Autor: Miron Scorobete
Biserica din Densuş este unicat la scară naţională şi chiar planetară la multe capitole. Vom semnala aici doar unul: este singurul lăcaş de cult creştin din lume care are drept hram o sărbătoare precreştină.
În legătură cu începuturile ei disputa nu e tranşată, unii o consideră ca datând din perioada romană, creştinată apoi, alţii o plasează prin secolele XII-XIII. Subiectul pe care-l discutăm, şi o facem în premieră absolută, este important tocmai pentru că rezolvă dilema. Faptul că ea are hram o sărbătoare precreştină este dovada peremptorie, pe de o parte, a ctitoririi ei în epoca păgână, pe de alta, a slujirii în ea neîntrerupt din antichitate până azi. Nici o altă ipoteză nu rezistă în faţa tăriei pe care „erezia” o are.
Biserica din Densuş este un miracol: o biserică în care se slujeşte neîntrerupt de 2000 de ani.
A fost ridicată între 102 şi 105 de către generalul Longinus Maximus, guvernatorul Daciei cucerite în primul război (vd. Ioan Marin Mălinaş. La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuş. Viena-Oradea: Editura Mihai Eminescu, 1997), pe o vatră dacică. La ultima restaurare, făcută în aceşti ani, sub un stâlp roman de susţinere a turlei a fost găsit un ciob de vas cu inscripţia „Koson”.
Iniţial mausoleu, apoi templu păgân, cândva, după legalizarea creştinismului, a fost transformată în lăcaş de cult creştin. Cândva, dar nu mult după, pentru că adepţi ai lui Hristos se întâlneau şi între legionarii şi coloniştii romani, mulţi venind din Asia Mică masiv creştinată, şi între băştinaşii daci botezaţi de Sfântul Andrei şi urmaşii săi. Aceste comunităţi de cum luau cunoştinţă una de cealaltă suspendau starea de ostilitate dintre învingători şi învinşi, dintre stăpâni şi sclavi, şi puneau în acţiune sentimentul de frăţietate, element esenţial ce a facilitat sinteza daco-romană. Ei împlineau cu sfinţenie cerinţa Noului Testament: „Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v’aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v’aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.” (Coloseni 3,9-11).
De atunci, că treceau pe aici nimicitoare, vreme de o mie de ani, năvălirile, că se ridicau imperii care se dădeau stăpâne peste aceste sacre locuri apoi cădeau sfărâmate şi se iţeau alte imperii, biserica din Densuş rămânea în picioare. Se cutremura pământul de tropotul hoardelor dezlănţuite, dar oamenii, duminică de duminică, se duceau în bisericuţa lor, aprindeau o lumânare pentru cei vii şi pentru cei adormiţi şi îngenuncheau în faţa copilului Iisus, îmbrăcat, ca şi ei de Paşti, în cămaşă de in cusută frumos, ca la Densuş, de Mama, de Sfânta Lui Maică. Aici îşi botezau pruncii, aici îşi cununau mirii, aici îi jeleau pe cei plecaţi. Vreme de două mii de ani! Neîntrerupt.
http://clujaxio.ro/wp-content/uploads/2017/02/DSC06121-768x1024.jpg 768w, http://clujaxio.ro/wp-content/uploads/2017/02/DSC06121.jpg 960w" sizes="(max-width: 345px) 100vw, 345px" />
Apostolul Ioan şi-a scris Evanghelia în jurul anului 100, pe atunci pe când generalul Longinus îşi zidea mausoleul. În timp ce meşterii romani ridicau edificiul lor de piatră, concomitent Apostolul Ioan înălţa edificiul său de cuvinte inspirate. Când ei puneau tencuiala între pietre, el punea cerneala pe pergament. Astfel că, în dimineaţa de Paşti, când în faţa altarului din Densuş preotul citeşte Evanghelia Sărbătorii-Împărătese, din ziduri ecoul răspunde: „La început a fost Cuvântul…” Dacă cineva, nedumerit de prezenţa ecoului, s-ar apropia întrebător de ziduri, ele i-ar şopti: „În noi cuvintele acestea au fost revărsate odată cu tencuiala. Noi le-am auzit din gura îngerului când i le dicta lui Ioan.”
Mai ştiţi o biserică a cărei tencuiala să fi fost încă umedă când cerneala de pe Evanghelia lui Ioan nu se uscase?
Este de remarcat că densuşenii nu au ţinut să-şi înalţe o altă biserică. Se văd prin sate adevărate catedrale, fiecare sat vrea să se fălească cu biserica lui. Densuşul e un sat mare, centru de comună. A fost reşedinţă de cneji. Dar nici cnejii Muşat, care şi-au durat un impunător turn de apărare la Răchitova, nici sătenii nu şi-au dorit o altă biserică. A lor e mică, de şase metri pe şase, iar spaţiul acesta e şi mai înghesuit de jertfelnicul templului roman aflat în mijloc, astfel că oamenii participă la sfintele slujbe mai mult pe afară. Dar ei nu vor altă biserică. Aceasta e biserica lor. Nu e un muzeu, pentru ei nu e nici un obiectiv turistic. E biserica parohială, vie, în care se slujeşte duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. De două mii de ani!
Unii cercetători mai sceptici plasează zidirea bisericii mai încoace, tot înaintea formării voievodatelor, „la începutul evului mediu românesc” (R. Popa), dar nu în antichitate. Personal, aduc un argument irefutabil pentru originea precreştină a lăcaşului.
http://clujaxio.ro/wp-content/uploads/2017/02/3ef468d0-d5ec-11e3-882a-9301ef74d292_tara_hategului_obiecitve_turistice_biserica.jpg 620w" sizes="(max-width: 439px) 100vw, 439px" />
În Ţara Haţegului, unde nedeia e la mare cinste şi întrece în fast Paştele şi Crăciunul, ea a fost „creştinată”: a fost fixată în aceeaşi zi cu hramul bisericii. Astfel că aici nedeia are două componente: una creştină, înainte de masă când are loc slujba religioasă de hram, şi alta păgână, moştenită din vremurile antehomerice, cu petreceri dezlănţuite ce ţin câte trei zile, dar uneori, ca întrecerile sportive cu final indecis, cu prelungiri. Ion Pop Reteganul care a fost învăţător la Păucineşti, lângă Sarmisegetuza, nota data nedeilor din împrejurimi aşa cum se prezentau ele în secolul XIX, aşa cum, de altfel, există şi azi: Ştei şi Bucova – Sf. Dumitru (Sâmedru), Răchitova – Înălţarea Domnului (Ispas), Poieni – Sf. Paraschiva (Vinerea Mare)…
Singur Densuşul face excepţie: biserica din Densuş este unica între toate bisericile creştine din lume care are drept hram o sărbătoare păgână.
Hramul bisericii din Densuş e la 1 Mai. La această dată însă, calendarul creştin nu menţionează nici o sărbătoare, ziua e scrisă cu negru. Cum putem deci explica enigma unei nedei haţegane (numai aici şi în Banatul vecin acţionează această regulă) care să nu fie într-o mare sărbătoare religioasă?
Într’un singur mod. Aici cutuma s’a inversat: nu nedeia a fost adusă la data hramului bisericii ci hramul a trebuit să accepte data nedeii, chiar dacă aceasta nu e sărbătoare creştină.
Pentru că sărbătoare e, şi încă una mare, luminată, numai că precreştină, mult ancestrală. La 1 Mai e Armindenul, praznic care în Ţara Haţegului, până pe vremea copilăriei mele, era încă foarte viguros. Era victoria primăverii asupra iernii, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii. În seara din ajun mă trimiteau părinţii împreună cu fratele meu să aducem din crâng tulpina suplă de mesteacăn cu mănunchiul de crengi de-abia înfrunzite în vârf ce se lega la poartă, steag ţesut nu de mână omenească ci de mâna lui Dumnezeu. Arborele Lumii. Creanga de Aur.
Aşadar, la Densuş e limpede că biserica era atât de legată de „hramul” ei precreştin încât cel creştin a fost nevoit să-l accepte chiar dacă nu e scris cu roşu în calendar. Iar legătura aceasta de nedesfăcut dintre lăcaşul de cult şi o sărbătoare păgână dovedeşte provenienţa sigură a acestuia din precreştinism.
Eu mă identific cu biserica din Densuş pentru că am fost botezat, nu chiar în ea ci într’o fiică a ei, în biserica unui sat aparţinător comunei Densuş.
Că eu sunt născut chiar la Arminden, în ziua ancestralului hram al bisericii din Densuş e, desigur, doar o întâmplare. În măsura în care întâmplările sunt doar întâmplări.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius