorită calităţilor sale excepţionale şi a situaţiei tatălui său, căpitan pe galerele regale, Alfons visa un viitor extraordinar. Intervine însă neprevăzutul.

În anul 1723 primeşte să apere într-un proces pe Ducele de Gravina împotriva Principelui de Toscana. După o pledoarie zdrobitoare, se descoperă alte documente care dovedesc că adevărul era altul. Alfons se prăbuşeşte; era hotărît ca niciodată să nu-şi păteze sufletul cu minciuna şi nedreptatea. Acum se consideră vinovat, deşi el fusese de bună credinţă, şi hotărăşte să renunţe la această activitate. La 21 decembrie 1726 a fost sfinţit preot. Spre surprinderea tuturor, tânărul şi foarte eruditul preot, în loc să umble după un scaun prin cancelariile bisericeşti ori o catedră la institutele religioase, timp de şase ani, prin arşiţa verii ori ploile pătrunzătoare de iarnă, el aleargă după săracii şi pungaşii din periferiile supraîncărcate ale Neapolului, ori după «mojicii» de pe ogoarele de la marginea oraşului, pentru toţi găsind cuvîntul potrivit, simplu şi cald, care le schimbă viaţa. Numai episcopul de Castellammare, din apropierea Neapolului, înţelege şi apreciază idealul curajosului preot, dar îi arată că de unul singur nu va putea fi în stare să facă decât foarte puţin pentru ridicarea morală a credincioşilor simpli de la ţară sau din oraş; îl sfătuieşte să închege un nucleu de misionari pentru poporul simplu. Atraşi de exemplul său înflăcărat, câţiva preoţi şi laici s-au oferit să împartă cu el munca şi sacrificiile şi împreună se constituie în congregaţia Preasfântului Răscumpărător; ei sunt cunoscuţi sub numele de «Redemptorişti».

Sfântul Alfons, împreună cu tovarăşii săi şi-au făcut un program de lucru şi cu aprobarea episcopilor locali au colindat tot regatul Neapolului. Strălucitul avocat de altă dată a făcut jurământ de a nu pierde fără folos o clipă; economisirea cu zgârcenie a timpului i-a dat posibilitatea să scrie multe cărţi şi broşuri, cuprinzând îndrumări de viaţă creştină, lămuriri cu privire la probleme discutate din învăţătura şi istoria Bisericii, poezii şi cîntări religioase. Multe dintre aceste lucrări oferă şi astăzi o hrană aleasă sufletelor dornice de o adevărată trăire creştină. Mai cunoscute sînt : «Pregătirile pentru moarte», «Practica iubirii lui Isus Cristos», «Gloriile Mariei», «Vizite la Preasfântul Sacrament».

Unul din principiile de bază ale activităţii Sfîntului Alfons a fost că pentru dezvoltarea vieţii creştine a credincioşilor, confesionalul şi spovada au o însemnătate tot atât de mare cât şi amvonul şi predica; sub un anumit aspect, pot fi considerate, spovada şi confesionalul, chiar mai importante. Experienţa arătă că cuvântul auzit la predică, oricât de strălucit, se uită – numai o spovada bună şi harul dezlegării aduc o schimbare autentică a vieţii.

Pe vremea Sfântului Alfons, duhovnicii, preoţii, îndrumătorii spirituali, aveau două atitudini extreme: unii erau «laxişti», alţii «rigorişti» ,- «laxiştii» lăsau pe credincioşi în părerile proprii, susţinând că Dumnezeu va judeca pe fiecare după conştiinţa sa, şi că, de altfel, omul face tot ceea ce vrea el; «rigoriştii», sub influenţa curentului jansenist, refuzau să acorde dezlegarea sacramentală chiar şi pentru greşeli mici, învăţând că Dumnezeu cere de la om o desăvârşire absolută; această atitudine îndepărta practic pe foarte mulţi creştini de la sfintele Sacramente. Alfons de Liguori, cu ştiinţa şi experienţa lui, redactează marea sa operă «Theologia Moralis», în care oferă duhovnicilor cumpătarea dreaptă pentru a nu înspăimânta pe credincioşi printr-o rigoare excesivă, dar şi pentru a-i ajuta să se ridice spre o viaţă creştină autentică, în respectul faţă de legea divină. Principiile şi sfaturile propuse în «Theologia Moralis» au dat loc unor discuţii agitate, care s-au continuat chiar după moartea sfântului. Biserica însă, a confirmat justeţea lor, declarându-l pe Sfântul Alfons Maria «Doctor Ecclesiae» «Învăţător al Bisericii» – în anul 1871.

Deşi de mai multe ori a fost rugat să accepte demnitatea de episcop, el a refuzat, până când a fost obligat de Papa, şi la vîrsta de 60 de ani devine păstorul diecezei Sfânta Agata dei Goti, pe care o conduce cu zel şi iubire timp de 19 ani. Ajungând aproape orb şi surd, cere să fie eliberat din greaua misiune şi se retrage la una din mănăstirile ordinului întemeiat de el, la Nocera dei Pagani, în Campania. În ultimii doisprezece ani de viaţă, urmând cu fidelitate programul din tinereţe, a continuat să scrie, adăugând alte opere ascetice şi teologice la opera sa vastă. Din toate străbate o caldă chemare la rugăciune, la cinstirea Preasfintei Euharistii, la generozitate, la iubire faţă de Fecioara Glorioasă.

Înainte de a închide ochii, a avut marea durere de a constata unele dezbinări şi nereguli între fiii săi spirituali; nu mai avea putere decât să se roage şi să uite, ceea ce a făcut din toată inima până în ziua de 1 august 1787, când a încetat să mai bată inima lui iubitoare de Dumnezeu, de Maria şi de oameni.

Cercetătorii nu au reuşit să cadă de acord asupra originii şi înţelesului numelui de Alfons. Este sigur că provine din germana veche şi e format din două elemente: ultimul, «fons», vine de la fum, rapid, iute, sprinten; primul, «al», poate fi apropiat de adel, nobil (regele Alfons VI al Spaniei semna în latineşte Adelfonses); sau : «ala», tot; sau «hildis», luptă. Pe baza acestor apropieri, numele «Alfons» poate însemna: om nobil, luptător ager, sprinten. Sfântul Alfons Maria de Liguori ne invită să recunoaştem că adevărata agerime, nesupusă declinului bătrâneţilor, izvorăşte din dragostea sinceră faţă de Dumnezeu, după cuvântul Apostolului loan: «Lumea şi pofta ei trece, pe când cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veci» (1 loan 2, 17).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti