CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN ROMÂNIA - 3

[altmariustotal catolic]

(31 mai - 2 iunie 2019)

Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi cu corpul diplomatic

Sala Unirii din Palatul Cotroceni (Bucureşti), vineri, 31 mai 2019

Domnule preşedinte, 
Doamnă prim-ministru, 
Preafericirea Voastră, 
Onoraţi membri ai corpului diplomatic, 
Stimate autorităţi, 
Distinşi reprezentanţi ai diferitelor confesiuni religioase şi ai societăţii civile, 
Iubiţi fraţi şi surori,

Adresez salutul meu cordial şi mulţumirile mele domnului preşedinte şi doamnei prim-ministru pentru invitaţia de a vizita România şi pentru amabilitatea cuvintelor de bun venit adresate mie în nume propriu, în numele celorlalte autorităţi naţionale şi al iubitului dumneavoastră popor. Îi salut pe membrii corpului diplomatic şi pe reprezentanţii societăţii civile adunaţi aici.

Cu iubire fraternă îl salut pe fratele meu Daniel. Cu reverenţă adresez salutul meu tuturor mitropoliţilor şi episcopilor din Sfântul Sinod şi tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române. Îi salut cu afecţiune pe episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele şi pe toţi membrii Bisericii catolice, la care vin pentru a-i întări în credinţă şi pentru a-i încuraja în drumul lor de viaţă şi de mărturie creştină.

Mă bucur să mă aflu în frumoasa dumneavoastră ţară, la douăzeci de ani de la vizita sfântului Ioan Paul al II-lea, în momentul în care România - pentru prima dată de când face parte din Uniunea Europeană - deţine în acest semestru preşedinţia Consiliului European.

Momentul acesta este potrivit pentru a avea o privire de ansamblu asupra celor treizeci de ani de când România s-a eliberat de un regim care oprima libertatea civilă şi religioasă şi o izola de celelalte ţări europene şi care, pe lângă aceasta, dusese la stagnarea economiei şi la epuizarea forţelor sale creatoare. În acest timp, România s-a angajat în construirea unui proiect democratic printr-un pluralism al forţelor politice şi sociale şi prin dialogul între acestea având drept scop recunoaşterea esenţială a libertăţii religioase şi integrarea deplină a ţării în contextul internaţional mai larg. Se impune să recunoaştem că, în ciuda numeroaselor dificultăţi şi lipsuri, România a făcut mulţi paşi înainte pe acest drum. Voinţa de a progresa în diferitele sectoare ale vieţii civile, sociale şi ştiinţifice, a descătuşat energiile şi inventivitatea, a eliberat forţele creatoare, până atunci ţinute captive, şi a dat un nou avânt multor iniţiative, propulsând ţara spre secolul al XXI-lea. Vă încurajez să continuaţi munca de consolidare a structurilor şi a instituţiilor necesare, nu doar pentru a răspunde aspiraţiilor legitime ale cetăţenilor, dar şi pentru a stimula şi a crea condiţiile pentru ca poporul dumneavoastră să-şi manifeste întregul potenţial şi ingeniozitatea de care ştim că este capabil.

Trebuie să recunoaştem totodată că transformările generate de deschiderea spre o nouă eră au atras după sine - odată cu beneficiile - şi apariţia unor inevitabile obstacole de depăşit şi a unor consecinţe care nu sunt întotdeauna uşor de rezolvat pentru a păstra stabilitatea socială şi pentru buna administrare a ţării. Mă refer în primul rând la fenomenul emigraţiei care a determinat milioane de oameni să-şi lase casa şi patria pentru a căuta noi oportunităţi de lucru şi de viaţă demnă. Mă gândesc la depopularea atâtor sate care, în câţiva ani, s-au văzut părăsite de o mare parte a locuitorilor lor; mă gândesc la consecinţele pe care toate aceste fenomene le pot avea asupra calităţii vieţii în acele locuri şi la secătuirea celor mai bogate rădăcini culturale şi spirituale ale poporului vostru, cele care v-au susţinut în momentele mai urâte, în adversităţi. Aduc un omagiu jertfelor fiilor şi fiicelor României care, prin cultura lor, prin patrimoniul de valori şi prin munca lor, îmbogăţesc ţările în care au emigrat, iar prin roadele efortului lor îşi ajută familiile rămase în patrie. A ne gândi la fraţii şi surorile care sunt în străinătate este un act de patriotism, este un act de fraternitate, este un act de dreptate. Continuaţi să faceţi asta.

Pentru a înfrunta dificultăţile acestei noi faze istorice, pentru a identifica soluţii eficiente şi a găsi puterea de a le pune în practică, trebuie să se intensifice colaborarea pozitivă a forţelor politice, economice, sociale şi spirituale. Este nevoie ca toţi să meargă împreună, să meargă în unitate, şi să-şi propună ferm să nu renunţe la vocaţia cea mai nobilă la care statul trebuie să aspire: să se îngrijească de binele comun al poporului său. A merge împreună, ca mod de construire a istoriei, impune nobleţea de a renunţa la ceva din propriile năzuinţe sau din interesul personal în favoarea unui plan mai amplu, astfel încât să se creeze o armonie care să permită înaintarea sigură spre ţeluri comune. Aceasta este nobleţea de bază.

În felul acesta, se poate construi o societate care să-i includă pe toţi, în care fiecare, punându-şi la dispoziţie propriile talente şi competenţe, printr-o educaţie de calitate şi prin muncă creativă, participativă şi solidară (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 192), să devină protagonist al binelui comun; o societate în care cei mai slabi, cei mai săraci şi cei din urmă să nu fie consideraţi indezirabili, "obstacole" care ar împiedica "maşina" să meargă, ci cetăţeni şi fraţi care trebuie complet integraţi în viaţa civilă; ba mai mult, să fie percepuţi drept cea mai sigură dovadă că modelul de societate care se construieşte este cel bun. De fapt, cu cât o societate se preocupă mai mult de soarta celor mai dezavantajaţi, cu atât mai mult îşi dovedeşte gradul de civilizaţie.

Toate acestea trebuie să aibă un suflet şi o inimă şi o clară direcţie de mers, care să nu fie impusă de raţiuni extrinseci sau de puterea nestăpânită a centrelor financiare la nivel înalt, ci de conştiinţa faptului că persoana umană şi drepturile ei inalienabile trebuie să se afle în centrul preocupărilor societăţii (cf. ibid., 203). Pentru dezvoltarea armonioasă viabilă, pentru activarea concretă a solidarităţii şi a carităţii, pentru sensibilizarea forţelor sociale, civile şi politice în vederea binelui comun, nu e suficient să aplicăm cele mai noi teorii economice, nici nu sunt de ajuns abilităţile tehnice şi profesionale, atât de necesare de altfel. Odată cu condiţiile materiale, este necesar să se dezvolte frumos şi sufletul poporului vostru; pentru că popoarele au un suflet, au un mod de a înţelege realitatea, de a trăi realitatea. A reveni mereu la sufletul propriului popor: asta face ca un popor să meargă înainte.

În acest sens, Bisericile creştine se pot ajuta la recuperarea şi alimentarea inimii vii din care să izvorască o acţiune politică şi socială întemeiată pe demnitatea persoanei şi angajată cu loialitate şi cu generozitate în realizarea binelui comun al societăţii. În acelaşi timp, ele fac eforturi să devină o imagine credibilă şi o mărturie vie a acţiunii lui Dumnezeu, promovând între ele o adevărată prietenie şi o reală colaborare. Biserica catolică vrea să se păstreze în această matcă, vrea să contribuie la dezvoltarea societăţii, să fie un semn de armonie, speranţă şi unitate şi să se pună în slujba demnităţii umane şi a binelui comun. Are intenţia de a colabora cu autorităţile şi cu celelalte Biserici, cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, pentru a merge împreună şi pentru a-şi oferi talanţii în slujba întregii comunităţi. Biserica catolică nu este străină, ci pe deplin părtaşă la spiritul naţional, după cum o arată şi participarea credincioşilor săi la viaţa naţiunii, la crearea şi dezvoltarea structurilor de educaţie integrală şi la formele de asistenţă specifice unui stat modern. De aceea, ea doreşte să contribuie la edificarea societăţii şi a vieţii civile şi spirituale în acest pământ frumos al României.

Domnule preşedinte,

Dorindu-i României prosperitate şi pace, invoc asupra dumneavoastră, asupra familiei dumneavoastră, asupra tuturor celor prezenţi şi asupra tuturor locuitorilor acestei ţări belşugul binecuvântărilor divine şi ocrotirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *