Herăstrău, Cimigiu, Calea Văcăreşti, Grădina Icoanei. Sunt locuri de promenadă ale bucureştenilor de odinioară, dar şi a ale celor de astăzi, chiar dacă timpul şi-a pus amprenta şi nu mai au farmecul de atunci. Dar nu sunt singurele. Multe au dispărut, rămănând ca puncte de reper sau ca amintiri în cărţile celor care au vrut ca măcar parfumul lor să rămână prins între coperţi.
Colonelul Dimitrie Papazoglu enumeră într-una din lucrările sale, “Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, locurile de “preumblare” a locuitorilor oraşului de pe Dâmboviţa: “Pentru locuitorii ce se preumblau pe jos, erau: balta Cişmegiului, unde au fost stuf sălbatic, sălcii şi fabrica de tistimeluri; grădina lui Hagi Ilie, Calea Văcăreşti; grădina Brăslea, la Icoană; grădina lui Procopie, la Podul de Pământ; grădina Castrişoaia, în suburbia Izvoru; grădina lui Scufa, la Malmaison; grădina Herăstrău; frumoasa grădină de la intrarea pe din dos a grădinii Cişmegiului, a lui Şlater; frumoasa grădină spaţioasă a Filaretului, unde sunt şi frumoasele fântâni de izvoare, cum şi mica biserică zisă Clopotaru; Livada cu Duzi, astăzi Abatorul; Grădina cu Cai, Podul de Pământ; La Şapte Nuci, sub Mitropolie; plimbarea la zidurile Ghiculesei, la Obor; plimbarea la Heliade; la Teiul lui Vodă Ghica, Colintina; la Belvederea lui Golescu, Calea Târgoviştei; grădina Oracici, la Filaret; grădina Guşi, Calea Văcăreşti; grădina Gramon, Podul Caliţii; La Zece Mese, Calea Moşilor; la Cuţitu de Argint; la Puţu cu Apă Rece, strada Poteraşi”.
Cişmigiul din mijlocul oraşului
Cişmigiul a fost situat din totdeauna în mijlocul oraşului. La început a fost o pădurice legată de Livedea Gospodarului, până la malul Gârlei, despărţită doar de “tăierea” Podului de Pământ (Calea Plevnei). A rămas în istorie sub două denumiri: partea dinspre Dâmboviţa se numea Giafer iar cea dinspre oraş - Cişmedji (denumire turcească). Giafer se pare că are semnificaţia de dumbravă pe când cea ce-a doua denumire, cişmedji, se referă la şipotul de izvoare, mai ales că, în vremea aceea, Cişmigiul era prins într-o băltoacă formată din apa scursă de la izvoarele ce coborau pe sub dealurile Schitului Măgureanu şi Sărindarului. Şi astăzi, străduţa cunoscută sub numele de “Şipotul fântânilor’ poartă încă această denumire. Despre zona Cişmigiului se regăsesc însemnări de pe vremea lui Matei Basarab pe când dumbrava, cu lacul amintit purta numele de “Balta lui Dura neguţătorul”.
Bibescu l-a transformat în grădină publică
O altă însemnare care se referă la numele frumoasei grădini din inima Bucureştilor este hrisovul lui Alexandru Ipsilanti care, pentru a stăvili accesul năvalnic al Dâmboviţei şi pentru a pune frâu molimilor care pândeau oraşul, a poruncit să fie făcute două fântâni, din care oamenii să ia apă, şeful lucrărilor purtând numele de Cişmigiu. Gheorghe Cruţescu scria în volumul “Podul Mogoşoaiei”: “Până în mijlocul veacului al XVIII-lea n-a fost pe Podul Mogoşoaiei altă apă decât a ploii lui Dumnezeu sau apa adusă de la Podul Sacagiilor (Podul lui Mihai Vodă). Apoi se pomeneşte de Puţul cu Zale, cam pe locul Pieţii Palatului. La 1 octombrie 1779, Alexandru Ipsilanti se hotărăşte să ridice în faţa bisericii Sărindarului o fântână cu apă de izvor adusă de departe, cu mare cheltuială. Un fel de inginer al apelor, un suiubaş e pus să o îngrijească şi i se dă loc de casă în dosul cişmelei, locul Cişmigiului”. Domnitorul Gheorghe Bibescu a fost cel care a orânduit preschimbarea dumbravei în grădină publică. Vodă l-a adus din Austria pe grădinarul Carl Frederich Wilhem Meyer pentru înfrumuseţarea Cişmigiului. Cu acordul domnitorului, peisagistul Meyer transformă balta într-un lac pitoresc, amenajând, totodată, şi instalaţiile necesare pentru asanare. Aşa se face că, dintr-o dumbravă mocirloasă, Cişmigiul a devenit o grădină încântătoare. Forma actuală a Cişmigiului a fost însă dată de botanistul german Ulrich Hoffman şi peisagistul Fr. Pepbuhn
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius