Calatorie in trecut cu mijloacele de transport in comun

[altmariusistoric2]

https://calatoriinterbelici.wordpress.com/2015/01/19/calatorie-in-t...

January 19, 2015 by calatoriinterbelici

Ne-om extazia noi astazi nostalgici in fata unei fotografii cu un tramvai micut, cu unul sau doua vagoane, trecand cochet pe o strada din Bucurestiul interbelic, insa situatia mijloacelor de transport era departe de a fi roza in capitala dintre cele doua razboaie mondiale. Interbelicii erau din fericire mai realisti si mai critici decat noi, cel putin in privinta timpurilor pe care le traiau, caci pentru cele antebelice dezvoltasera in chip surprinzator o forma intensa de nostalgie.

Dintr-un articol intitulat “Mijloace de locomotie”, aparut in “Realitatea ilustrata”, aflam de exemplu care erau neajunsurile retelei de transport in comun si nemultumurile deloc putine ale calatorilor interbelici din anul 1933. Autorul articolului isi incepe analiza printr-o simpatica scena umoristica- intalnirea cu un anume domn Dumitru Athanasie Popescu, pensionar, fumator placid de tigarete Carpati si adept pasionat al mersului pe jos: “- Pe jos, coane Mitică?” „-Per pedes, băiatule! Nu-mi convine să iau nici măcar tramwayul”. Discutia batraneasca dintre cei doi este insa violent intrerupta de trecerea unui exemplar al numitului mijloc de transport, insotita de claxoanele dintr-o statie de taxi alaturata- prilej de carcoteli din partea batranului pe seama asa-zisului progres care luase cu asalt capitala.

“Sgomotul” pare sa fi fost principalul motiv de nemultumire al bucurestenilor, intr-atat incat cativa ani mai tarziu, in 1937, vor fi introduse indicatoare cu “Claxonarea interzisa” pe strazile din centrul orasului. Dar, revenind in 1933, autorul deplange vechile tramvaie cu cai, care nu scoteau zgomot de clopot intre orele 10 si 16 cand “lumea dormia”.

Pe langa natura lor silentioasa, pe vremea tramvaielor cu cai vizitiii lucrau ani intregi pe aceeasi linie, de ajungeau sa-si cunoasca clientii ca pe propriul buzunar, cu metehnele si tabieturile lor- unde mai pui ca incetineau si te lasau sa cobori din mers intre statii. Aflam de asemenea ca inainte de razboi mersul cu tramvaiul era aproape un lux si o adevarata sarbatoare chiar si pentru familiile burgheze. Oamenii mergeau mai mult pe jos, iar automobilele erau o curiozitate…urat mirositoare, care le facea pe delicatele domnisoare sa isi duca degraba batistele parfumate la nas. Lumea parea sa nu se grabeasca in acele vremuri, oamenii avand inca timpul de partea lor.

Acesta s-a condensat insa pana la disparitie dupa Marele Razboi. Ritmul capitalei s-a accelerat, timpul a inceput sa insemne in chip capitalist bani iar lumea sa se grabeasca. Iar pentru a raspunde noii “trepidatii” a capitalei, au fost introduse  vehicule moderne si neavenite, dupa parerea autorului.

Cele mai nefericite se dovedeau a fi tramvaiele si autobuzele. Tramwayul era de exemplu numit in epoca “automobilul saracului”, desi preturile fixate de S.T.B. erau aparent cam mari pentru bugetul bucuresteanului de rand. Pe langa asta, vagoanele erau insuficiente, oamenii stand sferturi sau jumatati de ora prin statii sau pe post de sardele odata urcati la bordul vehiculelor. In interiorul vagoanelor, cei de la clasa I aveau parte de conditii cumsecade, pe cand clasa a II-a era o ”mizerie”. Ambele clase erau insa neincalzite si foarte aglomerate. Pe timp de iarna era o adevarata aventura sa nimeresti statia din cauza stratului gros de gheata de pe geamuri. Curat ‘‘martiragiu”, monser! exclama indignat autorul articolului.

 

 Curatarea zapezii de pe tramvai

Tramvai dotat cu plug in partea dreapta. In partea stanga, tramvai cu cerculet strategic sapat in gheata de pe geam

Treaba nu statea prea bine nici cu autobuzele, mai ales ca la acea vreme inca nu fusesera trecute in subordinea S.T.B.-ului, fiind concesionate firmelor particulare care functionau dupa reguli proprii, bineinteles diferite unele de altele. Astfel incat nu ne mai miram ca erau considerate o “calamitate”– erau atat de murdare, incat n-ar fi fost admise de autoritati nici in Sumatra, ne spune autorul. Pe langa acest aspect, erau inguste, cu un numar insuficient de locuri minuscule. In chip miraculos insa reuseau sa se aseze pe ele si persoane mai voluminoase decat copiii de scoala pentru care pareau de fapt sa fi fost concepute.

Preturile pentru o calatorie erau similare cu cele ale S.T.B.-ului, adica ridicate, insa mult mai haotice- in 1932, autobuzul Taxico ce circula pe Calea Victoriei lua de exemplu 10 lei indiferent de distanta parcursa de calator. Pe langa toate aceste neajunsuri, autobuzele mai erau hulite si pentru faptul ca incurcau circulatia pe strazile principale ale capitalei.

Mai putin vituperate, taxiurile erau totusi considerate prea numeroase si prea scumpe, desi in cazul lor era de inteles pretul, date fiind costurile presupuse de benzina, ulei, “taxe, suprataxe, parataxe”. Existau doua mari categorii de soferi: cei care erau si proprietarii masinii, preocupati excesiv de bunastarea automobilului-consort, insa totodata amabili si binevoitori cu clientii, si angajatii, complet indiferenti fata de autovehicul si pe deasupra obraznici, pusi pe cearta si de multe ori beti la volan. Sa tot mergi asadar cu taxiul prin capitala…

Numarul mare de masini se explica prin faptul ca, odata cu criza, multe automobile particulare fusesera transformate in taximetre, pentru a scoate cel putin banii de benzina. Insa intr-un an erau cel mult scoase automobilele din circulatie…

In tot acest talmes-balmes de vehicule si vociferari, trasurile erau prezente din ce in ce mai fantomatice. Amenintate cu disparitia, ca deja raposatele-in-1929 tramvaie cu cai, trasurile bucurestene, jerpelite si mizerabile, erau trase anemic de gloabe donquijotesti si derizorii.

Parerea negativa a autorului nu pare sa fi fost singulara. Multi bucuresteni considerau ca modernizarea capitalei se desfasura haotic, mai mult in defavoarea decat in favoarea locuitorilor, cu precadere a tagmei din ce in ce mai numeroase a calatorilor. Intr-un oras in care decenii de-a randul strazile fusesera animate doar de sgomotul trasurilor, de nechezatul si ropotul de copite al cailor, claxonul trebuie sa fi parut o inventie barbara si neavenita.

Numarul si spatiul insuficiente din mijloacele de transport ii determinau pe oameni sa calatoreasca pe scara sau aproape pe acoperisul tramvaielor- cu autobuzele era mai greu, ca nu prea aveai de ce sa te apuci. Departe de a le considera cochete si elegante, cum ni se par noua astazi, interbelicii pareau sa aiba o relatie de animozitate, ca sa nu spunem de ura inversunata (uneori) cu mijloacele lor de locomotie. Conditiile neprielnice de transport erau responsabile si pentru valul de nostalgie dupa epoca antebelica a tramvaielor cu cai. Poate parea surprinzator ca perioada dupa care suntem astazi atat de nostalgici a fost la randul ei tulburata de nostalgie. Insa indiferent de timpul in care traiesc, oamenii si vor fauri mereu o epoca de aur dupa care vor tanji, fie ea si o epoca de aur a transportului in comun.

A consemnat echipa calatorilor interbelici, ce se grabeste acum sa prinda autobuzul si sa preafericeasca RATB-ul cu cele mai sfinte si neprietenoase urari.