De-a lungul timpului, numeroşi călători străini au străbătut spaţiul românesc în lung şi în lat, iar mulţi dintre aceştia, observatori atenţi ai realităţilor româneşti, au lăsat descrieri preţioase despre economie, societate, religie, mentalitate etc. Uneori, drumurile de poştă îi poartă pe străini şi în mijlocul Bărăganului. O descriere preţioasă făcută Câmpiei Bărăganului aparţine unor clerici scoţieni, Andrew A. Bonar şi Robert McCheyne.
Un capitol dedicat spaţiului românesc
Începând cu ultimele decade, studiul istoric îşi schimbă tot mai mult direcţia. Istoria devine tot mai puţin istoria politică a marilor oameni şi se concentrează din ce în ce mai mult pe aspecte ale istoriei de zi cu zi. În acest context al „istoriei totale”, care are ca obiect de studiu aspecte sociale, culturale, economice, psihologice ale trecutului, istoricii sunt în căutarea de noi surse.1 În ceea ce priveşte spaţiul românesc, astfel de surse pot fi reprezentate de jurnalele călătorilor străini în Ţările Române.
În 1843, în Scoţia, A.Bonar şi Robert McCheyne publicau lucrarea intitulată Narrative of a mission of inquiry to the Jews from the Church of Schotland in 1839, Edinburgh, William Whyte et Co., în care îşi prezentau impresiile călătoriei în Orient2. Cartea cuprinde şi un capitol dedicat spaţiului românesc. Acest capitol nu este necunoscut în România. Pentru prima dată, în 1934 , Alexandru Lapedatu prezenta descrierile făcute de Bonar şi McCheyne în două conferinţe ţinute la Academia Română şi publicate în „Analele Academiei Române”3.
Recent, relatările celor doi au fost publicate în volumul „Călători străini despre Ţările Române în sec. al XIX-lea”, serie nouă, volum III (1831-1840), coordonatorul volumului Daniel Buşă, editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p.781-790. După cum mărturisesc editorii, în lipsa accesului la un exemplar al cărţii, în volum au fost reproduse cele două conferinţe ale lui Alexandru Lapedatu. Aceastea prezintă însă o serie de dezavantaje. În primul rând, cititorul nu are acces la textul propriu-zis, ci la o descriere. În al doilea rând , numeroase fragmente nu sunt prezentate. Printre ele se numără şi cele dedicate Bărăganului. Pentru că am reuşit să găsesc un exemplar al cărţii scoţiene, voi prezenta în lucrarea de faţă informaţiile omise în volumul menţionat mai sus şi astfel voi întregi imaginea pe care cei doi misionari ai Bisericii Reformate a Scoţiei au avut-o asupra spaţiului românesc.
Despre modă, moravuri, societate...
La întoarcerea lor dinspre Orient, unde au avut ca ţintă creştinarea evreilor, în drumul lor către Scoţia, drumurile de poştă îi poartă pe străini şi în Ţările Române. La 29 august 1839, ei ajungeau pe Dunăre la Galaţi. Cei doi scoţieni observă diferenţe cu locurile din care tocmai veniseră şi notează în jurnalul lor că au păşit într-un spațiu european, deşi notează că puţinele străzi pavate cu lemn sunt în genul american. Trebuie menţionat că în acest spaţiu european, ei găsesc obiceiuri orientale, ceea ce are sens având în vedere că Ţările Române nu sunt independente încă. Descrierile pe care le fac hainelor purtate de gălăţeni sunt interesante. Deşi ele prezintă o anumită eleganţă, având curele de piele şi sandale romane, aspectul neîngrijit al părului, cât şi pălăriile purtate, fac ca oamenii din aceste împrejurimi să semene cu barbarii de odinioară, ce puneau probleme Imperiului Roman. La polul opus, se aflau soldaţii îmbrăcaţi cu haine europene şi evreii îmbrăcaţi diferit. Femeile purtau basmale după moda din Genova4.
Ei notează că taxele impuse de guvern sunt opresive, soldaţii sunt abuzivi, înalta societate vorbeşte greaca modernă sau franceza, dialectul valah fiind lăsat oamenilor de rând. Fiecare familie de boieri are slugi ţigani ce sunt trataţi ca nişte sclavi, preţul lor fiind în general echivalentul a £3, însă sunt cazuri în care ei se vând şi mai ieftin, femeile valorând mai puţin decât bărbaţii. Moneda folosită era piastrul. Ei notează că singurii ţigani liberi sunt ţiganii turci, foarte puţini la număr şi similari ca aspect cu ţiganii români. Nici unii, nici ceilalţi nu au un sistem religios, dar se încred în superstiţii. Muncitorii sunt forţaţi să muncească pământul proprietarilor 80 de zile pe an şi să dea acestora a zecea parte din producţia lor. În general însă ei consideră că oamenii sunt plătiţi bine, judecând asta după faptul că un muncitor cu plata de pe o zi poate cumpăra 12 livre de carne (cca. 5,5 kg). În afară de aceste menţiuni negative la care adaugă şi numărul mare al preoţilor beţivi ce umblă după profituri materiale, scoţienii văd în această ţară, pe care o numesc „Perul Grecilor”, un pământ fertil însă necultivat în totalitate5.
În carantină, la Galaţi
La Galaţi, cei doi scoţieni sunt ţinuţi în carantină câteva zile şi mărturisesc că în lipsa unui gardian care să aibă grijă să le procure cele trebuincioase au folosit propriile covoare cumpărate din Constantinopol pe post de saci de dormit. Notează în jurnalul de călătorie că acest mod de a dormi se aseamănă cu cel al ţiganilor din corturi, întâlniţi nu numai la Galaţi, dar şi în Egipt. Ei sugerează că termenul de „Zigans” provine fie de la Zoan, o veche capitală a Egiptului, fie de la numele unui lider tătar. Datorită barierei lingvistice au avut dificultăţi şi în procurarea hranei. Foarte prompt, chiar de a doua zi, vice-consulul britanic de la Galaţi începe să se îngrijească de ei, dându-le un gardian rus pe nume Constandi, de religie grec ortodox, care să îi aibă în grijă şi îi mută într-o parte mai bună a carantinei. Aici, ei au petrecut Sabathul alături de un evreu din Ierusalim, coleg de carantină. Cât timp au stat aici, ei s-au familiarizat cu istoria Galaţiului de unde au aflat că Ypsilanti şi 600 de greci au fost tăiaţi în bucăţi de către 5 000 de turci, nu cu mult timp în urmă. Ironia face ca acea bătălie să se fi dat lângă cimitir. După ce sunt ţinuţi pentru verificări (statul în carantină a implicat expunerea la fum atât al lor, cât şi a hainelor), ei continuă călătoria pe 5 septembrie 6.
Trec prin Brăila, Slobozia, Obileşti, ajungând în Bucureşti în ziua de 7 septembrie. Urmează călătoria prin Moldova, pentru ca pe 28 septembrie să ajungă la Cernăuţi. În această scurtă călătorie, ei nu ratează micile comunităţi evreieşti. Călătoria prin această regiune este descrisă în Capitolul 7 al cărţii. Aici, sunt prezentate imagini ale Bărăganului clasic: câmpii întinse, slab cultivate, dar folosite intens de crescătorii de animale; crucile de piatră care vegheau de peste tot la siguranţa călătorilor, movilele sau tumulii străvechi, care serveau drept puncte de observaţie şi de semnalizare; dropiile, întâlnite până nu de mult în aceste regiuni, care-i trezeau pe călători din toropeală. De asemenea, sunt prezentate şi dezbateri religioase dintre cei doi misionari creştini şi evreii întâlniţi, însă ele nu fac subiectul articolului de faţă7.
De la Brăila spre Bucureşti
În continuare, voi prezenta pagini traduse din jurnalul celor doi, pe zile şi imagini, aşa cum au fost văzute ele de cei doi călători, cât şi scurte analize.
„Era 9 seara, când am plecat de la Brăila spre Bucureşti, capitala Valahiei, o distanţă de 120 de mile. Bunătatea domnului Cunningham8 a fost nemărginită până la sfârşit, iar noi urma să-l răsplătim în modul nostru preoţesc: deşi suntem săraci, «îmbogăţim» pe mulţi. Acesta, i-a însoţit până la Brăila , unde cei doi misionari l-au cunoscut pe Dl. Lloyd , vice-consulul britanic din Valahia. Datorită influenţei domnului Cunningham, ei nu au fost storşi de bani de vameşii de la graniţa dintre Moldova şi Valahia, care nu au arătat nici un interes pentru documentele lor. Pentru că vremea dădea semne de ploaie ,,«dl. C» a trimis la Galaţi după braşoveancă sau trăsura acoperită (este numită braşoveancă după un oraș de lângă Cronstadt, în Austria, unde a fost inventată) care s-a dovedit a ne fi de mare folos. În această ţară, cel mai comun mod de a circula este cu o căruţă elementară, construită în totalitate din lemn şi cu fân înăuntru”.
Distanţa dintre Galaţi şi Brăila a fost parcursă de cei trei într-o brişcă. La Brăila au avut ocazia să viziteze oraşul unde, spun ei, în ciuda criminalităţii reduse, oameni sunt foarte imorali. McCheyne face un desen al cupolei bisericii şi nu se arată deloc impresionat de tabla strălucitoare din care era făcută, considerând această strălucire ca fiind falsă şi că nu poate fi comparată cu adevărata strălucire a crucii lui Iisus9. Mai departe, ei notează ca închiriaseră 12 cai pentru cele 3 căruţe, iar surugiii au insistat ca toţi să fie înhămaţi.
„Caii aceştia micuţi au fost legaţi de vehicul cu funii şi făcuţi să gonească nebuneşte, în strigătele sălbatice şi pocniturile din bici ale surugiilor. La sfârsitul primei etape «de poştă»10, am fost treziţi din somn de o voce în română, «Domne, da menzil», ceea ce noi am înţeles-o prin «Sir, give your menzil», acesta reprezentând plata şefului poştei 11. O hârtie care îl însoţeşte este numită «poderosne», permisul de călătorie dat de prinţ. La fiecare etapă sunt repetate aceleaşi cereri şi trebuie să dai o monedă mică de fiecare dată unui om de la han care examinează documentele. Aceste hanuri sunt nişte case izolate şi au una sau două camere nemobilate, iar caii pe care-i primeşte călătorul se găsesc în împrejurimi şi se aduc doar la sosirea vehiculului. A trebuit să aşteptăm de multe ori până ce poneii erau aduşi de pe câmp. Nu era plăcut să dormi în braşoveancă în aerul rece al nopţii. Din cauza necunoaşterii limbii, nu reuşeam să-i grăbim pe surugii, care se opreau frecvent, intrând în diferite case pentru a-şi aprinde pipele. La sfârşitul celei de-a doua etape, caii au fost reduși la 8, un număr mult mai potrivit pentru a fi mânuit, cei din faţă purtând clopoţei pentru a atenţiona trecătorii de apropierea unui vehicul pe pământul moale”.12
O lecţie de ...română
„Septembrie 7. Când a răsărit soarele, eram în mijlocul unei întinse câmpii necultivate, în multe părţi moale şi mlăştinoasă, cu colibe primitive, din loc în loc. Surugiii aşteptau la han până ce caii erau aduşi de la păscut. Am folosit acest interval şi, aducând cu noi toate proviziile ce ne trebuiau pentru a ajunge la Bucureşti, am părăsit trăsura şi am intrat într-una din cocioabe. Se asemăna cumva cu o casă irlandeză, compusă dintr-o singură încăpere şi un loc de dormit, mai jos de nivelul pământului. Ţăranul și soţia lui, deşi la prima vedere păreau necivilizaţi, erau amabili şi stăteau lângă foc. Ştiind că suntem în regiunea fostei Dacii şi că limba provine din aceea a romanilor, am încercat să folosim latina. Bărbatul ne-a spus că dimineaţa e «frig, frig», care însemna, am înţeles noi, «cold, cold». Au numit focul (care era făcut cu bălegar de vacă), «foco». Noi am arătat spre vacă şi am numit-o «vacca», el a zâmbit şi a spus «vac», iar boul l-a numit «boi». Am cerut lapte, «lac», el ne-a corectat , spunând «lapte». Ne-au adus nişte lapte răcoritor şi au fiert nişte apă pe focul lor pentru ceai. Stăteau într-o uimire plină de respect, aparent amuzaţi, şi nu au arătat bucurie când le-am oferit neînsemnatul nostru dar, pentru ospitalitate. Am învăţat ceva mai mult din limba lor în timpul dejunului. Un cal este numit «col» - evident, derivat de la «caballus», o cocioabă este «cas», apa este «apu». Un câine a început să latre. Am spus, «canis latrat». Omul ne-a corectat, «cuin latra». Pâinea este «puin»; o furculiţă o numesc «furc», iar o oală «caldare». Multe alte exemple de derivare din latină am mai întâlnit apoi. Într-o călătorie, cu o ocazie, surugiul a întrebat dacă avem «fune», adică o funie pentru a lega oiştea. Ajunşi într-un sat, am întrebat o femeie de lapte. Ea a răspuns, non est, «nu este» , iar alta a spus,«aker, ni dulsh est», este acru nu este dulce, şi ne-a adus un bol mare de lapte acru. Un hamal, care căra nişte articole pentru noi, a spus, «Nostri Romanisti, domn?», «ştiţi româneşte, domnule?». Dar, adesea, oamenii folosesc «spoune». Acesta înseamnă «spune-mi» şi este folosit în conversaţiile dintre ei”.13
Crucile de piatră
„Părăsind cocioaba, ne-am suit în caleaşcă şi ne-am strecurat pe ceea ce părea a fi o întindere nesfârşită de câmpii fără denivelări sau fără vreun copac care să-ţi odihnească ochiul. De-abia am văzut semne cum că s-ar cultiva ceva, doar urme de păşuni presărate ici şi colo, câte o cireadă mare de boi sau bivoli, de asemenea, cai, oi şi mari cârduri de gâşte. Cocioabele, întâlnite ocazional, păreau a fi curate, fiind construite din împletituri acoperite cu lut, văruite în alb, iar acoperişul făcut din stuf”.
În drumul lor prin aceste zone ce dădeau un fel de pace sufletească, ei mai notează şi existenţa “mamelor dacice ” ce stăteau în faţa porţii casei şi observau tot ce se întâmpla. Ei prezintă şi două cazuri particulare în care una dintre ele bătea untul, iar o alta se întorcea cu vaca de la păscut şi avea o furcă de tors cu ea.14
„Un obiect pe care-l vezi destul de des pe aceste vaste câmpii este câte o cruce de piatră, aflate la intervale diferite. Acestea sunt puse să amintească călătorilor de El, care a murit pentru noi. Dar, cu siguranţă, oamenii nu-i arată nicio reverență. Rareori am putut descoperi puţin devotament printre ei. De dimineaţă, într-adevăr, unul dintre surugiii noştri ignoranţi, înainte să urce pe capră, îşi făcea cruce de 3 ori, îngenunchea şi rostea câteva cuvinte dintr-o rugăciune, dar am văzut rareori acest obicei. Movile mici de pământ apăreau din când în când între noi și orizont, probabil ridicături artificiale folosite în antichitate ca turnuri de observaţie şi semnalizare. În anumite locuri, lavatera, degetăriţa, nalba şi alte câteva flori erau pe câmpie din abundenţă. Solul părea, în general, fertil şi moale şi rareori o piatră apărea pe drum. Vizitiii mergeau bine, fiecare controlând câte patru cai, şi adesea ei smulgeau păr din coama calului pentru a îngroşa biciul. Caii, care erau mici, slabi, dar energici, se pare că preferau galopul, la fel ca și vizitiii. Când o parte din drum se termina brusc, ei imediat schimbau ruta – atât de moale şi plat era terenul în această ţară. Pe la 8 dimineaţa am trecut pe lângă un lac din care ieşeau stânci, o privelişte rară în aceste zone”. 15
Despre Slobozia
„La cea de-a patra oprire, caii mâncau porumb, iar din grădini se vedea un fel de tărtăcuţă, care este la fel de tare ca napii, folosită la mâncare. De-acum începeau să apară fântânile, care aveau un stâlp înalt, de-asupra căruia se află o bârnă transversală cu o greutate într-o parte, care funcţiona ca pârghie în scoaterea găleţii. Mai văzusem acest lucru şi în Egipt, dar e folosit destul de des şi în Polonia, şi în Rusia. Surugiii se opreau la fiecare etapă ca să-şi aprindă pipa pe care o fumau chiar şi când mergeau cu viteză mare”.
„Pe la mijlocul zilei, am ajuns într-un sat (primul de când am plecat din Brăila), numit Slobozia16, care are o mănăstire şi biserică grecească”.
Cele câteva însemnări despre Slobozia, stârnesc un interes special. La mai puţin de doi ani de la cutremurul din 11/23 ianuarie 1838, care a fost resimţit în mai multe ţări şi în urma căruia la noi s-a format Lacul Roşu și care a afectat Palatul Domnesc, 50 de biserici din Capitală, 53 de biserici în judeţul Romanaţi, 39 în Vâlcea, 17 în Olt, iar la Sighişoara bolta bisericii s-a prăbușit cu totul17, Bonar şi McCheyne nu observă stricăciuni la zidurile mănăstirii şi bisericii, ceea ce este o observaţie ciudată pentru că în 1842 biserica va fi renovată datorită stricăciunilor produse de cutremur. Această mărturie cât şi constatarea că mănăstirea este locuită doar de stareţ și doi diaconi fără nici un călugăr sunt informaţii interesante ce merită a fi cercetate mai departe. Apoi, notează ei, „am traversat un râu pe un pod de pontoane, iar pe celălalt mal pământul se ridică la vreo 30 de picioare şi după ce am urcat, am întâlnit o nouă întindere de ţinut plat, aflat la un nivel mai ridicat. Aceasta este una din acele stepe care reprezintă formaţiunea caracteristică a regiunii. Ca şi mai înainte, crucile erau frecvente pe marginea drumului, iar cirezile de vaci pășunau. Trecând pe lângă un lan de porumb neîngrădit, vizitiii au oprit trăsura şi au cules un braţ de porumb. Prepeliţe şi dropii ţâşneau din când în când din lanul de porumb, în timp ce noi ne vedeam de drum”.18
„Spre seară, am trecut pe lângă un mare sat numit Obileşti19, aşezat pe malurile unui mic lac. Oamenii păreau foarte ocupaţi, iar cirezi mari de vite mergeau în jurul lacului. Apusul de soare cobora o lumină plăcută peste această sceană, care era deosebit de răcoritoare pentru ochii noştri, după monotonia din prima parte a călătoriei. Cele două sate de mai sus sunt singurele locuri, de cea mai mică importanţă, pe care le-am trecut în lunga noastră călătorie de 120 de mile”.20
Insert
În această ţară, cel mai comun mod de a circula este cu o căruţă elementară, construită în totalitate din lemn şi cu fân înăuntru.
NOTE:
1.Georg Iggers, Historiography in the twentieth century. From scientific objectivity to the Postmodern Challenge, Wesleyan University Press, Middletown, 2005, pp. 23-55.
2. Trebuie menţionat că există şi o ediţie recentă a cărţii : Andrew Bonar şi R.M McCeyne, Mission of discovery. The beginings of Modern Jewish Evanghelism ( The journal of Bonar and Cheyne's Mission of Inquiry), editor Allan M. Harman, editura Chrisitian Focus Publications, 1996, însă aceasta este o variantă prescurtată a cărţii de bază.
3.Alexandru Lepedatu, Doi misionari scoţieni în Ţările Române acum o sută de ani, în “Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III , t. XV, mem.7, Bucureşti, 1934, pp.175-198.
4.A.Bonar and Robert McCheyne, Narrative of a mission of inquiry to the Jews from the Church of Schotland in 1839, Edinburgh, William Whyte et Co., pp.370; 374.
5.Ibidem, pp.369-373.
6.Ibidem, pp. 373-374.
7.Ibidem, pp.374-376.
8.Charles Robert Cunningham, viceconsul al Marii Britanii la Galaţi(1837-1860), apoi consul. Acesta îi scuteşte de călătoria cu căruţele poştei şi le oferă trăsura sa, numită braşoveancă.
9.Bonar & McCheyne, op.cit., pp. 376-377.
10.O poştă avea între 19 şi 22 km.
11.Menzilul reprezenta plata pentru serviciul de transport.
12.Bonar & McCheyne, op.cit., p.381.
13.Ibidem, p. 382.
14.Ibidem, p.376.
15.Ibidem, p.383.
16.Slobodzi.
17.Emil-Sever Georgescu, Bucureştiul şi seismele, Bucureşti, Editura Libra studii, 2007, p.129.
18.Bonar & McCheyne, op.cit., pp.383-384.
19.Obileshti, azi, Valea Argovei, jud. Călăraşi.
20.Bonar & McCheyne, op.cit., p. 384.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius