Calendar Catolic - 25 august 2009

[altmariustotal ortodox]

Sf. Ludovic, rege

Deşi rege al Franţei, Ludovic preferă să semneze „Ludovic de Poissy”, numele localităţii unde a fost botezat, spunând că demnitatea cea mai înaltă a primit-o de la Dumnezeu. De alte onoruri nu ţinea seamă, dar, pentru că poporul i-a pus pe cap coroana de rege chiar de la vârsta de doisprezece ani, a voit să practice meseria de rege cu perfecţiune desăvârşită, aşezând alături două lucruri care pentru noi, muritorii de rând, par de neîmpăcat: viaţa ascetică şi politica. Sub veşmintele de mătase purta haina aspră a pocăinţei. Mulţi din jurul său găseau că dăruieşte prea mult timp rugăciunii. „E straniu” – reflecta cu glas tare tânărul suveran – „că evlavia mea este considerată drept pierdere de timp, dar în schimb nu s-ar rosti nici o vorbă de dojană dacă acest timp l-aş risipi la vânătoare sau diferite distracţii”.
S-a născut în 1214. Mama sa, virtuoasa Bianca de Castilia, regentă a Franţei în perioada când Ludovic a fost minor, i-a dat fiului său o formaţie creştinească solidă. A voit să conducă în pace, dar de mai multe ori a trebuit să pună mâna pe arme împotriva englezilor, pe care i-a învins, apoi împotriva vasalilor rebeli, pe care i-a readus sub ascultare. Din mai multe părţi, chiar şi de la Roma, a primit sfatul să pornească război împotriva împăratului Frederic al II-lea, dar regele, înţelept, nu s-a lăsat atras în cursă; dimpotrivă, s-a oferit să fie mijlocitor între papa şi împărat, şi a contribuit la aplanarea neînţelegerilor dintre ei. În schimb, a pus multă energie în opera de reînnoire a justiţiei şi a economiei ţării sale.
Modul său de a împărţi dreptatea era exemplar. El le repeta fiilor săi: „Dacă un sărac se află în judecată cu un bogat, susţine cauza săracului până la descoperirea completă a adevărului”. A ridicat spitale, cămine, şcoli; a susţinut Universitatea din Sorbona, dând Franţei primatul culturii europene; a încurajat ridicarea de mănăstiri pe pământul ţării sale. Urmând idealul religios pe care şi l-a propus, a organizat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. A cucerit fortăreaţa Damietta, de lângă braţul răsăritean al Nilului, dar, în anul următor, a căzut prizonier la egipteni, în bătălia de la Mansourath. Armata lui a fost decimată de ciumă şi de foamete. Pentru răscumpărarea lui, s-a plătit o sumă imensă, şi acest insucces a provocat o răzvrătire generală a elementelor duşmănoase din întreaga Franţă. Ludovic, schimbând expediţia militară în pelerinaj, a rămas patru ani în Ţara Sfântă. Întorcându-se în patrie, a reluat expediţia, de data aceasta, pornind din partea opusă, din Tunisia. Atins de ciumă, a murit la poarta Tunisului, în ziua de 25 august 1270. După douăzeci şi şapte de ani a fost ridicat la cinstea altarelor. Prin aceasta, a fost încoronată o viaţă dăruită înfăptuirii dreptăţii şi a iubirii în viaţa oamenilor. Onestitatea şi bunătatea lui au fost recunoscute chiar şi de musulmanii cu care se afla în război, şi care îl numeau „Sultanul drept”.

Ludovic este un nume vechi de origine germană, format din cuvintele: hlod = glorie, glorios şi Wig = luptă; împreună înseamnă: „om glorios, biruitor în luptă”; în onomastica creştină, a intrat prin întemeietorul regatului francilor, Clovis, Clodoveus în latineşte, care i-a şi creştinat. Optsprezece regi ai Franţei au purtat numele Ludovic. Există şi formele feminine Ludovica, Luiza, Lujza. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc şi variantele: Louis, Luigi, Laioş, Ludwig cu derivatele: Ludi, Lutz, Wickl, Wiggi. Martirologiul Roman o aminteşte la 31 ianuarie pe fericita Ludovica Albertonia, şi, în afară de Sfântul Ludovic, rege, pe alţi trei sfinţi cu acest nume. Faptul că Sfântul Rege Ludovic, contrar înţelesului numelui său, a fost biruit la războaie ne aminteşte sfatul dat de Isus apostolului Petru: „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei care folosesc sabia, de sabie vor pieri”. (Matei 26,53)
sus
Sf. Iosif de Calasanz, pr.
Meritul de a fi întemeiat prima şcoală cu învăţământ gratuit în Italia este suficient ca să păstreze o amintire glorioasă acestui sfânt spaniol, întotdeauna grăbit şi, în acelaşi timp, răbdător ca şi dreptul Iob.
Iosif Calasanţiu era fiul mai tânăr al familiei Calasanţiu din Peralta de la Sal, localitate în Provincia Aragonia din nordul Spaniei. S-a născut în anul 1557. Tatăl său ar fi voit să urmeze cariera militară, dar Iosif îi cere şi obţine permisiunea să se consacre studiului. La douăzeci de ani, este doctor în ambele drepturi; la Valencia, începe studiul teologiei, dar, observând că o doamnă se îndrăgostise de el, părăseşte oraşul şi continuă studiile la Alcalá. Tatăl încearcă din nou să-l reţină din drumul spre preoţie, dar o boală grea îl aduce în pragul morţii; tatăl cedează şi, la vârsta de 28 de ani, Iosif este sfinţit preot. I-ar fi plăcut să se retragă în singurătate, dar episcopul i-a încredinţat diferite misiuni de răspundere, ce l-au adus în mijlocul mulţimilor. Prin apostolatul desfăşurat de el, parohiile din Pirinei, complet decăzute, sunt readuse la trăirea vieţii creştine. Când cardinalul Mar Antonio Colonna a cerut din Spania un preot erudit, energic şi total dăruit preoţiei, îi este trimis Iosif Calasanţiu.
La Roma, îndeplineşte însărcinările date de cardinal, dar, în acelaşi timp, se dăruieşte cu tot sufletul instruirii copiilor din cartierul Transtevere, unde mizeria, viciul şi ignoranţa se aflau la ele acasă. În acel timp, învăţământul era o problemă particulară; cine avea bani îşi permitea luxul să angajeze un preceptor în casă, ori îşi trimitea copiii la celebrele „Universitates studiorum” sau în şcolile comunale, Institutele Comunale libere în diferite oraşe mari din nord; la Roma, asemenea şcoli lipseau, Iosif Calasanţiu îşi sacrifică avutul, energiile, timpul şi iniţiază el prima şcoală cu învăţământ gratuit în Roma, deschisă copiilor din familiile sărace. Un mare număr de voluntari s-au oferit să dea în mod gratuit lecţii copiilor; cu ajutorul lor, a întemeiat „Congregaţia clericilor regulari ai Şcolilor Pii”, congregaţie ai cărei membri depuneau nu numai jurământul de ascultare, sărăcie şi curăţie, dar şi jurământul de a se ocupa cu instruirea tinerilor.
Această aşteptată şi binevenită instituţie a avut imediat aprecierea pe care o merita: Congregaţia s-a răspândit în toate statele europene, aducându-i însă sfântului întemeietor mai multe dureri decât bucurii. Încercările, la care Dumnezeu supune pe sfinţii săi spre a se alege grâul de pleavă, nu au întârziat să se abată asupra Sfântului Iosif: acuzat de incapacitate chiar de către înşişi fiii săi spirituali, a fost îndepărtat din conducere, iar Congregaţia a fost declarată Confraternitate, adică practic desfiinţată; el a trebuit să apară în faţa Inchiziţiei, dar cercetările i-au pus în lumină nevinovăţia şi meritele. Cu admirabilă răbdare şi seninătate, Iosif Calasanţiu îşi suflecă mânecile şi reaşează pe picioare edificiul care-i căzuse în spate. Congregaţia a renăscut din cenuşă în îmbrăcămintea modernă de Congregaţie religioasă, cu acelaşi program de desţelenire a minţilor tinere ale copiilor din mahalale. La vârsta de aproape nouăzeci şi doi de ani, Iosif Calasanţiu se stinge în ziua de 25 august 1648. A fost nevoie de o gardă specială care să apere sicriul cu rămăşiţele lui pământeşti, ca să nu fie devastat de cei ce doreau să rămână cu o amintire de la bunul lor părinte.