Bucuria nasterii Domnului in inimile noastre

[altmariustotal ortodox]

Dacă Domnul Iisus Hristos nu s-ar fi născut din Preacurata Fecioara Maria, bucuria noastră nu ar fi fost niciodată deplină.

Pentru că Mântuitorul nostru este Cel care ne-a adus bucuria desăvârșită, a sufletului plin de Dumnezeu, bucuria care prisosește și pe care nimeni nu o va lua de la noi (vezi Ioan 16, 22), atunci când în inimă domnește Iisus și nu patimile acestei lumi.

Dacă această bucurie ar fi fost ceva abstract, doar un concept al minții omului, sufletul nu ar fi simțit atâta liniște și trăiri binecuvântate...

Când simți că în inimă s-a născut Hristos, bucuria inundă întreaga ființă și atunci tot universul în care trăim, împodobit de sărbătoare, devine viu, pentru că sufletul din noi e viu.

Această bucurie e darul lui Dumnezeu, care nu se confundă cu satisfacţia sau cu plăcerea pe care o avem atunci când ni se împlineşte o dorinţă ori o nevoie a firii.

Mircea Eliade vorbea despre „chinul” bucuriilor care pier în clipa descoperirii lor, despre acea „vacuitate” în care omul se trezeşte tocmai când aştepta să se bucure mai mult.

Cunoaștem din Sfânta Scriptură că desfătarea fără Dumnezeu ţine foarte puţin şi bucuria făţarnicului durează doar o clipă (vezi Iov 20, 5).

Nu întâmplător regele Solomon spunea că și atunci când râdem, inima care săvârșește fapte rușinoase mai mult se întristează, iar bucuria ei se sfârșește prin plângere (vezi Pildele lui Solomon 14, 13).

Știința confirmă faptul că plăcerea care ne vine prin simțuri trece repede şi devine tot mai greu de obţinut, cheltuind tot mai multă energie și bani ca s-o obţinem din nou.

Cât timp trăim în nedreptate, desfătările noastre sunt „bucurii smintite” (Înțelepciunea lui Solomon 14, 28), pentru că bucuria adevărată nu stă în mâncare și în băutură din belșug, ci în comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care nu lasă niciodată un suflet smerit să înseteze de iubire și un trup cuminte să adoarmă flămând.

Când așteptăm ca prin lucruri să ne vină trăirile şi darurile lui Dumnezeu, pierdem şi pe cele prezente şi pe cele viitoare. Atunci Dumnezeu nu poate vorbi duhurilor noastre, iar „dumnezeul nostru devine lucrul pe care-l căutăm, şi nu Dumnezeul care ni le dă” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, „Cuvinte ascetice. Tâlcuire la avva Isaia”, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2008).

Mântuitorul Iisus ne cheamă mereu să fim o „ceată de înmulţitori de bucurie” (Părintele Teofil Părăian), adică să dăruim, cu inimă largă, din bucuria noastră și celorlalți...

Și dacă suntem triști în zi de praznic împărătesc, și apoi alte câteva zile la rând, e pentru că vrem să fim fericiți prin mijlocirea obiectelor din jurul nostru, neprimind ori renunțând, de dragul obiceiurilor lumii, la „roada” Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Galateni 5, 22).

Atunci când ne doare mai mult inima, când tristețea pare că ne copleșește, atunci să căutăm bucuria cea adevărată, chemându-L cu stăruință pe Dumnezeu.

Să purcedem spre Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care a spus pentru noi: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Să îndrăznim și să pășim peste pragul neliniștilor și a neîmplinirilor din viața personală, intrând în Sfânta Biserică cu conștiința că Dumnezeu ne așteaptă și ne primește pe toți așa cum suntem.

Dumnezeu nu vrea nimic de la noi, din cele pe care ni le imaginăm după rațiunile noastre. El vrea doar inima noastră, o inimă sinceră, nefățarnică.

Dumnezeu nu cere, ci dă fără măsură. Vinovați suntem noi, pentru că nu vrem să primim de la Dumnezeu decât cele care sunt după voia noastră pervertită.

Bucuria praznicului lăuntric înseamnă starea de pocăinţă și chemarea neîncetată a Numelui lui Iisus. Când îţi vezi păcatele și le mărturisești în chip smerit, atunci inima respiră bucurie şi simţi deopotrivă libertate și pace.

„Fericit este poporul care cunoaşte strigăt de bucurie” (Psalmi 88, 15). Să ne bucurăm cu „bucurie mare” (Matei 2, 10), și să intrăm înaintea Domnului cu bucurie (vezi Psalmi 99, 1), pentru că Hristos, „Răsăritul cel de sus”, se naște în inimile noastre.

Sorin Lungu