Bucureştii aveau, odinioară, numeroase locuri de plimbare, oaze de verdeaţă, amenajate cu mare grijă de peisagişti renumiţi. Cişmigiul a fost în trecut o pădurice legată de Livedea Gospodarului, ce ţinea până la malul Gârlei, despărţită doar de “tăierea” Podului de Pământ (Calea Plevnei).
Colonelul Dimitrie Pappasoglu vorbeşte în “Istoria fondărei oraşului Bucureşti” despre locurile de promenadă ale locuitorilor oraşului de pe Dâmboviţa: “Pentru locuitorii ce se preumblau pe jos, erau: balta Cişmegiului, unde au fost stuf sălbatic, sălcii şi fabrica de tistimeluri; grădina lui Hagi Ilie, Calea Văcăreşti; grădina Brăslea, la Icoană; grădina lui Procopie, la Podul de Pământ; grădina Castrişoaia, în suburbia Izvoru; grădina lui Scufa, la Malmaison; grădina Herăstrău; frumoasa grădină de la intrarea pe din dos a grădinii Cişmegiului, a lui şlater; frumoasa grădină spaţioasă a Filaretului, unde sunt şi frumoasele fântâni de izvoare, cum şi mica biserică zisă Clopotaru; Livada cu Duzi, astăzi Abatorul; Grădina cu Cai, Podul de Pământ; La şapte Nuci, sub Mitropolie; plimbarea la zidurile Ghiculesei, la Obor; plimbarea la Heliade; la Teiul lui Vodă Ghica, Colintina; la Belvederea lui Golescu, Calea Târgoviştei; grădina Oracici, la Filaret; grădina Guşi, Calea Văcăreşti; grădina Gramon, Podul Caliţii; La Zece Mese, Calea Moşilor; la Cuţitu de Argint; la Puţu cu Apă Rece, strada Poteraşi”.
Cişmigiul a fost situat din totdeauna în “buricul” târgului. La început era o pădurice legată de Livedea Gospodarului, ce ţinea până la malul Gârlei, despărţită doar de “tăierea” Podului de Pământ (Calea Plevnei). A rămas în istorie sub două denumiri: partea dinspre Dâmboviţa se numea Giafer, iar cea dinspre oraş – Cişmedji (denumire turcească). Giafer se pare că are semnificaţia de dumbravă pe când cea ce-a doua denumire, cişmedji, se referă la şipotul de izvoare, mai ales că, în vremea aceea, Cişmigiul era prins într-o băltoacă formată din apa scursă de la izvoarele ce coborau pe sub dealurile Schitului Măgureanu şi Sărindarului. Şi astăzi, străduţa cunoscută sub numele de “Şipotul fântânilor” poartă încă această denumire.
Cât despre Giafer, denumirea nu ar avea de-a face şi cu vestita grădină a turcului Giafer, deschisă într-o livadă cu nuci.
La Giafer, la răcoare, bucureştenii se îndreptau cu paporniţele doldora de mâncare “cu ploştile şi damigenele pline ochi”, după cum consemnau cronicile acelor ani. De Sân’ Toader bărbaţii dădeau câinii în tărbacă. Legau cu sfori bietele animale şi le răsuceau până când bietele patrupede ameţeau, spre distracţia asitenţei. Acest obicei a fost interzis în 1934 de Societatea pentru protecţia animalelor.
Despre zona Cişmigiului se regăsesc însemnări de pe vremea lui Matei Basarab, pe când dumbrava cu lacul amintit purta numele de “Balta lui Dura neguţătorul”. O altă însemnare care se referă la numele frumoasei grădini din inima Bucureştilor este hrisovul lui Alexandru Ipsilanti care, pentru a stăvili accesul năvalnic al Dâmboviţei şi pentru a pune frâu molimelor care pândeau oraşul, a poruncit să fie făcute două fântâni, din care oamenii să ia apă, şeful lucrărilor spunându-i-se cişmigiu fiindcă se ocupa de... îngrijirea cişmelelor. De altfel, Dumitru Suilgi-Başa şi-a construit casa în zona cunoscută azi drept Şipotul Fântânilor.
Gheorghe Crutzescu aducea în atenţie Cişmigiul în volumul “Podul Mogoşoaiei”: “Până în mijlocul veacului al XVIII-lea n-a fost pe Podul Mogoşoaiei altă apă decât a ploii lui Dumnezeu sau apa adusă de la Podul Sacagiilor (Podul lui Mihai Vodă). Apoi se pomeneşte de Puţul cu Zale, cam pe locul Pieţii Palatului. La 1 octombrie 1779, Alexandru Ipsilanti se hotărăşte să ridice în faţa bisericii Sărindarului o fântână cu apă de izvor adusă de departe, cu mare cheltuială. Un fel de inginer al apelor, un slujbaş e pus să o îngrijească şi i se dă loc de casă în dosul cişmelei, locul Cişmigiului”.
Domnitorul Gheorghe Bibescu a fost cel care a orânduit preschimbarea “dumbravei” în grădină publică. Vodă l-a adus din Austria pe grădinarul Carl Frederich Wilhem Meyer pentru înfrumuseţarea Cişmigiului. Cu acordul domnitorului, peisagistul Meyer transformă balta într-un lac pitoresc, amenajând, totodată, şi instalaţiile necesare pentru asanare. Aşa se face că, dintr-o dumbravă mocirloasă, ale cărei ape se revărsau din când în când, ajungând până la zidurile bisericii Sărindar, Cişmigiul a devenit o grădină încântătoare, cu unele “revendicări”. În 1871, Ulysse de Marsillac scria: “Nimic mai fermecător decât grădina Cişmigiu de la 4 la 8 dimineaţa (...). Peluzele sunt verzi şi catifelate de i-ar umple de gelozie pe frumoşii bulengrini din parcurile engleze. Parterele au flori superbe. Copacii sunt stufoşi şi aleile umbroase. Când briza matinală scutură toate acele parfumuri şi face să cadă ploaie de perle roua nopţii, o nespusă voluptate pune stăpânire pe toate simţirile şi ai vrea să uiţi viaţa, nemaigândindu-te decât la plăceri”. Marsillac spune însă că aspectul lacului nu era unul tocmai “plăcut privirii”, din pricină că lebedele îşi murdăreau “pieptul de saten alb de acel piure verzui ce înlocuieşte apa”.
Forma actuală a Cişmigiului a fost însă dată de botanistul german Ulrich Hoffman şi de peisagistul Fr. Pepbuhn. În 1912, în Parcul rozelor din grădina Cişmigiu este organizat primul concurs de frumuseţe din România.
După amenajare, Cişmigiul a fost foarte căutat, indiferent de anotimp. Ca şi astăzi, dar cu mici excepţii, când căldurile deveneau de nesuportat, “când pe străzi praful trece de gleznă şi vârtejurile stârnite de trăsuri şi cai fac cerul sufocant, bucureştenii, cu mic cu mare, se înghesuie să prindă un colţ de umbră în Grădină, să bea o limonadă rece sau să se plimbe cu bărcile pe lac”.
Grădina Cişmigiului era renumită şi pentru reprezentaţiile de teatru sau acrobaţii ce aveau loc în aer liber, pentru concursurile din jurul lacului. În Cişmigiu au fost organizate şi primele meciuri de box în aer liber stârnind stupoarea paznicilor care spuneau că oamenii serioşi se bat fără pricină.
Cişmigiul de ieri, ca şi cel de astăzi, devenea fermecător pe timpul iernii, când lacul îngheţat devenea patinoar. La ieşirea din Cişmigiu, spre Şerban Vodă se aude şipotul Izvorului lui Mihai Eminescu, un loc pitoresc în care obişnuia poetul să vină zilnic. De sub Dealul Schitului Măgureanu, unde se spune că s-ar afla un tunel tainic, apa se prelinge, ca şi odinioară, spre Izvorul eminescian. Cei care locuiesc în preajmă păstrează cu sfinţenie un obicei împământenit. Vin la izvor să-şi umple bidoanele cu apă proaspătă, ignorând vocile autorităţilor care avertizează că apa n-ar mai fi potabilă. Dar localnicii nu mai ţin cont de nici o avertizare. Şipotul izvorului îi îmbie să revină, aşa cum au învăţat de la părinţii lor...
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius