Bucureşteanul – un fatalist dâmboviţean

[altmarius]

Bucureşteanul – un fatalist dâmboviţean

Celebrul fatalism oriental în varianta sa dâmbovi­ţea­nă, o filosofie de viaţă întemeiată pe un ansamblu coerent de calităţi şi defecte, creează un exemplar uman simpatic şi respingător totodată, peren şi fragil, profund şi superfi­cial, pe scurt - un paradox viu.

Mi‑e drag omul ăsta paradoxal. Şi îl detest.

http://www.radioromaniacultural.ro/articole/art.shtml?a=136001&...

Bucureşteanul în care fatalismul dâmboviţean se ex­pri­mă pe deplin, nestăvilit, e un om vesel, tolerant, aco­mo­dant. De obicei, ochii lui isteţi observă şi cântăresc totul, fără ca rezultatul evaluării să‑i clintească zâmbetul.

Dacă se întâmplă ca vreunul dintre semenii lui să săvâr­şească vreo neghiobie‑nedreptate‑hoţie, fie ea şi cu con­se­cinţe directe şi dezastruoase asupra bunei stări a însuşi fatalistului, victima are o reacţie unică. Acolo unde, de exemplu, un rus ar răspunde cu înjurătura, un neamţ cu o sticlă în cap, un sicilian cu cuţitul, un franţuz cu provo­carea la duel, un american cu glonţul, dâm­bo­viţea­nul reacţionează cu un râs blazat şi, deseori, cu excla­maţia moş­­tenită de la marele său exeget: "Al dra­cului nenea Mi­tică!"

Pentru că, în felul lui schizoid, îi admiră sincer pe hoţomanii care au curajul să‑l jecmănească, pe ne­mer­nicii care au pu­terea să‑l împileze, pe prostănacii care nu se sinchisesc de bună cuviinţă şi ruşine. Îi admiră şi îi dispreţuieşte cu egală sinceritate. Numai că admiraţia şi‑o manifestă, iar dispreţul îl păs­­trează pentru sine.

Şi cel mai mult se ad­miră şi se dispreţuieşte pe el.

Ceea ce îi răpeşte capacitatea de a ierta. Nu (se) iartă, ci (îşi) trece cu vederea, nu îndreaptă lucrurile, ci râde de ele - şi mai întâi de el însuşi, nu combate nedreptatea, ci o ignoră, convieţuieşte cu ea, o acceptă.

Duplicitatea tradiţional cultivată îi corupe în mod sub­­­­til sufletul, îi falsifică opinia despre sine şi despre cei­lalţi, întăreşte pesimismul resemnat care alcătuieşte mie­zul dur al fiinţei lui. Şi e un motiv de secretă însin­gurare, ascunsă sub aparenţa senină a nepăsării gregare.

Dar, din acelaşi motiv, e un supravieţuitor. Acolo unde oricine altcineva ar lupta până la moarte, el găseşte soluţia întortocheată şi strâmbă, singura care‑l poate men­­ţine în viaţă. Soluţia celui slab, dar invincibil.

Înţeleg cu mâhnire acest lucru. Şi supărarea îmi dispare. Trebuie să recunosc. De multe ori, când ni se părea că necazurile ne împresoară din toate părţile, fatalismul dâmboviţean ne‑a ajutat să trecem peste ele.

Silvia Colfescu