"Neamul vlahilor este cu totul necredincios si stricat"
Primii care s-au impus atentiei istoriografiei bizantine au fost vlahii balcanici, mentionati pentru prima oara în lucrarile cronicarilor bizantini în ultimul sfert al secolului al X-lea (976; 979/980). Atentia aratata de cronicarii bizantini vlahilor balcanici este generata, în primul rând, de faptul ca o lunga perioada de timp, între ultimul sfert al secolului al X-lea si sfârsitul secolului al XII-lea, acestia s-au aflat sub stapânirea directa a Imperiului Bizantin. Unele comunitati ale vlahilor balcanici si-au pastrat acest statut si în secolul al XIV-lea sau chiar pâna la caderea imperiului.
Imaginea pe care cronicarii bizantini ne-o transmit despre vlahii balcanici nu este una unitara, stereotipa, ci una complexa, determinata direct de momentul în care acestia si-au redactat operele si, mai ales, de raporturile vlahilor cu Imperiul Bizantin în momentul respectiv. Ca urmare, cronicarii bizantini ne transmit o serie de informatii contradictorii despre vlahii balcanici: unii subliniaza trasaturile pozitive de caracter ale acestora, altii, cei mai multi din pacate, exacerbeaza exclusiv trasaturile lor negative.
Primele informatii despre modul în care erau perceputi vlahii în societatea bizantina ne sunt transmise de cronicarii bizantini ai secolului al XI-lea. În lucrarea sa Sfaturi si povestiri, cronicarul thessaliot Kekaumenos (sec. XI) ne furnizeaza asemenea informatii despre vlahi. Astfel, într-o Diatriba împotriva vlahilor, acesta contureaza o imagine eminamente negativa a vlahilor.
În viziunea cronicarului thessaliot, "neamul vlahilor este cu totul necredincios si stricat", nu are "credinta dreapta nici fata de Dumnezeu, nici fata de împarat, nici fata de ruda sau de prieten", este un neam care "umbla pe toti sa-i însele si minte strasnic si fura mult", este nedemn de încredere si sprejur, întrucât "jurându-se zilnic cu juraminte preaînfricosate fata de prietenii sai si calcându-si usor [juramintele] si facând si fratii de cruce si cumetrii si închipuindu-si ca prin acestea va însela pe cei simpli si deoarece n-a pastrat niciodata credinta fata de cineva".
Totodata, sustine cronicarul bizantin, vlahii "sunt foarte fricosi, având inima de iepuri, iar îndrazneala pe care o au vine si ea tot din frica". Plecând de la aceste constatari proprii, cronicarul bizantin le da conationalilor sai urmatorul sfat, în care întareste trasaturile negative ale vlahilor adaugându-le si altele, precum ticalosi, prefacuti si tradatori: "Si daca va avea loc vreo rascoala si ei se vor preface ca au [fata de voi] dragoste si credinta, jurându-se pe Dumnezeu ca vor pazi-o, sa nu-i credeti. Caci e mai sanatos pentru voi ca nici sa-i puneti sa jure îndeobste, nici voi sa nu le dati juramânt, ci sa-i supravegheati [cu grija] ca pe niste ticalosi, fie ca jura, fie ca primesc juramânt. Trebuie asadar sa nu ai încredere în ei nicidecum, însa prefa-te si tu ca le esti prieten. Iar daca va fi vreodata rascoala în Bulgaria (thema bizantina Bulgaria, n.n.), [...], chiar daca ei vor marturisi ca-ti sunt prieteni si chiar daca-ti vor jura [asta], sa nu-i crezi. Si daca-si baga nevestele si copii în vreo cetate a Romaniei (Imperiul Bizantin, n.n.), îndemându-i sa-i bage, dar sa stea înautrul zidurilor, iar ei afara. Si daca vor voi sa intre la familiile lor, sa intre numai doi sau trei; iar când acestia vor fi iesit, sa intre iarasi altii. Sa ai multa grija de ziduri si de porti. Si procedând astfel, vei fi în siguranta. Iar daca vei lasa sa intre multi deodata la familiile lor, cetatea va fi tradata de ei si vei fi muscat de ei ca de vipera si atunci îti vei aduce aminte de sfaturile mele. Dar daca vei pazi aceste [îndemnuri], îi vei avea si pe ei supusi si, pe deasupra, vei fi lipsit de grija". O imagine a vlahilor, apropiata de cea a lui Kekaumenos ne ofera si cronicarul Niketas Choniates (sec. XII-XIII). Relatând evenimentele de la sfârsitul secolului al XII-lea, legate de izbucnirea rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor din anul 1185, sub conducerea lui Petru si Asan, cronicarul bizantin relateaza ca vlahii erau indecisi si fricosi, fiind coplesiti de importanta actului la care erau îndemnati de fruntasii lor. Ca urmare, sustine el, "la început vlahii se codeau si fugeau de rascoala la care erau împinsi de Petru si Asan, temându-se de o actiune atât de însemnata".
Necredinciosi, stricati, nesupusi si nelegiuiti
La aceste trasaturi negative de caracter ale vlahilor, Niketas Choniates mai adauga ignoranta si faptul ca acestia sunt dominati de misticism sau chiar de credinte fantastice. Ca urmare, constata el, plecând de la acest lucru, vlahii sunt usor de manipulat. Astfel, într-un lung pasaj, prezentând evenimentele de la începutul izbucnirii rascoalei vlaho-bulgare, cronicarul bizantin prezinta pe larg stratagema la care au recurs Petru si Asan pentru a-si determnia conationalii sa declanseze rascoala împotriva Bizantului. "Încercând sa-i elibereze din aceasta teama pe cei din acelasi neam cu ei, consângenii construira un lacas de rugaciune, cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunara multi stapâniti de demoni, de ambele sexe, cu ochii injectati si privirile ratacite, cu parul în dezordine si care se înfatisau aidoma celor stapâniti de demoni si în toate celelalte privinte. Îi învatara pe acesti exaltati sa spuna ca Dumnezeu a hotarât libertate pentru neamul bulgaresc si al vlahilor si a încuviintat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauza si Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a parasit cetatea thessalonikenilor si biserica-i de acolo si petrecerea lui printre romei (bizantini, n.n.) si a venit la ei ca sa-i ajute si sa le fie partas la fapta. S-au potolit apoi putin smintitii acestia si iarasi brusc, cu si mai mare însufletire, au prins sa se agite cuprinsi de furii si strigau cu glas patrunzator si inspirat [chipurile] ca nu-i acum vremea de sedere, ci sa ia armele în mâini si sa porneasca împotriva romeilor; iar pe cei prinsi în razboi sa nu-i tina robi, ci sa-i macelareasca si sa-i ucida fara mila si sa nu-i elibereze primind rascumparare, nici sa se plece la rugaminti, nici sa se înmoaie la îngenuncherile lor, ci sa fie tari ca otelul în fata oricarei rugaciuni si sa-i nimiceasca laolalta pe toti cei prinsi. Convinsi de asemenea profeti, neamul întreg, iau armele. Si cum rascoala îndata le-a izbucnit, înca si mai mult îsi vârau în minte ca Dumnezeu doreste libertatea lor".
În viziunea aceluiasi cronicar bizantin, vlahii sunt un neam de oameni necredinciosi si stricati, nesupusi si nelegiuiti, incapabili sa-si însuseasca valorile unei civilizatii si culturi superioare cum este cea bizantina. Referindu-se la aceste trasaturi de caracter ale vlahilor Choniates sustine: "Acesti vlahi care s-au întors la varsatura lor de mai înainte, care s-au prefacut în arc strâmb, asupra carora domnia mea necontenit mi-am revarsat mila asa cum ai arunca samânta pe un ogor pietros si uscat, neam necredincios si stricat, asemanator unei junci turbate, neobrazat împotriva caruia nici Dumnezeu, Domnul razbunarii, nu va întârzia sa se rosteasca nemairabdând faptele lui nelegiuite". Totodata, afirma cronicarul bizantin, vlahii sunt, în egala masura, necrutatori si distructivi. "Neamul razvratit al vlahilor, - sustine el - asemenea pietrelor sfinte din Scriptura rostogolindu-se sfarâmau, si zdrobeau tot ce întâlneau în cale".
O prezentare asemanatoare a vlahilor ne ofera si scriitorul bizantin Georgios Tornikes II, cu referire la cei rasculati în 1185 împotriva Bizantului. În opinia sa, vlahii rasculati sunt dominati de "rautatea pacatosilor", sunt niste "robi razvratiti" si, mai grav, "vrajmasi ai lui Hristos între crestini, straini între cei de acelasi neam". Totodata, sustine scriitorul bizantin, vlahii sunt fricosi ca "niste caprioare cu inima tematoare ce sar pe munti si o întind la fuga", sunt "oi ratacite" sau "oi scapate din tarc". De asemenea, pentru Georgios Tornikes II, vlahii rasculati, retrasi si întariti în muntii lor, nu sunt altceva decât "acesti fugari, acesti robi ce bat muntii".
O preceptie negativa asupra vlahilor ne ofera si scriitorul Maximos Planudes. În Epistola XIV, din noiembrie 1299, adresata prietenului sau Ioan Phakrases, logothetul turmelor, Planudes relateaza ca în timpul unei misiuni, controlorii fiscali, Ioan Panaretos si Ioan Bardales au fost atacati de vlahi care l-au ucis pe ultimul cu "neîndurare si salbaticie". Atacarea controlorilor fiscali de catre vlahi nu a fost un act tâlharesc, ci, asa cum foarte corect sublinia istoricul N.S. Tanasoca, "fara îndoiala, unei profunde nemultumiri fata de politica fiscala la adresa lor promovata de Andronic II".
Fara îndoiala, informatiile cu privire la vlahi transmise de autorii bizantini din secolele XI-XIII - cronicari sau scriitori - pun în fata specialistilor o serie de probleme. În opinia noastra, principalele probleme pe care le ridica aceste informatii sunt doua: cât de veridice sunt ele si ce anume i-a determinat pe respectivii autori sa creioneze un asemenea portret eminamente negativ al vlahilor balcanici.
În ceea ce priveste veridicitatea acestor informatii, consideram, fara a le respinge în totalitate, ca ele sunt tendentioase si ca urmare trebuie acceptate si folosite cu mult spirit critic. Motivele care i-au determinat pe autorii bizantini sa adopte o asemenea pozitie fata de vlahi nu sunt nici ele greu de depistat. În primul rând, toti acesti autori sunt exponenti ai marii aristocratii bizantine, constantinopolitane sau provinciale, unii dintre ei îndeplinind de asemenea importante functii în ierarhia curtii imperiale sau în administratia provinciala si în consecinta, promotori directi ai politicii imperiului, inclusiv în rândul populatiilor aflate în compunerea acestuia. În al doilea rând, trebuie tinut foarte bine seama de evenimentele de care acesti autori îsi leaga relatarile respective si de raporturile vlahilor cu Bizantul în acele momente.
Legat de aceasta problema, constatam ca autorii bizantini realizeaza aceste relatari despre vlahi cu prilejul a doua momente deloc favorabile Imperiului Bizantin în raporturile sale cu vlahii balcanici: rascoala vlahilor, bulgarilor si grecilor din Thessalia din 1066, de care îsi leaga relatarea Kekaumenos, respectiv rascoala vlahilor si bulgarilor condusa de Asanesti din 1185, prilej cu care scriu Niketas Choniates si Georgios Tornikes II. Cum în ambele cazuri rascoalele au fost generate de politica fiscala opresiva a imperiului la adresa vlahilor, iar acestia s-au aratat adversari redutabili ai imperiului pe care l-au pus în dificultate, apare ca explicabila si actiunea autorilor bizantini de a-si discredita si demoniza acest adversar deosebit de periculos.
Vlahii sunt "munteni îndrazneti"
Parcurgerea atenta a lucrarilor autorilor bizantini din perioada mentionata ne releva faptul ca nu toti, inclusiv unii dintre cei mentionati mai sus, au o asemenea parere proasta despre vlahii balcanici. În consecinta, acestia nu evita ca în mod direct sau indirect sa evidentieze o serie de calitati ale vlahilor.
Kekaumenos, atât de ostil vlahilor, subliniaza însa indirect si unele calitati ale vlahilor, între care dârzenia, hotarârea, fermitatea, decizia de a duce pâna la capat o actiune începuta, chiar daca consecintele puteau fi dintre cele mai nedorite. Cu prilejul rascoalei antibizantine din Thessalia din 1066, relateza cronicarul thessaliot, fruntasii vlahilor de aici au fost interpelati de protospatoariosul Nicolitzas Delphinas, ales conducator al rascoalei: "Si le-a vorbit si vlahilor: Unde va sunt acum dobitoacele si nevestele?". Ei au zis: "În muntii Bulgariei". Caci asa li-e obiceiul, ca dobitoacele si familiile lor sa stea din luna aprilie pâna în luna septembrie în munti înalti si în locuri foarte reci. Si le-a zis: "Oare pe acestea n-o sa vi le prade cei ce sunt acolo, adica aceia care sunt de partea împaratului?". Si vlahii, auzind aceasta au fost convinsi de cuvintele lui [...] si au spus: "Noi din hotarârea acesta nu iesim si primim acesta [situatie]".
Un secol mai târziu, o serie de scriitori si cronicari bizantini, precum Anna Comnena (sec. XI-XII) sau Ioan Kinnamos (sec. XII) scot în evidenta calitatile de luptatori ale vlahilor. Spre exemplu, printesa si scriitoarea Anna Comnena relateaza ca în luna aprilie a anului 1091, în ajunul confruntarii decisive bizantino-pecenege de la Lebunion, împaratului Alexios I Comnenos (1081-1118), "un numar de 5.000 de munteni îndrazneti si gata de atac, au trecut de partea lui, pentru a se bate alaturi de el". Majoritatea specialistilor care au abordat aceste aspecte i-au identificat pe acei "munteni îndrazneti", mentionati de printesa bizantina, cu vlahii balcanici.
Calitatile de luptatori neînduplecati ale vlahilor sunt, de asemenea, afirmate indirect si de alti cronicari bizantini. Astfel, Ioan Kinnamos, prezentând campania împaratului Manuel I Comnenos (1142-1180) împotriva Ungariei din 1166, relateaza ca generalul Leon Vatatzes avea sub comanda sa "o mare multime de vlahi, despre care se spune ca sunt colonii de demult ai celor din Italia", armata care atacând posesiunile maghiare "dispre tinuturile de lânga Pontul zis Euxin", respectiv regiunile sud-estice ale Transilvaniei, "nimicea totul fara crutare si calca în picioare tot ce întâlnea în trecerea sa".
În opozitie cu informatiile referitoare la înclinatiile spre tradare ale vlahilor balcanici, acesti autori ne ofera o serie de informatii care scot în evidenta fidelitatea acestora fata de Imperiul Bizantin si de împaratii dinastiei Comnenos. Anna Comnena, spre exemplu, relateaza ca în anul 1094, cu prilejul unei campanii cumane la sud de Dunare, împaratul Alexios I a fost informat despre miscarile turanicilor, care trecusera Dunarea, de "un anume Pudilos, un nobil vlah". Cel putin la fel de credinciosi s-au aratat vlahii si fata de împaratul Manuel I. Un eveniment cu prilejul caruia acestia si-au probat fidelitatea fata de basileu s-a consumat în anul 1164, când Andronikos Comnenos, varul împaratului, a încercat fara succes, sa uzurpe tronul. Esuând în tentativa sa, printul bizantin a cautat sa se refugieze la Halici, dar relateaza Niketas Choniates, "prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus înapoi la împarat".
Un portret mult mai complex al vlahilor realizeaza cronicarul Georgios Pachymeres (sec. XIII-XIV). Prezentând o actiune de stramutare a vlahilor de pe tarmurile Marii Negre si Propontidei pe malul asiatic al Bosporului, ordonata în 1285 de împaratul Andronikos II Paleologos (1282-1328) spre a evita o asociere a acestora cu piratii care devastau litoralul Thraciei, si cu tatarii care se pregateau sa întreprinda o incursiune în imperiu, cronicarul bizantin ni-i prezinta pe vlahi ca fiind "multime fara numar", un "neam de oameni care se simteau foarte bine în locuri greu de umblat", dar "obisnuiti si cu luptele" si "încrezatori în multimea si puterea lor". Totodata, asa cum reiese din relatarea cronicarului bizantin, vlahii nu prezentau încredere fiind "banuiti de dezertare" si de intentia de a se "alatura si ei navalitorilor", motiv pentru care împaratul "hotarî sa-i stramute în rasarit, pe tarmul din fata Bizantului, dar si sa-i saraceasca prin angarale".
...dar si "o urgie mare si vatamatoare"
Informatii, la fel de controversate despre vlahi, ne ofera si alte surse. Desi nu apartin unor scriitori sau cronicari, am considerat utila prezentarea lor, întrucât ele se încadreaza perfect în subiectul studiului nostru. Spre exemplu, Codicele grec 382 din secolul al XV-lea de la Manastirea Iviron de la Muntele Athos, contine o relatare despre corespondenta schimbata între patriarhul ecumenic Nikolaos (1084-1111) si împaratul Alexios I, între anii 1100-1104, cu privire la prezenta unor vlahi la Muntele Athos, care constituiau aici o comunitate sau catuna de circa 300 de familii cu femei si copii, aveau turme si se aflau la Sfântul Munte la cererea calugarilor, fiind considerati tributari ai manastirilor.
Din relatarea facuta de monahii Ioannes Trachaniotes si Ioannes Chortaitinos, în legatura cu aceasta problema, reiese ca o parte din calugari i-au cerut patriarhului Nikolaos sa-i îndeparteze pe vlahi de la Muntele Athos, în timp ce ceilalti s-au opus. În sustinerea cauzei proprii fiecare din cele doua grupari face propriile aprecieri la adresa vlahilor, informatii care se dovedesc deosebit de importante pentru subiectul studiului nostru.
Astfel, detractorii vlahilor vorbesc despre acestia ca despre "o urgie mare si vatamatoare", despre "betiile diavolesti", organizate de acestia cu unii calugari, despre faptul ca "intrase diavolul în inimile vlahilor, care îsi împodobeau femeile si fetele, îmbracându-le în straie barbatesti, spre a abate pe cei ce traiesc în evlavie", fapta considerata "grozava si vatamatoare", despre "faptele rusinoase savârsite de ei", despre "ce a savârsit diavolul cu ajutorul lor". Alte acuzatii se refera la "rautatile savârsite de vlahi", la "rautatile blestematilor de vlahi, caci s-au dovedit sireti si înselatori" sau la "rautatile vlahilor, precum si vatamarea adusa de femeile lor".
În totala opozitie cu acest portret înspaimâtator, facut vlahilor de adversarii lor, se situeaza aprecierile sustinatorilor acestora. Reprezentantii gruparii favorabile romanicilor vorbesc, în schimb, despre "binefacerile vlahilor", atât de natura materiala, cât si spirituala, si considera ca toate acuzele aduse vlahilor si familiilor lor, îndeosebi femeilor, nu sunt altceva decât "nascociri rautacioase".
În secolele XIV-XV, pe masura ce teritoriile locuite de vlahi ieseau de sub stapânirea Imperiului Bizantin intrând initial sub cea a statelor balcanice - Serbia si Bulgaria -, iar ulterior în componenta Imperiului Otoman, atentia acordata de scriitorii si cronicarii bizantini vlahilor se estompeaza. Informatiile privitoare la ei sunt extrem de putine, dar spre deosebire de cele din epoca anterioara ele sunt mult mai favorabile.
Alte informatii furnizate de cronicarii si scriitorii bizantini, care sa difere semnificativ de cele mentionate pâna în acest punct al prezentului studiu si care sa ne permita identificarea unei alte perceptii a istoriografiei bizantine asupra vlahilor, nu mai avem. De altfel, din secolul al XIV-lea, atentia lor se va concentra asupra românilor nord-dunareni.
Românii nord-dunareni sunt "un neam viteaz..."
Constituirea statelor medievale românesti extracarpatice - Tara Româneasca si Moldoava - si afirmarea lor în plan international în secolele XIV-XV i-a adus în atentia istoriografiei bizantine pe românii nord-dunareni, desemnati de reprezentantii acesteia îndeosebi cu numele de daci. Cu atât mai mult, românii au devenit importanti pentru cronicarii bizantini cu cât de la sfârsitul secolului al XIV-lea si pe toata durata secolului urmator acestia s-au aratat ca fiind singurul popor din sud-estul continentului capabili sa se opuna turcilor, într-o epoca în care, strangulat între cuceririle otomane, Imperiul Bizantin, aflat într-o agonie ireversibila, avea nevoie stringenta de aliati cu ajutorul carora sa-si asigure supravietuirea.
Desi românii nord-dunareni si statele lor s-au aflat constant în atentia istoriografiei bizantine din secolele XIV-XV, informatiile furnizate de aceasta, care sa ne permita conturarea unei imagini a modului cum erau perceputi românii în societatea bizantina, sunt extrem de putine. Mai exact, asemenea stiri aflam doar în lucrarile cronicarilor Laonikos Chalkokondylas si Dukas, ambii din secolul al XV-lea.
Dintre cei doi cronicari cele mai numeroase si mai complexe stiri ne sunt furnizate, mai ales de Laonikos Chalkokondylas. Spre exemplu, relatând evenimentele legate de cruciada din 1396 cronicarul bizantin subliniaza în mod expres faptul ca "dacii (românii, n.n.), un neam viteaz", l-au însotit pe Sigismund de Luxemburg în aceasta nefericita cruciada. Aceeasi calitate a românilor este evidentiata de cronicarul bizantin si cu alta ocazie, prilej cu care conchide el, "este acest neam, dacii, viteaz în ale razboiului".
Calitatea de buni luptatori a românilor este subliniata si de cronicarul Dukas. Acesta arata ca în prima jumatate a secolului al XV-lea, la Constantinopol traiau multi români, "oameni mai tineri si îndemânatici la lupte si rebeliuni".
Românii si-au probat calitatile razboinice si vitejia îndeosebi în luptele cu turcii. Un asemenea moment au fost luptele din 1462 când, desi a înregistrat unele succese împotriva românilor, "totusi taberei (turcesti, n.n.) îi era, ce-i drept, frica de dacii care întru nimic cu mai putina îndrazneala faceau câte o mare isprava", conchide Chalkokondylas .
Conform opiniei lui Laonikos Chalkokondylas, românii constituie un neam ales si destoinic, care însa, desi constienti de unitatea lor, nu au reusit sa-si constituie un singur stat. "Si dupa cum ar putea cineva conchide, - afirma cronicarul bizantin - acesta este un neam ales si destoinic si, desi vorbeste aceeasi limba, despartit fiind din vechime în doua, neamul s-a statornicit în doua stapâniri si domnii".
Prin calitatile lor, sustine Chalkokondylas, românii au reusit sa-si influenteze vecinii, care le-au adoptat obiceiurile si modul de viata. Asa s-ar fi întâmplat, bunaoara, cu lituanienii care "au luat obiceiurile si felul de trai al românilor".
... dar si "iubitor de dezbinari"....
Calitatile românilor sunt însa, cel putin, partial umbrite de o serie de defecte grave care caracterizeaza acesta etnie, sau de deficientele institutiilor sale. Una dintre acestea, subliniata de Chalkokondylas, este precaritatea legilor. Astfel, într-unul din capitolele lucrarii sale el sustine ca "acest neam, dacii [...], are o organizare cu legi nu prea bune", pentru a conchide în alta parte ca românii sunt cuprinsi "în doua domnii, în Bogdania (Moldova, n.n.) si în Tara aceasta de la Istru (Tara Româneasca, n.n.) si au organizare cu legi nu prea bune".
O alta trasatura negativa a etniei, relevata de cronicarii bizantini, este lipsa spiritului de unitate a românilor si înclinatia lor spre perpetuarea unei instabilitati politice. "Caci era neamul românilor iubitor de dezbinari si-si îndrepta cu usurinta gândul la rasturnarea domnilor", conchide Dukas, iar Chalkokondylas completeaza ca românii "au obiceiul sa nu ramâna cu aceiasi domni, ci mereu dupa interesul lor sa-i schimbe; si-si pun când un stapânitor, când altul".
În plus, legat de acest defect al etniei, Chalkokondylas face o serie de aprecieri la adresa clasei politice românesti, aratând ca boierii inventeaza domni marioneta pe care apoi, instalându-i în scaun, îi controleaza si îi domina în interes propriu. "Si pe unii dintre acestia, - subliniaza el - plasmuiti de catre cei de neam mare si cu multa avere ai tarii, ei cauta sa-i puna în domnia Daciei, cu intentia ca ar putea fi în interesul si spre folosul lor, daca sunt pusi în domnie". Cronicarul bizantin ne ofera si doua exemple: faptul ca dupa luarea domniei Vlad Tepes, "chemând câte unul din boierii sai, despre care putea crede ca ar fi în stare sa ia parte la tradarea pentru schimbarea domnilor, îi slutea si tragea în teapa cu toata casa, pe el, pe copii, femeie si slujitori", consolidându-si astfel domnia, respectiv trecerea boierilor munteni de partea lui Radu cel Frumos, interpusul sultanului, abandonându-l pe Tepes, desi acesta învinsese si alungase ostile otomane, deoarece "au cunoscut ca tânarul e de preferat pentru ei fata de domnul Vlad si, trecând de partea aceluia, se adunau putini câte putini. Si ceilalti daci cum au bagat de seama, repede l-au parasit pe Vlad si au trecut la frate-sau".
...si aliat nesigur.
O alta trasatura negativa de caracter a românilor, care arunca o pata de nesters asupra vitejiei si calitatilor lor militare, relevata de aceiasi cronicari bizantini, este indisciplina aratata pe câmpul de lupta si obsesia lor dupa prada atât de puternica încât nu pregeta sa-si abandoneze aliatii în plina lupta, în momentele cele mai grele. Asa s-ar fi întâmplat în timpul primei faze a luptei de la Varna (10 noiembrie 1444), când afirma Laonikos Chalkokondylas, dupa risipirea trupelor otomane care li se opuneau, românii din armata crestina au pradat antrepozitele sultanului, dupa care, pentru a-si pune la adapost prazile strânse în urma acestei actiuni, "n-au mai venit la lupta si nu s-au mai asezat în ordine de bataie, ci au început s-o ia spre tabara lor". O informatie asemanatoare ne ofera si un autor numit Zotikos Paraspondylos, se pare, martor ocular la aceasta confruntare. Acesta relateaza ca dupa ce au dispersat fortele otomane care li se opuneau, "românii au trimis în graba si au pus mâna pe comorile lui, adica pe lucrurile de pret ale marelui stapân (sultanului, n.n.). Vazând bogatiile fara numar si averea cea mare, românii au patruns din toate partile în tabara, iar regele lupta numai cu câtiva oameni".
O serie de informatii referitoare la români transmise de Laonikos Chakokondylas, cu prilejul luptei de la Varna, contribuie, prin continutul lor, la conturarea unei imagini cât se poate de controvesate a acestora. Astfel, din lucrarea cronicarului bizantin aflam ca în pofida abandonarii taberei crestine în timpul luptei, românii au asigurat retragerea lui Ioan de Hunedoara spre Dunare, în timpul careia au cazut multi dintre ei. "Si cum se retragea si mergea fara nici o ordine, - relateaza el - a aflat toate si n-a mai mers în tabara, ci a plecat de-a dreptul spre Istru, atât el cât si dacii; [...]. În retragere au cazut si alti barbati viteji si nu putini dintre daci". Din relatarea aceluiasi cronicar, aflam însa si incredibilul fapt ca în timpul replierii fortelor crestine spre Dunare, s-au înregistrat ciocniri sângeroase între români si unguri, în urma carora dintre ultimii, "mai multi însa s-au prapadit în retragere de mâna dacilor".
Alte informatii ni-i arata pe români lipsiti de demnitate si onoare, gata oricând, îndeosebi în momentele dificile, sa îsi tradeze si sa îsi abandoneze aliatii. Un act de acest tip, cu consecinte deosebit de grave, s-ar fi consumat cu ocazia bataliei de la Kossovopolje (1448). În momentul în care victoria otomana se contura ca fiind certa, sustine Laonikos Chalkokondylas, românii, care luptau alaturi de trupele lui Ioan de Hunedoara (1441-1456), vazând "pe turci luptându-se mult peste asteptarea lor si ca pe ei îi ameninta cele mai rele primejdii si ca abia de vor scapa de nenorocire, chiar daca ar ajunge sa ramâna teferi, ca pentru juramânt nu e nici un mijloc sa nu-si primeasca pedeapsa de la împaratul (sultanul, n.n.) pentru câte i le-au facut, ducând razboi cu el si pentru ca s-au aliat în lupta cu peonii (ungurii, n.n.), s-au hotarât în acesta mare învalmasala sa trimita un sol la împaratul Amurat (Murâd II, sultan între 1421-1451, n.n.), ca sa se împace si, ca predând armele, sa reia legaturile cu împaratul si sa-i fie prieteni". Ca urmare, "tradându-si prietenii", au încercat sa treaca de partea turcilor, dar au fost masacrati din ordinul sultanului "ca sa-si primeasca pedeapsa pentru câte i le-au facut. Si asa au fost dati pierzarii pe loc, fara nici o consideratie".
Absenta altor stiri despre români în sursele bizantine face imposibila conturarea unei imagini mai exacte si mai integratoare a modului în care acestia erau perceputi în societatea bizantina. În acesta situatie, ne vedem obligati sa ne limitam la aceea, mai mult aproximativa, furnizata de informatiile de care dispunem si pe care le-am prezentat în cadrul acestui articol.
NOTE
1. Georgios Kedrenos, Compendiu de istorii, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, Bucuresti, 1975, p. 144-145; Kekaumenos, Sfaturi si povestiri, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, Bucuresti, 1975, p. 42-45.
2. Kekaumenos, în loc. cit., p. 38-43. Informatii la fel de putin măgulitoare despre vlahi ne oferă si unii autori apuseni, precum rabinul Benjamin de Tudela (sec. XII) sau cronicarul francez Robert de Clari (sec. XIII).
3. Ibidem, p. 38-41.
4. Ibidem, p. 40-41.
5. Ibidem.
6. Nicetae Choniatae, Historia, rec. I. Bekker, Bonn, 1835, p. 485 (în continuare: Choniates).
7. Ibidem, p. 485-486.
8. Idem, Orationes et epistulae, rec. I.A. van Dieten, W. de Gruyter, Berlin-New York, 1972, p. 8-9.
9. Ibidem, p. 57.
10. Georgios Tornikes II, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, Bucuresti, 1975, p. 384-393.
11. Ibidem, în loc. cit., p. 386-387.
12. Ibidem.
13. Maximos Planudes, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, Bucuresti, 1975, p. 456-459.
14. N.S. Tanasoca, Une mention inconnue des Vlaques ŕ la fin du XIIIe sičcle: Maximos Planudes, Epistulae, XIV (édition Treu), în Revue des Études Sud-Est Européennes, XII, 1974, 4, p. 581.
15. Kekaumenos, în loc. cit., p. 30-33.
16. Ana Comnena, Alexiada, ed. M. Marinescu, N.S. Tanasoca, Bucuresti, 1977, VIII, V, 2 (în continuare: Comnena).
17. Ioan Kinnamos, Epitoma, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, Bucuresti, 1975, VI, 3. Pentru discutiile asupra originii si a rolului vlahilor mentionati de Ioan Kinnamos, vezi: E. Stănescu, Les „Vlahoi" de Kinnamos et Choniatčs et la présence militaire byzantine au nord du Danube sous les Comnčnes, în Revue des Études Sud-Est Européennes, IX, 1971, 3, p. 588-592; V. Mărculet, Vlahii în actiunile militare din timpul Comnenilor, în Revista de Istorie Militară, 2(60), 2000, p. 46-47 (în continuare: Vlahii în timpul Comnenilor).
18. Comnena, X, II, 6.
19. Choniates, p. 171. Pentru discutiile asupra originii si rolului vlahilor mentionati de Niketas Choniates, vezi: E. Stănescu, op. cit., p. 585-588; V. Mărculet, Vlahii în timpul Comnenilor, p. 46.
20. Georgii Pachymeris, De Michaele et Andronico Palaeologis libri XIII, rec. I. Bekkerus, Bonn, 1835, II, I, 37.
21. Ibidem.
22. Vlahi la Athos, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Bucuresti, 1982, p. 50-59. Pentru discutiile asupra acestui subiect, vezi: M. Gyóni, Les Vlaques du Mont Athos au début du XIIe sičcle, în Études Slaves et Roumaines, I, 1948, p. 30-42.
23. Ibidem.
24. Ibidem.
25. Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice,ed. V. Grecu, Bucuresti, 1958, VI, p. 190 (în continuare: Chalcocondil).
26. Ibidem, II, p. 59.
27. Ibidem, II, p. 63.
28. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed. V. Grecu, Bucuresti, 1958, XXIX, 6 (în continuare: Ducas).
29. Chalcocondil, IX, p. 291.
30. Ibidem, III, p. 93.
31. Ibidem, III, p. 94.
32. Ibidem, II, p. 63.
33. Ducas, XXIX, 6.
34. Chalcocondil, II, p. 63.
35. Ibidem, V, p. 158.
36. Ibidem, IX, p. 283, 291.
37. Ibidem, VII, p. 197.
38. Zotikos Paraspondylos, Expunere făcută de învătatul Paraspondylos Zotikos despre lupta de la Varna din 13 noiembrie [1444], în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Bucuresti, 1982, p. 410-411.
39. Chalcocondil, VII, p. 199.
40. Ibidem, VII, p. 200.
41. Ibidem, VII, p. 214-215
42. Ibidem.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius