Calendar Romano-Catolic - 2 iunie 2020 (II)

[altmariustotal catolic]

Fer. Vasile Aftenie

• Episcop, martir
• 1899-1950
• n.: la 14 iunie 1899, Lodroman, România
• d.: la 10 mai 1950, Văcărești, România
• 2 iunie (bizantin)

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

Cel de-al treilea din cei cinci fii ai lui Petru și Agafia Lita, viitorul Episcop Vasile Aftenie, cel dintâi martir al Bisericii Greco-Catolice (cronologic, după data morții), s-a născut la 14 iulie 1899, în loc. Lodroman (atunci Lodormány), com. Valea Lungă, jud. Alba. A urmat școala elementară în satul natal și apoi Gimnaziul din Blaj. Primele șase clase le-a făcut la cursuri de zi iar următoarele două clase la fără frecvență, în permisiile militare obținute de pe fronturile din Galiția și Italia, unde a fost mobilizat la începutul anului 1917. Tot într-o permisie fiind, în 1918 a promovat examenul de maturitate.

În anii 1918-1919 a urmat Facultatea de Drept a Universității din București. În 1919, s-a înscris la Seminarul Teologic din Blaj, după care a fost trimis cu o bursă de studii la Roma, la Institutul De Propaganda Fide, unde, în 1925 obține doctoratul în Teologie, ca alumn al Colegiului Sf. Atanasie. Rectorul Colegiului Sf. Atanasie, Pr. Andrea-Benno Zimmermann îl descrie ca fiind „cu adevărat evlavios, conștient de măreția preotului și a misiunii sale, serios, cu un caracter echilibrat, respectuos față de autorități, iubitor de muncă„. Întors în țară, a îndeplinit diverse funcții la Curia arhieparhială din Blaj. Între 1925-1926 a fost protocolist.

A fost hirotonit preot la 1 ianuarie 1926, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Vasile Suciu și în același an a fost numit administrator parohial în Gălăuțaș. Între anii 1926-1934 a predat drept canonic și istorie bisericească la Academia de Teologie din Blaj, fiind prefect de studii și inspector catehetic. Ca membru al Asociației Misionare a Clerului Arhidiecezan a susținut peste 70 de misiuni în diferite parohii din Arhidieceză. A îndeplinit și funcțiunea de asesor al Tribunalului matrimonial și consistorial al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia și pentru Eparhiile sufragane. De asemenea, a susținut exerciții spirituale cu elevii din Blaj și călugărițele Congregației Surorilor Maicii Domnului.

În 14 iulie 1934, a primit numirea de protopop și paroh al parohiei Sf. Vasile cel Mare din București, iar în 1937 a fost numit canonic al Capitlului arhiepiscopal din Blaj. Din 1938 a fost președinte al Reuniunii misionare pentru popor și cler din Blaj. De asemenea, în 7 martie 1939, a primit numirea de președinte al Tribunalului de a doua instanță din Blaj, iar în 1939, cea de rector al Academiei de Teologie din Blaj.

La 12 aprilie 1940, Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop titular de Ulpiana, auxiliar de Făgăraș și Alba Iulia. A fost consacrat în 6 iunie 1940, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Alexandru Nicolescu, asistat de PS Alexandru Rusu și PS Ioan Bălan. A îndeplinit diferite funcțiuni ierarhice, astfel, în 16 iunie 1940 a fost numit Vicar general pentru București și Vechiul Regat. Este primul Episcop greco-catolic prezent permanent în capitală, reședința Regelui și centrul vieții politice românești. În 6 iunie 1941, Nunțiatura de la București l-a numit Administrator Apostolic ad nutum Sanctae Sedis al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia ca urmare a morții Mitropolitului Nicolescu, în iunie 1941. La 28 iulie 1941 a fost numit Episcop auxiliar al IPS Valeriu Traian Frențiu, noul Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia.

Între 1940 – 1948 a făcut o serie de vizite canonice. Dedicându-se activității misionare, a întocmit o serie de rapoarte din care se desprinde viața românească rurală și urbană din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. În anii 1942-1943 a făcut numeroase vizite pastorale în Valahia și Moldova. La eliberarea Basarabiei și Bucovinei de sub ocupația sovietică a întreprins o călătorie misionară pe ruta Chișinău-Tighina-Odesa. În octombrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de Nord a revenit în Ardeal pentru a-i întări sufletește pe românii uniți din parohiile teritoriului care fusese sub ocupație.

Episcopul Vasile Aftenie și-a dat seama devreme și foarte clar de violența persecuției împotriva Bisericii. De la începutul persecuției comuniste a declarat că era conștient de faptul că ar putea fi chemat la martiriu și și-a dat consimțământul. Încuraja și întărea în credință și în comuniunea cu Sfântul Scaun atât pe preoți cat și pe credincioși. În 19 decembrie 1942 în scrisoarea adresată nunțiului afirma: „dacă ar fi necesar, voi suferi chiar și martiriul pentru idealul mare pe care îl are Sfântul Scaun catolic roman„. În 1945, după instalarea Guvernului lui Petru Groza, PS Vasile Aftenie a rămas aproape de credincioși, vizitându-i la închisoare pe cei care fuseseră arestați din cauza luptei lor pentru libertate.

În 1 februarie 1948, după alungarea Regelui Mihai, urmărit în permanență, a fost evacuat din reședința sa episcopală. A fost presat de către prim-ministrul Petru Groza, să preia conducerea celor 38 de preoți care au condus trecerea la ortodoxie. În 4 și 5 oct. 1948, la cererea Episcopului Alexandru Rusu, aflat atunci la Nunțiatură, PS Aftenie s-a întâlnit la București, la hotelul Athenée Palace, cu cei 38 de preoți care au „decis” la 1.10.1948 la Cluj „să revină în sânul Bisericii Ortodoxe”. Despre acest eveniment Episcopul Iuliu Hossu notează în memorii: „A încercat P.S. Aftenie să îi dezmeticească și să îi aducă la calea dreaptă prin pocăință, arătându-le păcatul strigător la cer pe care l-au săvârșit, lepădându-se de credință și batjocorindu-și Biserica în vremile grele prin care trecea neamul și țara. Rezultatul a fost arestarea”.

În noaptea de 28/29 octombrie 1948 a fost ridicat din str. Polonă, împreună cu parohul, pr. Tit Liviu Chinezu și dus la Ministerul de Interne din București. La îndemnul de a se ascunde pentru a nu fi arestat, luând crucea pectorală în mână a răspuns: „Această cruce mă oprește. Dragul meu, tot eu să mă ascund? Ce s-ar întâmpla dacă pe front generalul ar dezerta? Dacă nu ar fi aceasta [crucea], aș ști eu ce să fac!” Prim-ministrului Petru Groza, care l-a invitat să își lepede credința, i-a răspuns: „Credința nu este o cămașă pe care să o dezbraci seara și să o reîmbraci dimineața„.

În perioada 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949, împreună cu ceilalți Episcopi greco-catolici, a fost plasat în arest preventiv la vila patriarhală de la Dragoslavele, devenită lagăr cu pază militară. Aici Episcopii au fost vizitați de Patriarhul ortodox Justinian Marina, însoțit de ofițeri de Securitate, care i-a invitat, fără nici un rezultat, să se lepede de credința lor în unire cu Roma. Între 27 februarie – 25 mai 1949, Episcopii au fost duși, în arest preventiv, la Mănăstirea Căldărușani, fiind înconjurați cu sârmă ghimpată și cu pază militară. Între 25 mai – 2 iunie 1949, a fost transferat la mănăstirea Sinaia, unde a fost vizitat de Gheorghiu-Dej și de Patriarhul Justinian, care au încercat să îl convingă să renunțe la unirea cu Roma. A răspuns: „Nu am nici suflet, nici conștiință, nici neam și nici credință de vânzare!”

Începând cu data de 2 iunie 1949 a fost anchetat și supus la torturi de către agenții Securității, în subsolul Ministerului de Interne din București. A rămas, însă, tare în credință. În 25 martie 1950, după o noapte întreagă de anchetă, a suferit un atac cerebral, fiind, în 27 martie, transferat la infirmeria închisorii Văcărești. A murit la 9/10 mai 1950, la spitalul Mănăstirii-închisoare Văcărești, fiind înhumat în secret în 11 mai 1950 la cimitirul Bellu catolic din București, cu serviciul religios celebrat de preotul romano-catolic Ioan Baltheiser. Pe crucea de la mormântul său, autoritățile comuniste au înscris doar inițialele numelui și anul decesului: «V.A. 1950». Curând după aceea, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. La 12 mai 2010 a fost deshumat, osemintele Episcopului fiind depuse în Biserica Adormirea Maicii Domnului din București (la data de 2 iunie 2010).

Marți, 19 martie 2019, Sfântul Părinte, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului Episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”. Decretul a fost semnat de către Suveranul Pontif cu ocazia ceremoniei de beatificare din cadrul Sfintei Liturghii de duminică, 2 iunie 2019, de pe Câmpia Libertății din Blaj.

Fer. Iuliu Hossu

• Episcop, martir
• 1885-1970
• n.: la 30 ianuarie 1885, Milașul Mare
• d.: la 28 mai 1970, București
• 2 iunie (bizantin)

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

S-a născut la Milașul Mare (atunci Nagynyulas), în jud. Bistrița-Năsăud, la 30/31 ianuarie 1885, ca al treilea din cei șase fii ai preotului Ioan, parohul de Milaș și al soției sale, Victoria. Între 1892-1896, a urmat cursurile elementare la Școala confesională greco-catolică din Milașu Mare, apoi, între 1896-1899, Gimnaziul Luteran German din Reghin și între 1899-1900, Gimnaziul Romano-Catolic din Târgu Mureș. Din 1900 urmează Gimnaziul Superior Român-Unit din Blaj, unde în 1904 a obținut diploma de bacalaureat.

După încheierea studiilor în țară, din toamna anului 1904 este trimis la Roma, ca student la Institutului De Propaganda Fide, fiind alumn al Colegiului Urbano. În 1906, la 4 iulie, obținea doctoratul în Filosofie, iar în 18 iunie 1910, titlul de doctor în «sfânta Teologie». A fost hirotonit preot la 27 martie 1910, la Roma, în biserica Colegiului Urbano, prin impunerea mâinilor unchiului său, PS Vasile Hosszu, Episcopul de Lugoj, în prezența tatălui său, pr. Ioan Hossu, devenit protopop onorar. După hirotonire, s-a întors în Eparhia de Lugoj, unde, între 1910-1912, a îndeplinit diferite funcțiuni: a fost, pe rând, notar, arhivist, bibliotecar, secretar consistorial, secretar episcopal. În 1912 a fost numit director de cancelarie, asesor consistorial, urmând ca, în 1913 să fie numit profesor de studii biblice la Seminarul diecezan din Lugoj. Era o persoană cu o cultură vastă, cunoștea șase limbi de circulație internațională și limbile clasice, se descurca cu ușurință în limbile uzuale ale Imperiului vremii.

În anul 1914 a fost trimis, ca delegat episcopal, la Congresul Euharistic de la Lourdes, în Franța. Pe drumul de întoarcere l-a surprins începutul Primului Război Mondial. Ajuns acasă s-a înrolat, în grad de sublocotenent și a plecat pe fronturile din Boemia, Moravia și Austria. Ca preot militar nu a luptat cu arma, ci a fost în serviciul Crucii Roșii. Misiunea sa era de a celebra Liturghii, de a parcurge spitalele de campanie și a aduce soldaților, în mod special celor răniți, alinare sufletească prin îndrumare spirituală și spovedanie. La începutul lunii decembrie 1914 a plecat, împreună cu Regimentul 64 de Infanterie, la Viena, pentru paza capitalei imperiale, și acolo, de asemenea, s-a întâlnit cu răniții români. Tuturor românilor le transmitea speranța în biruința idealului național, repetându-le cu încredere: «Dreptatea va învinge!» În semn de recunoaștere a meritelor din perioada 1914-1917, în care a activat ca preot militar, i s-a conferit Crucea de onoare clasa a II-a, cu decorația de război a Crucii Roșii iar, mai târziu, a primit Laudă și recunoștință pentru distinsele servicii din vremea de război.

A fost numit Episcop al Gherlei de către împăratul Carol I al Austriei (regele Carol al IV-lea al Ungariei), prin decret imperial, în 3 martie 1917, și apoi, la 21 aprilie 1917 a fost confirmat de Papa Benedict al XV-lea. La 4 decembrie 1917 a fost consacrat Episcop în Catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihályi de Apșa. În 15 decembrie 1917 a preluat oficiul eparhial, iar a doua zi, a avut loc instalarea sa solemnă în Catedrala din Gherla. Împreună cu ceilalți arhierei ai Bisericii Greco-Catolice – pentru că întregul Corp episcopal greco-catolic s-a situat in corpore pentru Unire -, prin mesaje pastorale, predici, circulare, au educat, informat și însuflețit credincioșii pentru a putea înțelege importanța și urgența realizării idealului unității naționale.

Episcopul Iuliu Hossu a avut și marele rol de a fi Vestitorul Marii Uniri. La 1 decembrie 1918 a citit Rezoluțiunea Adunării Naționale, pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia. Episcopul, deși tânăr (la 33 de ani), vedea în actul Marii Uniri, nu atât voința politicienilor sau a poporului, ci, mai presus de toate, voința lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu care a găsit credința poporului român. Mai apoi, între 12-14 decembrie 1918, a făcut parte din delegația care prezenta actul Unirii Regelui Ferdinand I, la București, fiind distins cu Marele Cordon al Coroanei României. După constituirea Parlamentului României întregite (la 20 noiembrie 1919), primește calitatea de Senator de drept și participă la discuțiile asupra legii învățământului (1924), legii cultelor (1928), asupra Concordatului cu Roma (1929) și asupra altor dispoziții legale.

A petrecut primii ani de episcopat în mijlocul poporului, vestindu-l pe Hristos. Pentru o mai bună comunicare cu preoții, la 15 septembrie 1919, a înființat Curierul Creștin, Organ oficial al Diecezei de Gherla cu un adaos neoficial, care consemnează că, în perioada 14 iunie 1920 – 3 octombrie 1926, înaltul arhiereu a vizitat peste 746 de comunități ecleziale. Cu ocazia vizitei ad limina apostolorum la Roma, la 12 mai 1930, a participat, alături de ceilalți ierarhi, la binecuvântarea pietrei de temelie pentru Colegiul Pontifical Pio Romeno.

În 5 iunie 1930, prin Constituția Apostolică Sollemni Conventione a Papei Pius al XI-lea, Episcopul Iuliu Hossu a fost numit Episcop de Cluj-Gherla, sediul episcopal fiind transferat la Cluj, Eparhia devenind de Cluj-Gherla iar Catedrala episcopală, biserica Schimbarea la Față (donată de Papa Bisericii Greco-Catolice în anul 1924). Instalarea în Catedrala din Cluj a avut loc în 4-5 octombrie 1930. La 19 iulie 1930, Episcopul Iuliu Hossu a fost numit administrator apostolic al Eparhiei nou-înființate a Maramureșului, misiune pe care o va avea până în 19 iulie 1931. Calitățile deosebite i-au fost recunoscute și prin faptul că, la 13 decembrie 1931, a fost decorat cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer.

Din 26 august 1931, până în 14 septembrie 1934, a făcut vizite canonice în 989 de parohii, filii și mănăstiri, fiind supranumit „Episcopul vizitațiilor canonice„. Între 1932-1936, a înființat instituții de învățământ preșcolare, primare și gimnaziale. Pentru a impulsiona viața parohiilor, în 1933, a dispus înființarea reuniunilor mariane în toate comunitățile ecleziastice. Între 1933-1934 a achiziționat și extins clădirea destinată Academiei de Teologie din Cluj-Napoca. La 8 iunie 1935 i-a fost decernată o nouă decorație: Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Cruce. În 25 februarie 1936, a trecut Mănăstirea Nicula în administrarea Ordinului Sf. Vasile cel Mare. S-a preocupat, de asemenea, de reînvierea tradiției pelerinajelor la toate mănăstirile eparhiale (Nicula, Bixad, Moisei, Lupșa, Strâmba sau Mănăstirea Calvaria – Cluj-Mănăștur).

În 16 septembrie 1936 a primit, din partea Papei Pius al XI-lea, numirea de Asistent al tronului pontifical, Conte roman și Prelat papal. Împreună cu alți Ierarhi greco-catolici, între 16 februarie – 8 martie 1940, s-a aflat la Roma, solicitând intervenția Papei Pius al XII-lea în favoarea Transilvaniei a cărei integritate teritorială era amenințată. Perioada 1940-1944 cu cedarea Ardealului, l-a găsit pe Arhiereul Iuliu Hossu „ca singur mentor spiritual al românilor din zonă” (pr. ierom. S.A. Prunduș). PS Iuliu Hossu a ales să rămână alături de turma sa punându-și în pericol viața, cel puțin de trei ori, când au fost organizate atentate de care a trecut cu bine. Este numit, la 25 iulie 1941, administrator apostolic al Eparhiei de Oradea Mare, misiune pe care o îndeplinește până în 21 noiembrie 1945. Se preocupa de soarta orfanilor, a văduvelor, de ajutorarea săracilor, fiecare sâmbătă era dedicată celor lipsiți cărora le oferea ajutor financiar, hrană, locuințe.

Colabora, în spiritul iubirii creștine, cu reprezentanții altor culte și religii. În mod particular, relația sa cu Episcopii ortodocși Nicolae Ivan și apoi cu Nicolae Colan al Clujului, a fost foarte bună. Spre exemplu, în 1942, când Episcopul Hossu era aniversat la 25 de ani de episcopat, Episcopul Nicolae Colan a venit în Catedrala „Schimbarea la Față” și i-a spus: Acesta este mesajul meu frățesc pentru aniversare: «eu ți-s frate, tu-mi ești frate, în noi doi un suflet bate». De asemenea, în anii ocupării Ardealului, pentru că biserica catedrală ortodoxă din Cluj avea foarte puțini credincioși ca urmare a plecării românilor dincolo de hotarele impuse, Episcopul Iuliu Hossu cerea, la încheierea Liturghiei, credincioșilor: mergeți și la biserica arhiepiscopală ortodoxă, pentru ca nu cumva guvernul maghiar să ia această biserică din lipsă de credincioși.

A fost respectat și prețuit ca om al timpului său. La 2 iunie 1945 era ales membru de onoare al Academiei Române. În datele statistice din 1947, Eparhia de Cluj-Gherla avea peste 426.000 de credincioși, fiind cea mai numeroasă Eparhie din cadrul Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică. Înflorirea deosebită pe care a cunoscut-o Eparhia în timpul păstoririi sale, dovedește munca pastorală extraordinară pe care arhiereul Iuliu Hossu a prestat-o de-a lungul anilor, la Gherla și apoi la Cluj.

Anul 1948, a marcat suprimarea Bisericii Greco-Catolice: la 1 decembrie 1948 se emitea Decretul nr. 358, prin care Biserica Română Unită era scoasă în afara legii, iar bunurile ei împărțite între diferite ministere și Biserica Ortodoxă Română. Începea Calea Crucii pentru Biserica Greco-Catolică. La data de 16 septembrie 1948, Episcopul Iuliu Hossu vorbea canonicilor adunați în Consistoriul eparhial despre „suprema noastră datorie de a apăra [Biserica], cu ajutorul Domnului, cu orice jertfă, până la sfârșit […] Să fim pildă de statornicie în primejdie și stâlpi de tărie pentru toți […] Acesta-i ceasul supremei datorii„. În noaptea de 28/29 octombrie 1948, Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat la locuința fratelui său Traian din București și dus la Ministerul de Interne. În memoriile sale, își amintește rugăciunea făcută la prima încarcerare: „Atunci am coborât scările la subsolul ușilor ferecate, și ele de fier, și am intrat în celulă. Îndată după intrare, căzând zăvorul, m-am așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință.”

La Ministerul de Interne a avut o scurtă întâlnire cu ministrul cultelor, Stanciu Stoian, și apoi, mai târziu, a avut o întrevedere și cu primul ministru comunist, Petru Groza, amândouă însă fără nici un rezultat. Împreună cu ceilalți Episcopi, arestați și ei în 28 și 29 octombrie 1948, au fost duși la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde au rămas închiși în perioada: 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949. Aici, atât Patriarhul Iustinian Marina, cât și vicarul său, Teoctist Arăpașu, au venit, însoțiți de securiști, pentru a sta de vorbă cu Episcopii greco-catolici și a le cere să renunțe la unirea cu Scaunul apostolic al Romei. Răspunsul Episcopului Iuliu Hossu a fost: „Nu pot, credința noastră este viața noastră!” Toți Episcopii greco-catolici au rămas perseverenți în credința lor.

A urmat, între 27 februarie 1949 – 24 mai 1950, arestul preventiv la Mănăstirea Căldărușani. În urma refuzului de a-și abandona credința, Episcopii greco-catolici au fost încarcerați la Penitenciarul din Sighet. Episcopul Iuliu Hossu a fost deținut la Sighet, în regim de exterminare, între 25 mai 1949 – 4 ianuarie 1955. Închisoarea a fost pentru el un drum de sfințire, despre care, ulterior, va scrie în memorii: „Aceasta a fost cea mai înaltă universitate pe care am parcursă o, adevărată universitate în care trebuia să trăiesc tot ceea ce învățasem mai înainte„. Timpul detenției l-a trăit ca pe un timp de exerciții spirituale, celula închisorii a devenit o capelă de rugăciune, transformând timpul vieții sale într-o ofertă liturgică adusă lui Dumnezeu. În 1952, la 11 iulie, murea, la Sighet, Valeriu Traian Frențiu, cel mai în vârstă dintre Episcopii greco-catolici închiși. I-au urmat, trecând în brațele Tatălui ceresc, Episcopul Ioan Suciu, cel mai tânăr (m. 27 iunie 1953), iar în 1955, Episcopul Tit Liviu Chinezu (m. 15 ianuarie 1955). Între 6 ianuarie 1955 – 2 februarie 1955, Episcopii Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ioan Bălan au fost transferați într-o locație secretă a Securității.

Pe tot parcursul perioadelor de detenție în diferitele locații, Episcopii greco-catolici continuau, de câte ori aveau prilejul, să adreseze reprezentanților regimului comunist memorii, prin care cereau repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice. Datorită stării precare de sănătate la care fuseseră aduși prin condițiile aspre de detenție, între 2 februarie – 7 mai 1955, Episcopii Hossu, Rusu și Bălan au fost duși la Spitalul „I.C. Frimu” (Spitalul Floreasca) din București, unde au urmat un regim medical. După acest timp de refacere, prin care comuniștii credeau că îi vor convinge să renunțe la cererile lor, văzând că aceasta nu s-a întâmplat, s-a decis să nu fie eliberați. Urmare a cererilor lor, Episcopii s-au întâlnit și cu Petru Groza, dar întâlnirea nu s-a soldat cu nici un rezultat.

Ca urmare, între 7 mai 1955 – 14 iulie 1956, Episcopii Hossu, Rusu și Bălan au fost duși în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeș. Văzând că memoriile au continuat și aici, Episcopii au fost separați. Între 14 iulie – 16 august 1956, Episcopii Hossu și Bălan sunt deținuți la Mănăstirea Ciorogârla. Timp de 14 ani, în perioada 16 august 1956 – 13 mai 1970, Episcopul Iuliu Hossu a fost deținut la mănăstirea Căldărușani, cu domiciliu obligatoriu. Aici a început să își aștearnă pe file memoriile timpului detenției. A încheiat aceste memorii în 1962 și le-a dat, pe ascuns, fratelui său, care le-a păstrat în siguranță, și după căderea regimului comunist, în 2003, a putut să fie editată la Cluj prima ediție a volumului Memoriilor Cardinalului Iuliu Hossu.

În 16 aprilie 1968, i-a fost făcută Episcopului Hossu, de către Securitate, propunerea de ridicare a domiciliului obligatoriu, la care a răspuns: „Aceasta este un paliativ. Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moților 26. Oriunde mă va duce în altă parte eu mă consider deținut și, la rândul meu, mă postez pe o poziție protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste și a rănirii Constituției prin nerecunoașterea Bisericii mele în toate drepturile dinainte de 1948.”

În 1969, delegatul pontifical, Mons. Giovanni Cheli, trimisul Papei Paul al VI-lea a sosit la Căldărușani, și i-a adus Episcopului Hossu vestea numirii de Cardinal. La aflarea acestei vești, Preasfințitul a spus: „transmiteți că mulțumesc Pontifului Roman pentru această mare onoare pe care o ofer Bisericii, dar eu nu voi merge la Roma – așa cum se obișnuia, ca înalt prelat al Bisericii Romane -, ci voi rămâne aici, cu turma care mi-a fost încredințată„. Delegatul pontifical s-a întors la Roma și a transmis Papei cuvintele Episcopului Hossu. În 28 aprilie 1969, Papa Paul al VI-lea l-a ridicat pe Episcopul Iuliu Hossu la demnitatea de Cardinal in pectore (primul Cardinal al Bisericii Române Unite și al națiunii române!), decizie anunțată public în Vatican la 5 martie 1973.

La 13 mai 1970 Episcopul Iuliu Hossu a fost spitalizat pentru a treia și ultima oară. Ultimele gânduri ale Cardinalului Iuliu Hossu le-a consemnat Episcopul Alexandru Todea (Cardinalul de mai târziu), care își amintea: „Marți, 26 mai, dimineața, la orele 6.30, am intrat la Spitalul Colentina în camera în care se consuma jertfa, sfârșitul vieții marelui ierarh. După ce am rămas numai noi doi m-am așezat pe marginea patului. Preasfinția Sa a început să-mi vorbească. Întreținerea noastră a durat de la orele 6.40 până la orele 9.” În acest interval de timp, Episcopul Iuliu s-a oprit asupra a mai multor puncte, rostindu-și testamentul spiritual. A încheiat, spunând: „Biserica pe care am slujit-o și eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toți care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care și adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe cruce: «Părinte, iartă-le lor».

Îmbrățișez pe toți frații mei din Dieceza Clujului și din toată Biserica Unită, îi binecuvântez și pe toți credincioșii. Sărut masa de lucru din biroul meu. Sărut Crucifixul. Sărut pietrele de pe trotuarul pe care l-am călcat mergând la Sfânta Liturghie de la Catedrală. Sărut băncile din Seminar, în care s-au rugat clericii mei. Binecuvântez pe toți care au contribuit la fondul de ajutorare «Frățiorii Domnului», după cum binecuvântez pe toți care au fost ajutați. Binecuvântez pe toți țăranii, din toate protopopiatele, care, îmbrăcați în haine albe, ca și sufletele lor, m-au ascultat cu bucurie și s-au reîntors fericiți la casele lor. Nu i-am uitat pe cărarea suferințelor mele. Binecuvântez pe substituții mei din Cluj, care m-au suplinit în aceste vremuri grele, dar înălțătoare, și au făcut tot ce au putut ca turma mică să nu fie fără păstor. Și acum, te rog frate Alexandre [Todea] ca deseară să-mi administrezi Sfântul Maslu și să mă împărtășești. După Maslu și împărtășanie, te rog să-mi citești din Evanghelia Sfântului Ioan, de la capitolul 14,27 până la capitolul 20.”

Cardinalul Todea își amintește: „După ce a rostit cuvintele de mai sus, voind să spună și cum începe capitolul 14,27: «Eu vă las pacea, pacea mea vă dau vouă», nu a mai putut vorbi. I-a încetat graiul. Erau orele 9. Din acel moment și până ce s-a săvârșit din viață nu a mai putut vorbi decât, din când în când, câte un cuvânt răzleț. […] Conform dorinței sale, în seara zilei de 26 mai [1970] i-am dat dezlegare, l-am împărtășit și i-am administrat Sfântul Maslu. […] După Maslu am început să îi citesc din Evanghelia Sfântului Ioan. Ascultând, i s-a luminat fața și se vedea pe ea atâta liniște, bucurie și seninătate. La anumite expresii din Evanghelie, muribundul intervenea și alterna ca un refren: Știu cui am crezut! […] În timpul citirii mai rostea din când în când: Lupta mea s-a sfârșit.”

A răspuns ultimei chemări a Domnului, la 28 mai 1970 (ora 9.15), la spitalul Colentina din București și în ziua următoare a fost înhumat la Cimitirul Bellu catolic din capitală. La 7 decembrie 1982 rămășițele pământești i-au fost transferate, fiind depuse într-un cavou subteran concesionat în Cimitirul Bellu catolic. În 7-8 martie 2019 la Cimitirul Bellu catolic din București a avut loc deshumarea osemintelor slujitorului lui Dumnezeu, arhiereu Iuliu Hossu. O parte dintre acestea, la cererea familiei, au fost reînhumate în același cavou, iar o altă parte a lor au fost transportate la sediul Episcopiei de Cluj-Gherla.

Este o mare onoare faptul că Sfântul Părinte, Papa Francisc, a prezidat ceremonia de beatificare a celor 7 Episcopi greco-catolici martiri, uciși pentru credință sub regimul comunist, între care și Cardinalul Iuliu Hossu, în cadrul Sfintei Liturghii din 2 iunie 2019, de pe Câmpia Libertății din Blaj.

Fer. Alexandru Rusu

• Episcop, martir
• 1884-1963
• n.: la 22 noiembrie 1884, Șăulia de Câmpie
• d.: la 9 mai 1963, Gherla
• 2 iunie (bizantin)

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

PS Alexandru Rusu s-a născut la 22 noiembrie 1884, Șăulia de Câmpie (atunci Mezősályi, în Comitatul Turda-Arieș), într-o familie cu 12 copii, 11 băieți și o fată, ai preotului protopop Vasile Rusu și ai Rozaliei. Școala primară a urmat-o în localitatea natală, apoi la Liceul german din Bistrița, unde a încheiat clasele primare și doi ani de liceu, iar ultimii ani la Liceul catolic din Târgu Mureș.

Între 1899-1903 s-a aflat pe băncile Liceului din Blaj unde a promovat examenul de bacalaureat. De-a lungul anilor de studiu, a fost clasificat ca elev „pur eminent”. Din 1903, a studiat la Universitatea din Budapesta, ca alumn al Seminarului Central, obținând doctoratul în Teologie la 25 iunie 1910. În timpul studiilor doctorale a fost profesor de cateheză în diferite școli primare și secundare din Budapesta și s-a implicat în activități culturale studențești.

A fost hirotonit preot, la 20 iulie 1910, în Catedrala din Blaj, de către Arhiepiscopul și Mitropolitul Victor Mihályi de Apșa. După hirotonire a fost profesor la Catedra de Dogmatică a Academiei de Teologie, prefect de studii la Seminar și profesor de religie la Liceul de băieți din Blaj și totodată, a desfășurat o activitate jurnalistică intensă, publicând articole în Gazeta de Transilvania, sau ca redactor la revista Cultura Creștină. Din 1918 până în 1920 activează ca secretar general al Resortului Culte din cadrul Consiliului Dirigent, în 1919 și 1920, fiind deputat în Parlamentul României.

La 12 mai 1920 a fost numit secretar mitropolitan, apoi, în anii următori, a îndeplinit diferite funcțiuni: între 1920-1925 a fost rector al Internatului Vancean; între 1921-1930, redactor și apoi director al ziarului Unirea din Blaj; în perioada 1923-1930 a fost canonic teologic, apoi canonic intendent și canonic scolastic al Capitlului mitropolitan. Din 1931 a desfășurat o intensă activitate pastorală și catehetică prin misiunile populare, AGRU și Reuniunile mariane, s-a preocupat de școlarizarea confesională, a publicat numeroase lucrări și articole.

A primit numirea de Episcop de Maramureș, la 17 octombrie 1930, din partea Papei Pius al XI-lea, numire confirmată apoi, la 24 noiembrie 1930, prin decretul 3874 al Regelui Carol al II-lea. A fost consacrat episcop la 30 ianuarie 1931, în Catedrala din Blaj de către Arhiepiscopul și Mitropolitul Vasile Suciu, asistat de PS Iuliu Hossu și PS Alexandru Nicolescu, fiind prezent și PS Mihai Robu, Episcopul romano-catolic de Iași. A fost instalat în 2 februarie 1931, în Catedrala greco-catolică din Baia Mare (până în prezent neretrocedată, după confiscarea ei de către regimul comunist).

În Sinodul electoral din 15-16 martie 1946, de la Blaj, PS Alexandru Rusu a obținut majoritatea voturilor, fiind propus Sfântului Scaun ca Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia. A primit aprobarea Papei Pius al XII-lea, la 22 iunie 1946, pentru această demnitate, dar, la 2 octombrie 1946, Guvernul României a refuzat numirea PS Alexandru Rusu. În anii 1947-1948, a fost persecutat de către agenții Securității, i s-a înscenat și un proces în urma căruia s-a rechiziționat reședința sa episcopală din Baia Mare.

La 30 ianuarie 1948 a trimis credincioșilor o scrisoare pastorală în care vorbește despre încercările viitoare la care Biserica urma să fie supusă, îndemnând: „acestea trebuie să ne găsească uniți și gata de sacrificiu, pregătiți să urmăm misiunea noastră de apostolat creștin cu mai multă iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele și o mai mare adeziune la Domnul și la legea Lui, în toate circumstanțele.” În 29 octombrie 1948 a fost arestat la Baia Mare și dus la Ministerul de Interne din București. A urmat un lung periplu prin penitenciare și închisori. În toți anii detenției Preasfințitul Alexandru Rusu a rămas ferm în credință în pofida arestărilor și ispitirilor, a presiunilor și torturilor, a privațiunilor și suferințelor.

În perioada 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949, s-a aflat în arest preventiv la vila patriarhală de la Dragoslavele; între 27 februarie 1949 – 25 mai 1950, a fost dus în arest la mănăstirea Căldărușani; a urmat, între 2 ianuarie – 22 mai 1950, o perioadă de anchete la Securitate în București, apoi, între 25 mai 1950 – 4 ianuarie 1955 a fost încarcerat la Penitenciarul din Sighet, împreună cu ceilalți Episcopi. Între 6 ianuarie – 2 februarie 1955, Episcopii supraviețuitori Sighetului, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ioan Bălan au fost transferați într-o locație secretă a Securității. Între 2 februarie – 7 mai 1955, cei trei Episcopi au fost duși la Spitalul I.C. Frimu (Spitalul Floreasca) din București;

A urmat pentru PS Alexandru: domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș (7 mai 1955 – 14 iulie 1956), la Mănăstirea Ciorogârla (14 iulie – 13 august 1956); domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Cocoș (13 august – 30 decembrie 1956). În 30 decembrie 1956 a fost dus la Direcția de Securitate din Galați, apoi, între 5 ianuarie – 13 mai 1957 deținut și anchetat în celulele Securității din Cluj. În 3 iulie 1957, Tribunalul Militar din Cluj îl condamnă la închisoare pe viață cu regim sever, pentru „înaltă trădare”; între 13 mai 1957 – 13 iule 1958, a fost încarcerat la Penitenciarul din Gherla, apoi, între 13 iulie 1958 – 6 iunie 1960, încarcerat la Penitenciarul din Pitești. Între 6 iunie 1960 – 18 ianuarie 1963, era închis la Penitenciarul din Dej și între 18 ianuarie – 9 mai 1963, a fost încarcerat din nou la Penitenciarul din Gherla. La 19 ianuarie 1963 condamnarea pe viață i-a fost comutată la 25 de ani de muncă silnică.

O mărturie a Pr. Tertulian Langa descrie o stațiune doar de pe Calea Crucii străbătută de ierarhul român unit în închisorile comuniste: „Eram în închisoare la Gherla, sub patul Mitropolitului nostru Alexandru Rusu, bolnav […] A intrat comandantul Goiciu, toată lumea s-a sculat în picioare, inclusiv eu, viteazul de mine, m-am sculat în picioare. Episcopul Rusu nu s-a sculat, pentru că nu putea, era infirmizat de boală. Furios, considerând că se află în fața unui afront, Goiciu s-a repezit asupra lui, l-a bușit, l-a bușit, până când a obosit, cu pumnii. În timp ce era lovit, Episcopul Rusu zicea: «Dă, domnule, dă, dar să știi că cu fiecare lovitură se înalță la ceruri o rugăciune pentru mântuirea ta».”

Bolnav fiind, PS Alexandru Rusu a fost transferat, în 30 aprilie 1963, la infirmeria Penitenciarului Gherla. Aici a trecut la Domnul, la 9 mai 1963, oferindu-și viața pentru Biserica Greco-Catolică, primind dezlegarea sacramentală și oferind tuturor celor care se aflau acolo, în aceeași cameră a infirmeriei, pacea lui Hristos.

Lângă episcopul Alexandru Rusu, în momentul plecării sale la Domnul, s-a aflat și pr. Emil Riti care și-a amintit: „[În ziua morții] s-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că Episcopul Alexandru Rusu s-a întors foarte rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Ca…» N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă„.

A fost înhumat în cimitirul Penitenciarului Gherla sau în cimitirul de pe dealul Cărămidăriei. După ce nu au mai fost locuri în cimitirul din fața închisorii din Gherla, cei decedați au fost duși în afara orașului, pe un versant al dealului Cărămidăriei. Mormântul PS Alexandru Rusu se presupune că avea la cap o scândură de lemn, purtând numărul 133.

O mărturie impresionantă a fost trimisă Sf. Scaun (în 1964), de către dr. Cornel Petrassevitch, fost deținut politic greco-catolic, care-și amintea: „PS Rusu era grav bolnav, urmare a anilor lungi de malnutriție. Cu toate acestea, în fiecare duminică ținea slujbe religioase, însoțite de predici cu conținut concentrat și încurajând pe deținuți în momentele grele de descurajare. În luna mai 1963 nu se mai putea da jos din pat. M-a rugat să îl las să țină ultima slujbă din viața lui. L-am rugat să fie cât se poate de scurt, căci mă temeam, la acest efort, să nu facă un accident vascular. Răspundeam la slujbă.

A predicat despre testamentul lui Cristos. A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari […] plângeau. Nu am avut puterea să îl opresc și nici nu putea fi oprit. La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. Mi-a spus: «Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră Greco-Catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.» I-am promis.” – și și-a ținut promisiunea, iar Sfântul Părinte nu a uitat de Biserica Greco-Catolică, ridicând la cinstea altarelor pe Episcopii uciși pentru credință.

Fer. Ioan Suciu

• Episcop, martir
• 1907-1953
• n.: la 3 decembrie 1907, Blaj
• d.: la 27 iunie 1953, Sighetu Marmației
• 2 iunie (bizantin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

Episcopul Ioan Suciu s-a născut în 3 dec. 1907, la Blaj (pe atunci Balázsfalva), în jud. Alba, fiind al patrulea, cronologic, dintre cei 5 băieți și 4 fete ai preotului greco-catolic Vasile și ai Mariei. În 1914 a început școala primară în localitatea natală, iar clasa a IV-a primară a urmat-o la Beiuș. Studiile secundare le-a făcut la Liceul de băieți Sf. Vasile cel Mare din Blaj, unde, în 1925 a promovat examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, împreună cu prietenul său, viitorul Episcop martir Tit Liviu Chinezu. Între 1925-1932 a fost alumn al Colegiului Grec Sf. Atanasie din Roma (cu o întrerupere, din august 1929 până în noiembrie 1930, când a revenit țară din motive de sănătate). În 1927 a obținut doctoratul în Filosofie la Institutul De Propaganda Fide iar mai târziu, în 1932, doctoratul în Teologie la Institutul Angelicum.

După ce, la 30 noiembrie 1930, a fost ridicat la treapta diaconiei, în 29 noiembrie 1931 a fost hirotonit preot în capela Colegiului Grec Sf. Atanasie din Roma, de către Episcopul Piotr Bučys. Reîntors la Blaj, între 1932-1935, a predat religie și limba italiană la Liceul comercial de băieți. Apoi, până în 1939, a fost profesor de religie la Liceul de băieți Sf. Vasile cel Mare, îndeplinind totodată, între 1936-1938, funcțiunea de rector al Institutului Vancean. Din 1939 a fost profesor de teologie morală la Academia de Teologie din Blaj. A fost un remarcabil orator, a știut să deschidă inimile tinerilor. A înființat revista pentru copii Marianistul (1933-1934), care s-a răspândit în toate școlile din Ardeal și apoi, revista Tinerimea nouă (1934-1940).

La 25 mai 1940, Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop auxiliar de Oradea Mare, titular de Moglaena. Consacrarea episcopală a avut loc la 20 iulie 1940, în Catedrala din Oradea, Episcop consacrator fiind IPS Valeriu Traian Frențiu, asistat de PS Iuliu Hossu și PS Ioan Bălan. În cuvântarea de la consacrarea sa episcopală spunea: „Sfințirea mea întru arhiereu nu o simțesc ca o urcare pe un tron bisericesc, ci ca o întronare pe cruce. Simțesc că am logodit nu slujba înaltă cu jilț de purpură, ci interesele eterne ale lui Cristos, Biserica Sa, Turma Sa. Știu că acum va să se plinească în mine «ceea ce lipsește patimilor lui Isus Cristos pentru Biserica Sa». Voi fi tovarășul cununei de spini a lui Isus Cristos…”

Ca Episcop auxiliar s-a remarcat printr-o intensă activitate pastorală, fiind considerat un remarcabil orator. A editat catehisme pentru clasele primare, cărți pentru tineret, a publicat numeroase articole și manuale. Din septembrie 1940, a administrat parohiile Eparhiei de Oradea Mare încorporate în Ungaria ca urmare a Arbitrajului de la Viena. Apoi, din 25 iulie 1941, PS Ioan Suciu și-a menținut funcțiunile, dar sub autoritatea noului Administrator Apostolic pentru aceste parohii, Episcopul Iuliu Hossu (schimbarea era datorată numirii lui IPS Valeriu Traian Frențiu ca Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia).

În 18 decembrie 1946 a fost numit ad nutum Sanctae Sedis Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia, fiind recunoscut la 4 februarie 1947 de către Guvernul României, care însă, la 4 sept. 1948, l-a depus din funcție. Motivul a fost faptul că Episcopul Suciu a luptat cu multă putere pentru apărarea Bisericii Greco-Catolice împotriva persecuțiilor regimului comunist, explicând clerului și credincioșilor cât de grav ar fi fost să își renege credința față de Episcopul Romei. Încă din 1947 începuse o intensă acțiune pastorală în peste 600 de parohii, prin predici, conferințe și scrisori pastorale. Au urmat, în lunile septembrie-octombrie ale anului 1948 și o serie de arestări de scurtă durată la Sibiu și Codlea.

La 5 octombrie 1948, a emis o circulară pentru popor, în care îndemna: „Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari […] Nu vă lăsați amăgiți de comitete, de vorbe, de vești, de minciuni […] Nu puneți iscălitura voastră pe nici un fel de hârtie…” Tot în octombrie 1948, a adresat tinerilor o scrisoare în care îi încuraja: „Este ceasul eroismului creștin pe pământul României […] Ridicați-vă batalioane de conștiințe creștine, de inimi și vieți: Cetatea Bisericii în Neamul Românesc este lovită de fiii întunericului. Nu vă întristați, nu șovăiți și nu vă înfricați […] Luptați pentru ceea ce este mai scump pe acest pământ. Luptați pentru patrimoniul de adevăr veșnic de lumină.”

A fost arestat definitiv la 27 octombrie 1948, a fost dus (în 29 octombrie), la Ministerul de Interne din București. Aici, în 30 octombrie, a fost dus în „audiență” la ministrul Cultelor, în fața căruia a refuzat să se lepede de credință. Din 31 octombrie 1948, împreună cu ceilalți Episcopi, s-a aflat în arest preventiv la vila patriarhală din Dragoslavele. Aici, în 14 noiembrie și apoi în 3 decembrie 1948, Episcopii au fost vizitați de Patriarhul Justinian însoțit de ofițeri de Securitate, care i-a invitat la defecțiune și i-a anunțat că Biserica lor a fost scoasă în afara legii prin decretul nr. 358/1948. Episcopii au rămas la Dragoslavele până în 26 febr. 1949.

Între 27 februarie – 10 mai 1949, s-au aflat în arest preventiv la Mănăstirea Căldărușani. Din 10 mai 1949, Episcopul Ioan Suciu a fost anchetat la Securitate, apoi, la 3 octombrie 1950, dus la Jilava. La 26 octombrie 1950 a fost încarcerat la Penitenciarul din Sighet, în condiții de exterminare. În luna mai 1951, preoții care se aflau cu el în celulă erau revoltați de faptul că medicul închisorii îl lăsa pe Episcopul Ioan Suciu să moară, dar el, „cu voce stinsă, le-a spus: «Dumnezeu, ca să ne perfecționeze credința, se folosește de oameni, care, ca și bisturiul, provoacă durere; dar ei nu sunt vinovați în măsura în care credem noi. Ei sunt uneltele Domnului…»”

Slăbit de foame, frig, boală și de interogatoriile dure, la 27 iunie 1953 a murit în celula 44, înconjurat de confrații săi Episcopi. S-a stins din viață rugându-se cu toată forța Tatăl nostru și Ave Maria. Confrații de celulă încercau să îl oprească pentru a nu fi auzit de gardian, pentru că striga din toate puterile. A fost înhumat într-un loc neidentificat, în Cimitirul rutean sau în Cimitirul Săracilor din Sighet. Episcopul Ioan Suciu, cel supranumit „Episcopul tinerilor”, care, în timpul vieții, proclama neîncetat eroismul credinței, și-a trăit eroic destinul până la sfârșit. Așa a subscris la rândul său martiriului, ce a fost declarat solemn și pentru acest slujitor al lui Dumnezeu, la 2 iunie 2019, la Blaj, pe Câmpia Libertății.

Fer. Valeriu Traian Frențiu

• Episcop, martir
• 1875-1952
• n.: la 25 aprilie 1875, Reșița
• d.: la 11 iulie 1952, Sighetu Marmației
• 2 iunie (bizantin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

Episcopul Valeriu Traian Frențiu, cel de-al doilea martir al Bisericii Greco-Catolice (cronologic, după data morții), s-a născut în 24 aprilie 1875, la Reșița (atunci Resicabánya), jud. Caraș-Severin, fiul preotului greco-catolic Ioachim și al Rozaliei. Școala primară și gimnaziul inferior le-a făcut în localitatea natală, apoi, între 1890-1892, a urmat Gimnaziul superior din Blaj. A luat examenul de maturitate în 1894.

În perioada 1895-1898 a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, ca alumn al Seminarului central din Budapesta. A primit hirotonirea preoțească la 20 sept. 1898, în Catedrala din Lugoj, prin mâinile Episcopului Demetriu Radu. Între 1898-1902 a continuat studiile la Universitatea din Viena unde a obținut doctoratul în Teologie (în 29 apr. 1902), ca alumn al Institutului Augustineum. În această perioadă a îndeplinit funcțiunea de capelan militar al românilor de la Garnizoana din Viena.

Reîntors la Lugoj, între 1902-1904 a fost arhivist, bibliotecar și vice-secretar consistorial. În 15 septembrie 1904 a fost numit protopop de Orăștie, apoi, în 12 februarie 1912, vicar foraneu de Hațeg. La scurt timp i-a fost încredințată misiunea slujirii episcopale. În 25 noiembrie 1912 a primit numirea imperială, în 14 ianuarie 1913 fiind confirmat de către Papa Pius al X-lea ca Episcop de Lugoj. A fost consacrat Episcop în 14 ianuarie 1913, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Victor Mihályi de Apșa. La 9 februarie 1913 a avut loc instalarea sa solemnă în Catedrala din Lugoj. Sub păstorirea sa au fost reparate biserici și case parohiale și, mai ales s-a preocupat de îndrumarea spirituală a credincioșilor, afectați de urmările războiului. La 8 decembrie 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al tronului pontifical.

După 9 ani de păstorire la Lugoj a fost transferat la cârma Eparhiei de Oradea Mare. La 17 ian. 1922 a primit numirea, ca și Episcop de Oradea Mare, din partea Papei Papa Benedict al XV-lea și apoi, la 25 febr. 1922, numirea a fost confirmată de către Papa Pius al XI-lea. A fost instalat în Catedrala din Oradea la 4 aprilie 1922. La Oradea, a sprijinit tipărirea mai multor periodice, precum Vestitorul și Observatorul. A deschis școli confesionale, iar în 1922, Seminarului greco-catolic era ridicat la rangul de Academie teologică.

În 1923, Papa Pius al XI-lea l-a numit asistent la tronul pontifical, apoi, la 22 aprilie 1927, i-a conferit Paliul arhiepiscopal și demnitatea de Arhiepiscop, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Mare. În 1926 i-au fost acordate, din partea Guvernului român, distincțiile: «Mare ofițer al Ordinului Coroanei României» și «Răsplata muncii pentru Biserică».

Din septembrie 1940, l-a avut alături, ca auxiliar, pe Episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, s-a refugiat la Beiuș. Vreme de 5 ani, între 25 iulie 1941 – 14 noiembrie 1946, pe lângă funcția de Episcop de Oradea Mare, i-a fost încredințată, de către Papa Pius al XII-lea, misiunea de Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia. La începutul anului 1947 a revenit în Eparhia de Oradea, al cărui teritoriu fusese reintegrat în România. La doar câteva săptămâni înaintea arestării sale de către regimul comunist, în 16 septembrie 1948, cu ocazia aniversării a 50 de ani de preoție, Papa Pius al XII-lea i-a conferit titlul de Arhiepiscop ad personam.

După începutul persecuției comuniste Episcopul Valeriu Traian Frențiu îndemna la statornicie în credință. În 28 octombrie 1948 a fost arestat la sediul său episcopal și plasat în arestul Ministerului de Interne din București. După ce a fost arestat, a refuzat cu hotărâre presiunile care s-au făcut asupra lui pentru a se lepăda de credință și a suportat, fără a se plânge, toate privațiunile la care a fost supus, fiind, până în ultimul moment al vieții sale, deschis spre caritate și încurajând cu blândețe pe frații săi care se aflau în suferință.

Prima perioadă de detenție, între 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949, a petrecut-o împreună cu ceilalți Episcopi greco-catolici în arest preventiv la vila patriarhală de la Dragoslavele. Pentru că nu se recuperase după o boală gravă, pe care o avea din iarna lui 1947, în timpul detenției starea sănătății sale s-a înrăutățit. Între 15 noiembrie 1948 – 5 ianuarie 1949, a fost spitalizat la Rucăr, unde nu i s-au acordat îngrijirile de care avea de fapt nevoie. A urmat, din 27 februarie 1949 până în 25 mai 1950, o perioadă de arest preventiv la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani. Aici, în cea de-a doua zi de Paști a anului 1949, în 25 aprilie, împreună cu PS Iuliu Hossu și PS Ioan Suciu, l-a hirotonit pe pr. Tit Liviu Chinezu ca Episcop titular de Regiana, cu aprobarea Sf. Scaun. Apoi, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949, împreună cu PS Iuliu Hossu și PS Ioan Bălan, l-a hirotonit pe pr. Ioan Chertes ca Episcop titular de Cantano, cu aprobarea Sf. Scaun.

Pentru că nu a cedat ispitirilor de a-și lepăda credința, în 25 mai 1950 a fost încarcerat în Penitenciarul de la Sighet. Aici suferința Episcopului Traian Frențiu s-a intensificat, nu exista nici un fel de asistență medicală. Deși slăbit de boală, era obligat la muncă „voluntară”, la fel ca toți cei închiși împreună cu el. Alimentația era foarte precară și condițiile de igienă umilitoare. Starea sănătății i s-a agravat, a ajuns să își petreacă zilele în pat, ridicându-se rareori și cu dificultate.

Conștient de iminența morții, la 11 iulie 1952, a cerut anticipat mărturisirea sacramentală, care i-a precedat cu puțin timp moartea. A murit în aceeași zi, în celula 44 a închisorii din Sighet, înconjurat de confrații săi, „trecând la veșnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricați și neînfrânți ai credinței„, nota Episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale. A fost înhumat noaptea, fără vreun serviciu religios, în 12/13 iulie 1952 în Cimitirul rutenilor (cf. Episcopului Iuliu Hosu), sau, după alte opinii, în Cimitirul evreiesc sau în Cimitirul săracilor din Sighet. Mormântul său nu a putut fi identificat.

Unul dintre deținuții politici de la Sighet, Nicolae Carandino, descrie comportamentul Episcopului Valeriu Traian Frențiu și al celorlalți Episcopi: „Când ieșeau la plimbare, toți bătrâni sau îmbătrâniți înainte de vreme, toți aplecați, aveau în frunte și la oarecare distanță pe Frențiu. Totul era la el impresionant: barba alba, figura, mersul. Deși mic la statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; nu am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreție. Și niciodată nu am avut mai puternic șocul suprafirescului, decât privind la șirul de moșnegi târșâiți pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine știe ce profet îi luase sub înalta sa conducere. Îmbrăcați în haine de ocnași, martiri ai credinței lor, toți acești bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari și aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele și lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Și mă gândeam dacă alți ochi decât ai mei l-au înregistrat și dacă se vor afla mai târziu pene care să îl descrie. Am aflat peste câtva timp că Frențiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi Episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alții pe la alte lagăre sau închisori.” (N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii, București, 1992, p. 335).

Marți, 19 martie 2019, Sfântul Părinte, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului Episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”. Decretul a fost semnat de către Suveranul Pontif cu ocazia ceremoniei de beatificare din cadrul Sfintei Liturghii de duminică, 2 iunie 2019, de pe Câmpia Libertății din Blaj.

Fer. Tit Liviu Chinezu

• Episcop, martir
• 1904-1955
• n.: la 22 decembrie 1904, Iernuțeni
• d.: la 15 ianuarie 1955, Sighetu Marmației
• 2 iunie (bizantin)

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

S-a născut în 22 dec. 1904, Iernuțeni (atunci Ernutfaia/Radnótfája), în jud. Mureș, ca fiu al preotului greco-catolic Ioan Paul și al Elenei. A urmat Școala elementară la Huduc, apoi studiile medii în Reghin, la Gimnaziul săsesc (clasele I-III) și la Liceul românesc (clasele IV-VI). Între 1923-1925 a urmat clasele VII-VIII la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj, unde s-a evidențiat prin inteligență, putere de muncă, bunătate și amabilitate. Aici a legat o strânsă prietenie cu colegul său de clasă, Ioan Suciu, Episcopul martir de mai târziu, prietenie care va dura întreaga viață. După susținerea examenului de bacalaureat, în toamna lui 1925 a fost trimis la Roma. A studiat la Institutul De Propaganda Fide, ca alumn al Colegiului grec Sf. Atanasie, la 2 iulie 1927 obținând doctoratul în filosofie.

La 18 ianuarie 1931 a fost hirotonit preot, în capela Colegiului grec Sf. Atanasie din Roma, de către Episcopul Isaia Papadopoulos. În același an, a obținut licența în teologie la Institutul Angelicum și s-a întors în țară, fiind numit capelan al școlilor din Blaj. Din 1932, a predat religie la Școala normală de băieți, apoi, din 1937, a fost profesor de filosofie și apologetică la Academia de Teologie din Blaj. În această perioadă a organizat cursuri de filozofie la care participau clerici și laici. „Sclipind de inteligență dar atât de blajin, era figura lui Christ. În corpul profesoral ieșise chiar o vorbă, că «Părintele Chinezu seamănă cu Domnul Hristos». Într-adevăr, el a fost, înainte de toate și mai presus de toate, preot. Avea o amabilitate uneori fascinantă, a fi cu el la un cules de vie, la o excursie, sau la o plimbare la Cărbunari, era pentru tineri o desfătare.” (pr. dr. Liviu Pandrea și pr. dr. Eugen Popa)

În 1937, a fondat Societatea Sf. Niceta al Remesianei pentru preoții celibi, cu dorința ca această asociație să devină „izvor de lumină și energie în Biserică„. Mai târziu, în 1938 a întemeiat gruparea culturală Viața pentru propășirea dascălilor blăjeni. Totodată, a publicat numeroase articole și recenzii în revistele Unirea, Cultura Creștină, Blajul. Între 1941-1945, a îndeplinit funcțiunea de rector al Academiei de Teologie și al Seminarului de Teologie din Blaj. La 1 decembrie 1946 a fost numit paroh și protopop de București. Aici, împreună cu Mons. Vladimir Ghika s-a preocupat de îndrumarea și formarea unui grup de studenți. În 1948 a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan din Blaj. După ce a început prigoana împotriva Bisericii sale, la 30 septembrie 1948, în scrisoarea adresată unei credincioase, afirma: „Aici suntem încă bine. Știm că am intrat în Săptămâna cea Mare. E vremea să ne împărtășim din patimile Domnului pentru ca Biserica să fie curată și fără prihană”

A afirmat în fața ministrului cultelor, Stanciu Stoian, în audiența din 18 septembrie 1948, că „noi nu putem să întrerupem complet relațiile noastre cu Vaticanul„. Obișnuia să încurajeze și să consoleze credincioșii care participau la acțiuni împotriva anexării forțate a Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă. În noaptea de 28 / 29 octombrie 1948 a fost arestat împreună cu Episcopul Vasile Aftenie, din casa parohială a bisericii Sfântul Vasile cel Mare din București și dus la Ministerul de Interne. În 30 octombrie 1948 a fost încarcerat la Mănăstirea Neamț, împreună cu alți clerici. După patru luni la Neamț, între 25 februarie 1949 – 24 mai 1950, s-a aflat în arest preventiv la Mănăstirea Căldărușani. Aici a acceptat consacrarea episcopală (în clandestinitate), fiind conștient de riscurile la care se supunea.

La 25 aprilie 1949 a fost consacrat Episcop titular de Regiana, în mănăstirea Căldărușani, de către IPS Valeriu Traian Frențiu, împreună cu PS Iuliu Hossu și PS Ioan Suciu. „Cu sfințirea s’au făcut toate după bună rânduială canonică în vreme de persecuție„, scrie PS Iuliu Hossu, în memorii. Nunțiul apostolic din acea vreme afirma într-un raport că acest moment este „poate unic în istoria Bisericii„. După consacrare, în aprilie 1949, Episcopul Tit Liviu Chinezu a transmis în secret un bilet nunțiului, în care afirma: „Îmi ofer viața pentru a-l sluji lui Petru cu toată deschiderea și sinceritatea, pentru a sluji unirea profundă între Îngerii [Episcopii] noștri, în vederea marii cuceriri a fraților care ne persecută„.

Între 25 mai 1950 – 15 ianuarie 1955, pentru că nu a cedat propunerilor de a trece la ortodoxie, dar și pentru că se aflase despre consacrarea sa clandestină, Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost încarcerat în regim de exterminare la Penitenciarul din Sighet. A refuzat orice compromis cu regimul comunist, consolând și ajutând pe ceilalți deținuți și trăind o viață spirituală profundă, așa cum afirmau colegii de celulă de la Sighet. Despre ultima perioadă a vieții Episcopului Tit Liviu Chinezu, PS Iuliu Hossu își amintea: „boala de inimă îl chinuia, cu multă durere îl vedeam șezând în pat pentru mai ușoară respirație; cu toate acestea, scumpul frate rămânea senin, liniștit și surâzător, blând și bun„.

Grav bolnav de inimă, și-a dat sufletul la Penitenciarul din Sighet la 15 ianuarie 1955, în celula 62, după o zi de izolare completă, în ger. Înaintea morții, în celula de izolare, a reușit să sărute Crucea și să primească dezlegarea sacramentală de la Episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru Todea și PS Adalbert Boros, care au reușit și au avut curajul să intre câteva momente (ușa celulei nefiind zăvorâtă). A fost înhumat, pe ascuns, noaptea, fără nici un fel de oficii de înmormântare, se presupune, în Cimitirul Săracilor din Sighet.

Fer. Ioan Bălan

• Episcop, martir
• 1880-1959
• n.: la 11 februarie 1880, Teiuș
• d.: la 4 noiembrie 1959, București
• 2 iunie (bizantin)

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 iunie 2019, de Papa Francisc

Născut la Teiuș (atunci Tövis), în 11 februarie 1880, PS Ioan Bălan, viitorul Episcop de Lugoj a fost cel de-al 10-lea fiu, din cei 12, ai lui Ștefan și Anicăi. Între 1885-1890 a făcut școala primară la Teiuș, apoi a continuat studiile la Blaj, unde, în 1899, a promovat examenul de bacalaureat. Între 1899-1904 a urmat cursurile Facultății de Teologie din Budapesta, ca alumn al Seminarului Central. În următorii doi ani, până în 1906, a studiat la Universitatea din Viena, unde a obținut doctoratul în Teologie, ca alumn al Institutului Augustineum.

A fost hirotonit preot la 7 iulie 1903, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Victor Mihályi de Apșa. În același an a fost numit subprefect la Internatul Vancean din Blaj și a început o intensă activitate publicistică. Devine colaborator la ziarul Unirea: foe bisericească politică. După încheierea studiilor, între 1906-1909, a îndeplinit funcția de vicenotar consistorial la Blaj. În 1909, la cererea Mons. Vladimir Ghika, a plecat la București unde exista nevoia unui preot greco-catolic. În 1911, preotul Ioan Bălan a fost numit protopop pentru românii greco-catolici din București.

În 5 nov. 1914 într-o scrisoare adresată Mons. Vladimir Ghika afirma: „Am venit în țară crezând că, prin glasul Prințului Ghika, mă cheamă Dumnezeu. În zilele acelea cât ai stat D-ta în Blaj, eu mă gândeam la greutățile de aici și doream așa de mult să fac ceva, cerând de la Dumnezeu cununa muceniciei, nu pentru fericirea mea, ci pentru a semăna bine darul lui Dumnezeu…” Pentru că era cetățean austro-ungar, la 14 iunie 1916 a fost arestat preventiv la Fort Domnești (lângă București) și apoi dus la închisoarea din Huși și în continuare transferat la închisoarea din Iași. A fost eliberat, în 5 decembrie 1916, când s-a implicat în ajutorarea răniților din Spitalul brâncovenesc.

În 1920 a primit de la Arhiepiscopul romano-catolic de București, Raymund Netzhammer, mandatul de a-i păstori pe credincioșii greco-catolici din București, fiind numit, în nov. 1920 și secretar la Nunțiatura Apostolică din București. În decembrie 1920 a revenit la Blaj, primind titlul de canonic, apoi, din 1 martie 1921 a fost numit rector al Academiei de Teologie din Blaj. Între 1922-1926 a fost deputat în Parlamentul României. Între 1929-1935, ca delegat al episcopatului greco-catolic român la Roma, a făcut parte din comisia de redactare a Codului Canonic al Bisericilor Răsăritene. În 1933 a primit titlul de prelat domestic al Papei Pius al XI-lea.

La 29 august 1936, Papa Pius al XI-lea l-a numit Episcop de Lugoj. Confirmarea s-a făcut la 11 septembrie 1936 prin decretul 2070 al regelui Carol al II-lea. A fost consacrat Episcop la 18 octombrie 1936, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Alexandru Nicolescu, asistat de PS Iuliu Hossu și PS Alexandru Rusu. A fost instalat, la 1 noiembrie, în același an, în Catedrala din Lugoj. Episcopul Ioan Bălan a desfășurat o intensă și rodnică activitate pastorală. În 1934 a înființat, alături de alți preoți, Asociația preoțească Sf. Nichita al Remesianei, al cărei președinte a fost. Era un ales cărturar, vorbea curent mai multe limbi, printre care elena și ebraica. A publicat numeroase articole, cărți, lucrări de specialitate, între care, în noiembrie 1938, a doua ediție, revizuită, a traducerii în limba română a Noului Testament. În 1940, cu ocazia jubileului de 60 de ani, a fost decorat cu «Coroana României» în grad de mare ofițer, acordată de Regele Carol al II-lea. Din anul 1943 s-a implicat în proiectul pentru crearea Misiunii Greco-Catolice Românești din Paris.

De la începutul persecuției regimului comunist asupra Bisericii Greco-Catolice, Episcopul Ioan Bălan a făcut alegeri curajoase, fiind conștient că risca închisorile comuniste: i-a încurajat pe credincioși, i-a pregătit pentru persecuție, s-a luptat în mod deschis împotriva terorii și minciunilor pe care le-a folosit regimul pentru a constrânge catolicii la unificare. În același timp, a cerut preoților săi să nu se expună în mod inutil. A fost arestat în 28 octombrie 1948 și dus la Secția Securității din Lugoj, de unde a fost transferat în arestul Ministerului de Interne de la București. Între 2 nov. 1948 – 26 febr. 1949, a fost plasat în arest preventiv, împreună cu ceilalți episcopi, la vila patriarhală de la Dragoslavele.

Patriarhul ortodox Justinian Marina, însoțit de ofițeri de Securitate, i-a vizitat pe Episcopii greco-catolici la Dragoslavele, pentru a le aduce Decretul nr. 358/1948 de desființare a Bisericii Greco-Catolice și a le cere să facă trecerea la Biserica Ortodoxă. În fața Episcopilor „a luat cuvântul Patriarhul: «Dacă nu veți trece la Biserica Ortodoxă, eu îmi voi lua brațul ocrotitor de pe dumneavoastră». Aceasta însemna arestarea. Atunci Episcopul Ioan Bălan a zis: «Preafericite, dacă noi, Episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura de trecere, căci noi voim să fim cu Cristos! Dar nu ați venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuțile creștinești, ci ne-ați arestat și ne-ați întemnițat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor uniți, ne-ar fi propus și promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiția să arestăm și să întemnițăm pe ierarhii ei, sau numai pe unul dintre ei, noi ne-am fi dat viața, dar nu am fi acceptat. Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei!»”

Între 27 februarie 1949 – 24 mai 1950, Episcopii greco-catolici au fost transferați în arest la Mănăstirea Căldărușani. A urmat, între 25 mai 1950 – 4 ianuarie 1955, detenția în Penitenciarul din Sighet. Episcopii care au supraviețuit condițiilor de exterminare de la Sighet: Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ioan Bălan, au fost închiși o perioadă într-o locație secretă a Securității (6 ianuarie 1955 – 2 februarie 1955). Între 2 februarie 1955 – 7 mai 1955, cei trei Episcopi au fost duși, pentru o perioadă de refacere, la Spitalul I.C. Frimu (Spitalul Floreasca) din București.

Pentru că au rămas fermi în decizia de a nu își lepăda credința, între 7 mai 1955 – 14 iulie 1956, Episcopii Hossu, Rusu și Bălan au fost duși, în domiciliu obligatoriu, la Mănăstirea de la Curtea de Argeș și apoi despărțiți în trei locații separate. S-a păstrat o mărturie a unui anchetator, care, la 8 mai 1958, scria: „[Episcopul] este pregătit și se pregătește în fiecare zi să poată răspunde când îl va chema Domnul la sine […] Aducând vorba de religia greco-catolică, mi-a spus că în 1948 Patriarhul i-a făcut propunerea să îl facă Mitropolit, însă i-a răspuns că el nu a făcut și nu vrea să facă politică, și că așteaptă ca Dumnezeu [sic!] să îl judece ca Episcop catolic.”

Între 14 iulie 1956 – 4 august 1959, Episcopul Ioan Bălan rămâne cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Ciorogârla. În tot timpul detenției, a oferit suferințele sale pentru Biserica persecutată și a avut forța de a nu se plânge niciodată, în tot timpul celor aproape 5 ani de penitenciar și domiciliu forțat. S-a stins din viață la Mănăstirea Ciorogârla, în 4 august 1959, fiind înhumat, la 06 aug. 1959, în Cimitirul Bellu Catolic din București. La 8 octombrie 2013 a fost deshumat, iar la 23 noiembrie 2013 osemintele au fost depuse la Catedrala greco-catolică din Lugoj. Va fi beatificat de către Sf. Părinte Francisc, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici morți în faimă de martiri în timpul regimului comunist, la 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.