La început oamenii au vrut să facă numai un marș al tăcerii. Curând însă și-au dat seama că un protest tăcut nu ajută la nimic, că s-a ajuns la tragedia de la „Colectiv” pentru că starea de lucruri din țară e deplorabilă, că acum e momentul în care se pot face revendicări. Lucrurile păreau că merg pe un făgaș bun. Guvernul își dă demisia și nimeni, din rândul partidelor politice, nu pare dispus să își asume guvernarea în asemenea condiții critice. Pesemne că si politicienii au înțeles că sunt respinși de către populație, că acum nu e un moment potrivit ca să iasă în față că trebuie să stea în expectativă și să revină de-abia când starea de spirit a oamenilor se mai calmează.
Astfel că importante au devenit revendicările străzii. Strada însă nu poate avea revendicări propriuzise, oricât de mulți ar fi cei adunați acolo, sau tocmai pentru că sunt mulți și nu se pot pune de acord. Probabil că niciodată de la 89 încoace revendicările mulțimii nu au fost atât de mult luate în serios, și atât de importante. Dar chiar datorită importanței revendicărilor, democrația nu poate fi lăsată pe seama poporului. Așa că în mulțime au apărut manipulatorii de tot felul, cei care aveau scopul să deturneze revendicările, să creeze altele noi și nerealiste, să schimbe o agendă care oricum nu era prea clar stabilită. Au intrat în funcțiune oamenii serviciilor, ai partidelor, ai unor Ong-uri care au o agendă declarată și alta reală. Iar diversioniștii de profesie și-au făcut treaba.
Situația seamănă, până la un punct, cu cea din decembrie 1989. Numai că acum nu s-a creat un vid de putere, avem încă un președinte și un parlament alese legal, chiar dacă sunt puternic contestați. Nimeni și nimic nu e scutit de contestare. Orice om politic, orice revendicare, orice posibilitate de rezolvare a conflictului, până și posibilitatea dialogului și rostul demonstrațiilor sunt, pe rând, acceptate și negate. Există, așa cum e firesc, o pluralitate de opinii, dar există și nenumărate manipulări din partea serviciilor și a partidelor, iar astfel toate cerințele formulate de populație vor fi însoțite de cerințe false, și nimeni nu va mai putea face diferența între flas și adevărat. Totul se va stinge treptat, iar noi vom reveni la ale noastre, la modul de viață care, chiar dacă ne nemulțumește, e al nostru, ne-am învățat cu el și nu prea știm cum să îl schimbăm.
O resetare a clasei politice nu e posibilă. Nu au cum să apară, din senin, noi lideri care să preia conducerea țării, astfel că situația e un pic imposibilă: de cei vechi ne-am săturat iar cei noi încă n-au apărut. Ce se poate face? Politic vorbind, mai nimic. Nu putem aștepta mare lucru de la politicieni, și totuși ei sunt singurii care pot da legile care să ne facă viața mai suportabilă. Dacă există totuși o revendicare a străzii, în afară de ceea ce susțin infiltrații, aceasta ține de adoptarea unei singure legi, care însă nu trebuie să treacă prin parlament: legea normalității. Vrem o lume în care lucrurile nu se mai rezolvă prin șpagă, prin mici aranjamente, în care cetățeanul nu este la cheremul unor autorități incompente, în care contractele cu statul se dau numai pe bază de comision, în care oamenii nu sunt respectați, o lume din care să dispară deviza care, explicit sau implicit, ne conduce în toate activitățile noastre: „merge și așa”.
Avem destule să le reproșăm conducătorilor noștri, sunt enorm de multe lucruri de îndreptat în țara asta, dar, ca să avem succes, ar trebui să înceapă, fiecare, de la el însuși. Eu să nu mai dau șpagă, eu să nu mai accept mici înțelegeri, eu să nu mai accept munca la negru, eu să respect toate regulile care fac ca viața în societate să fie posibilă. Am citit despre o întâmplare în care un taximetrist, în timpul călătoriei, tuna și fulgera împotriva corupției din țară, dar el însuși nu a taxat cursa, preferând să primeaască banii la mica înțelegere.
Trebuie să înțelegem că, dacă România este bolnavă, fiecare în parte este bolnav. Fiecare încearcă să facă micile lui învârteli, astfel încât să se descurce cum poate. Sunt patronii de la „Colectiv” mai corupți decât alți paroni din țara asta? Nici pe departe, prea puțini dintre ei respectă la sânge prevederile legale, aproape toți își obțin aprobările pentru funcționare prin șpăgi sau sponsorizări date acolo unde trebuie. Este primarul Piedone mai corupt decât alți primari, cu toate afacerile pe care le făcea nevastă-sa? În niciun caz. Aproape toți primarii fac la fel, chiar dacă încă nu i-a săltat DNA-ul pe toți (dar în privința asta avem răbdare). Funcționarii care au dat aprobările de funcționare ale clubului erau ei mai corupți ca alți funcționari ai statului român? Hai să fim serioși. Oricine a avut nevoie de aprobări știe că ești la cheremul lor și că dacă nu „dai dreptul” n-ai nicio șansă să realizezi ceva. Toți știm că ne scăldăm într-o mare de corupție, toți știm că nu e bine și că o acceptăm totuși, ca singură metodă de rezolvare a problemelor. A trebuit însă să apară această tragedie ca să ne punem serios întrebarea legată de marginile și întinderea corupției. Până acum corupția ne ținea săraci, dependenți de un sistem politic și funcționăresc clientelar, acum însă am constatat chiar mai mult de atât: corupția ucide. Și e inutil să dăm vina doar pe câțiva, când știm bine că toți facem la fel, diferența dintre noi fiind doar nivelul de putere pe care l-am atins. Mă îndoiesc însă că o revoluție morală este posibilă într-o lume în care individualismul este la putere, în care binele pentru mine însumi, eventual pentru un mic grup de rude și prieteni, e singurul criteriu de judecare a faptelor, în care tot ceea ce ține de societate se subordonează interesului individual.
Situația se menține tensionată, răniții din „Colectiv” continuă să moară, dar ce are de a face Biserica cu toate astea. Biserica a declarat în repetate rânduri că nu e partizană politic (cu toate că anumite fapte ale ei demonstrează contrariul), nu e adepta ieșirii în stradă, iar pentru răniți și morți acordă asistență spirituală prin rugăciuni, slujbe de maslu, pomenirea celor decedați la liturghie, slujbele la înmormântare, parastase, ajutoare materiale pentru familiile sărace ale celor decedați sau răniți.
Biserica a fost supusă, în aceste zile, unui adevărat linșaj. Interese în distrugerea ei sunt din mai multe părți. Odată sunt ateii, care au încercat mereu. Sunt apoi cei de la partide, care astfel vor să canalizeze nemulțumirile populației către ținte false. În fine, au apărut și cei de pe la secte, sau să le zicem alte denominațiuni creștine, care s-au gândit că ar fi bine să mai distrugă puțin din apartenența masivă a românilor la ortodoxie. Aceștia din urmă uită sau nesocotesc că ceea ce au în comun credincioșii, ca raportae la un transecdent care dă sens vieții, e mai important decât ceea ce ne desparte în privința modului cum descriem acel transcendent. În plus, ar trebui să fim uniți în fața marii provocări comune a secularismului dizolvant anti-creștin. Dacă ortodoxia ar fi distrusă, atunci ar urma ei la rând, n-ar putea, cum probabil își doresc acum, să se ridice ei în locul rămas liber.
Provocările au avut succes, căci acum a fost prima oară când în țara noastră s-au scandat lozinci împotriva Bisericii. Am văzut apoi o revărsare de ură atât de mare, încât m-am speriat. Oamenii care gândesc astfel, indiferent că e de la ei sau că sunt manipulați, ar fi capabili de multe împotriva credinței și a credincioșilor. În toate revoluțiile atee, de la Revoluția franceză, la cea bolșevică, apoi odată cu instaurarea, după 1945, a regimurilor comuniste în Europa de Est, a curs sângele a mii și zeci de mii de preoți și credincioși. Nu ne apropiem de asemenea orori, cu toate că mersul istoriei este imprevizibil, dar civilizația și finețea Uniunii Europene, pot impune alte forme de interzicere a Bisericii. Iar acestea par destul de posibile, mai ales pe fondul canalizării nemulțumirii populației.
Are și Biserica o parte de vină aici. A comunicat prost și a avut acțiuni proaste, lucru speculat de denigratori la maxim. De pildă s-a știut mult prea târziu că a fost un preot, cel de la pompieri, cu răniții încă din noaptea incendiului de la „Colectiv”. Multe acțiuni ale Bisericii au fost prezentate fals și trunchiat, în privința declarațiilor făcute de preoți. De pildă s-a repetat insistent că patriarhul ar fi spus că cei morți acolo au fost sataniști și că își merită soarta. O asemenea părere a fost marginală, părerea doar a câtorva oameni, nu a fost poziția niciunui ierarh și nimic nu permitea punerea ei pe seama patriarhului. Dar a fost creată ca să creeze ură, ca să despartă românii de Biserică și ca să schimbe sensul protestelor îndreptate către clasa politică, spre preoți și ierarhi. La fel, au fost repetate aberațiile despre spitale și catedrale, despre banii primiți de preoți de la stat. M-am convins că acestea nu sunt simple greșeli. După ce a apărut demontarea lor clară și simplă, cu date luate din bugetul de stat al României, din care se vede partea infimă care revine cultelor, ele continuă să apară cu obstinație. Asta înseamnă că cei care le propagă nu se mulțumesc să se abțină când falsitatea poziției lor este demonstrată fără echivoc. Încearcă să propage în mod conștient o minciună după ce au aflat că este o minciună.
Chiar dacă toate criticile aduse împotriva Bisericii sunt false, contestatarii ei au totuși într-un punct esențial dreptate. Biserica e percepută ca parte a sistemului, a celor ce dețin puterea și sunt corupți. Ierarhii și-au creat imaginea unora care sunt mai apropiați de puternicii zilei decât de poporul „umilit și obidit”. Manipulările, falsurile enorme n-ar fi prins la populație în aceeași măsură dacă n-ar fi fost această percepție că Biserica nu este legată de popor, de nevoile lui, că nu luptă împreună cu cei mulți împotriva „sistemului ticăloșit”. O parte, a ateilor militanți, sunt împotriva oricărei forme de credință și a oricărei Biserici, dar mulți din cei care au fost prinși în această plasă a urii, a scandărilor contra, sunt dezamăgiți de lipsa de reacție a clerului la probelemele reale ale credincioșilor. Ceea ce face Biserica la nivel instituțional, case pentru copii, azile pentru bătrâni, ajutor dat celor săraci, sprijin pentru copiii care au părinții plecați la muncă în străinătate, e praf în ochi, acțiuni la modă, chestii de fașadă. Nimic legat însă de marea masă a credincioșilor de rând. Mulți dintre preoți, care fac acte de caritate și sunt apropiați de popor, sunt văzuți cu simpatie și apreciere de către oameni. În același timp însă, ierarhii sunt asimilați cu casta politicienilor și a înalților funcționari, depărtați de oameni dar trăind o viață îmbelșugată pe seama lor.
Se poate corecta o asemenea percepție, mai ales că există și mulți ierarhi apropiați de popor. Cu siguranță că după ce lipsurile vor fi îndreptate, atacurile celor ce denigrează Biserica vor continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei își au agenda lor și nu îi poate împiedica realitatea din teren să o ducă la îndeplinire. Dar Biserica trebuie să se apropie mai mult de oameni nu ca să răspundă criticilor, ci pentru că așa se cuvine să facă.
Biserica are lipsurile ei, care nu țin doar de o proastă comunicare. Cu toate acestea însă, ea trebuie apărată de atacurile, falsurile și manipulările la care e supusă, căci este purtătoarea unui adevăr care ne cuprinde pe toți și care dă, oricărui credincios ortodox, sensul în viață. Scăpările din Biserică nu trebuie trecute cu vederea, dar nici nu trebuie să facem din ele un motiv de a ne desprinde din ea. Căci despărțiți de ea suntem morți duhovnicește: „Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15, 6)
Paul Curca
Paul Curca
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius