„Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”

[Convergențe - Lumina]

Documentar

 http://ziarullumina.ro/bucura-te-mireasa-pururea-fecioara--111339.html

Pr. Ciprian Florin Apetrei, 16 Aprilie 2016

Slujba Imnului Acatist este oficiată în fiecare an, vineri seara, în săptămâna a 5-a din Postul Sfintelor Paști, în cadrul deniei. Cuvântul „denie” vine de la slavonescul „vdenie” şi înseamnă priveghere. Mai precis, denia este slujba Utreniei sau „de dimineaţă”, care se săvârşeşte seara, în ajun. Deniile se săvârşesc numai în două săptămâni din timpul unui an bisericesc, şi anume: în săptămâna a 5-a din Postul Mare şi în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului.

Cele două denii din săptămâna a cincea sunt utreniile zilelor de joi şi sâmbătă săvârşite seara, în ajun. Deniile nu sunt doar slujbe de dimineaţă săvârşite seara, ci scopul lor principal este ca, prin rugăciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaţie, prin pocăinţă şi post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică şi nevăzută, dar reală şi simţită ca bucurie, a prezenţei iubitoare a lui Hristos în noi şi în cei care se roagă împreună cu Biserica Sa.

Compoziţie imnografică, Acatistul Bunei Vestiri este un imn de laudă închinat Maicii Domnului, alcătuit din 24 de strofe, având 13 condace şi 12 icoase. Această piesă imnografică dă expresie, sub formă poetică, învă­ţăturii Bisericii despre Maica Domnului şi este cel mai vechi imn Acatist. Împreună cu acatistul se cântă Canonul Bunei Vestiri, alcătuirea lui Iosif Imnograful, care-i împrumută unele expresii și îi este asemă­nător prin formă, amplificând salutarea îngerului („Bucu­ră-te!“) și legând de ea expresii antinomice ce exprimă realizarea în Fecioara Maria a prefi­gurărilor Vechiului Testament și caracterul neînțeles al întru­pării. În acest sens, Maica Domnului este numită „noul rai“, „scara lui Iacob“, „marea“ care l-a înghițit pe faraon, „piatra“ din care a țâșnit apa care i-a adăpat pe evrei în pustie și „stâlpul de foc“ care i-a călăuzit, „pământul făgăduit“ și „mana“, „rugul aprins“, „lâna acoperită de rouă a lui Ghedeon“, „sfeșnicul“, „vasul cu mană“ și adevăratul „cort al mărturiei“ etc.

Canonul este cântat împreu­nă cu „irmoase“, care nu sunt însă ale lui Iosif, ci sunt atribuite Sfântului Ioan Damaschinul. Acestea au cunoscut un foarte mare succes în imnografia bizantină, fiindcă le regăsim adeseori întrebuințate în cult sub forma catavasiilor Bunei Vestiri. Acest adaos a permis în același timp afirmarea clară a legăturii Acatistului cu praznicul Bunei Vestiri și proiectarea acestuia din urmă în inima ciclului liturgic mobil.

Motivul introducerii citirii Acatistului în timpul Postului Mare îl constituie nu doar apropierea de praznicul Bunei Vestiri, ci și învățătura mariologică și hristologică pe care o cuprinde, în nașterea feciorelnică fiind recapitulate și realizate toate figurile Legii și ale Profeților, căci ea este realizarea Marii Taine a planului mai înainte de veci al lui Dumnezeu cu privire la creația Sa.

Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice ale Postului Mare, menite să-l pregătească sufletește pe credincios pentru marele praznic al Învierii Domnului. Alături de profunzimea și frumusețea specifică a rugăciunii în sine, Imnul Acatist are și o istorie miraculoasă care, analizată în esență, constituie un real izvor de învățături duhovnicești ce-și pot găsi aplicarea în situații concrete din viața socială actuală.

Cântarea Acatistului este corelată, potrivit sinaxarelor, cu eliberarea Constantinopolului de avari și perși, în 7 august 626, din timpul împăratului Heraclie. Pe când acesta se afla într-o expediție în Orient, departe de Constantinopol, barbarii au pornit atacul asupra Capitalei. Deși situația părea a fi fără scăpare, Patriarhul Serghie, luminat de Duhul Sfânt, a organizat o serie de procesiuni pe zidurile cetății cu relicvele Sfintei Cruci, cu icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos și cu veșmântul Maicii Domnului. De asemenea, a încurajat tot poporul în luptă și a îndemnat clerul să intensifice rugăciunile de implorare către Născătoarea de Dumnezeu. Râvna locuitorilor, alimentată de nădejdea că Maica Domnului îi va ajuta, a fost atât de intensă, încât au reușit să respingă atacurile inamicului și au pregătit terenul pentru contraatacul decisiv al lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perși. În semn de recunoștință, poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului în Biserica Fecioarei din Vlaherne. Din acel moment, 7 august a rămas zi de comemorare solemnă a ajutorului dat de Hristos „împotriva vrăjmașilor ce ne împresurau pe pământ și pe mare”.

Ulterior, s-a adăugat acestei zile și memoria altor asedii ale Constantinopolului din anii 677, 717, 718 și 860, făcând astfel din acest Acatist imnul prin excelență al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnului.

Sinaxarul din Triod ne spune că prăznuim sărbătoarea de astăzi pentru toate aceste minuni mai presus de fire ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Se numeşte Acatist pentru că atunci întreg poporul a cântat în noaptea aceea imnul Maicii Cuvântului stând în picioare, şi pentru că la toate celelalte icoase obişnuim să şedem, în timp ce icoasele acestea ale Maicii lui Dumnezeu le ascultăm toţi în picioare.

În lucrarea „Triodul explicat“, Makarios Simonopetritul afirmă că această comemorare nu este însemnată doar pentru locuitorii Constantinopolului din vechime, ci și pentru noi, cei care suntem asediați neîncetat de diferite patimi.

Românii ortodocși au arătat față de această sublimă creație liturgică o afinitate deosebită, fapt dovedit prin reprezentarea sa în pictura murală a mai multor biserici și mănăstiri din nordul Moldovei din sec. al 16-lea, cum ar fi: „Sfântul Gheor­ghe”-Hârlău (1530), Probota (1532), „Sfântul Gheorghe”-Suceava (1534), Humor (1535), Baia (1535), Moldovița (1537), Coșula (1537), Bălinești (1535-1538), Arbore (1541), Voroneț (1547). În reprezentările murale, ciclul Imnului Acatist se derulează începând cu patru tablouri ale Bunei Vestiri, continuând cu diverse scene ce reproduc momente din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului Hristos și culminând cu impresionanta scenă ce reprezintă pe Maica Domnului ca mijlocitoare și ca Biserică vie. În continuarea imaginilor Imnului Acatist apare Asediul Con­stan­tinopolului, ca ilustrare a condacului „Apără­toare Doamne”. Dintre bisericile care au pictat Imnul Acatist, doar Voronețul nu are zugrăvită scena Asediului. În locul năvălitorilor perși și avari din 627, apar în frescele moldovene cuceritorii turci din 1453. Departe de a fi o eroare și un anacronism al pictorilor medievali, cum au susținut unii cercetători din trecut, prin introducerea turcilor și a tunurilor, zugravii lui Petru Rareș nu au făcut decât să adapteze tema Asediului și a întregului Imn Acatist reali­tăților țării lor, trans­formată într-o invocație cu un caracter demonstrativ național: așa cum Sfânta Fecioară i-a ajutat pe bizantini să-i înfrângă pe asediatorii perși, tot așa să-i ajute pe moldoveni să-i învingă pe agresorii otomani. Pictarea atât de amplă și constantă a Imnului Acatist pe pereții bisericilor din Moldova din secolul al 16-lea este încă o ilustrare a priceperii și inge­niozității iconografilor români din acele timpuri prin care au transpus în imagini ceea ce Biserica păstrează în tradiția ei: evlavia deosebită pentru Maica Domnului.