Biografia zilei: Wilhelm von Humboldt

[altmariusideea]

Wilhelm von Humboldt (n.1767,Postdam-d.1835, Tegel) a fost un filozof politic şi lingvist german, reprezentant al liberalismului clasic. A fost fratele lui Alexander von Humboldt.

Viaţa şi opera lui W. Von Humboldt

Wilhelm von Humboldt s-a născut la Postdam în 1767 şi a murit la Tegel în 1835. A fost crescut şi educat în mediul aristocraţiei prusace. Partea cea mai importantă a operei sale lingvistice i-a fost publicată postum de fratele său.Humboldt n timpul vieţii a publicat foarte puţin. Între 1792-1800 a parcurs o perioadă foarte activă, în care a scris studii despre ştiinţa politicii, câteva lucrări de estetică şi un studiu de antropologie avnd ca subiect diferenţa dintre sexe. În 1795 plănuieşte să scrie o antropologie generală şi găseşte două tipuri de diferenţe care definesc oamenii:

• externe: structura fizică, statura, fizionomia, gesturile, la care adaugă, sub influenţă kantiană, şi limba;
• interne: diferenţe care derivă din limbă. După mai multe experienţe în ţara bascilor, a propus cheia diferenţelor fundamentale dintre oameni. Ca urmare, va reface planul din 1795 total şi va lucra toată viaţa la o antropologie în care diferenţa dintre oameni e dată de limbă. După 1817 începe o nouă perioadă în care publică scrieri mai ales de teoria limbajului. Din 1823 se retrage din diplomaţie şi de la Universitate şi încearcă să scrie o carte despre limba kawi din insula Jawa, o limbă sacră cu un vocabular sanscrit şi o structură gramaticală de tip malaiezian.

Lucrările sale cele mai importante au fost publicate după moartea lui. În 1836, fratele lui, Alexander von Humboldt îi publică opera fundamentală de filosofie a limbajului cu numele de Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschensgeschlechts. Această operă a fost scrisă între 1830-1835 (a fost dictată, după obiceiul lui Humboldt, secretarului său Boschmann). Ea constituie introducerea la opera Kawi-Sprache auf die Insel Jawa .

Fundamentarea ştiinţei lingvisticii ca ramură a antropologiei

Lucrarea Kawi-Sprache, constituie fundamentarea ştiinţei lingvisticii ca domeniu al antropologiei, în acest sens Humboldt negând preluarea clasificărilor şi metodelor ştiinţelor naturii în domeniul ştiinţelor umane. „Nu există putere a sufletului care să nu fie activă în acest proces. Nimic în natura intimă a omului nu este atât de adânc, atât de fin sau atât de cuprinzător, încât să nu răzbată în tărâmul limbajului şi să nu fie hrănit de acesta.” (Humboldt). Concluzia lui Humboldt este că o ştiinţă centrală a limbajului va fi o ştiinţă a antropologilor. Concepţia humboldtiană trebuie înţeleasă în contextul mai larg al gîndirii romantice. În romantism apare ideea că omul este înzestrat cu capacitatea de a crea lumea în care trăieşte şi de a imagina lumi (prin literatură, artă, filosofie). Ideea centrală a romantismului, pe care o reflectă şi concepţia humboldtiană este că nu suntem aici într-o lume dată; fiinţa umană are un destin mult mai tragic decât cel afirmat de raţionalişti şi empirişti, în sensul că omul trebuie să-şi construiască, să-şi creeze, cu puterile proprii, lumea în care trăieşte. Pentru Humboldt, locul focal unde începe această creaţie fundamentală a lumii este limba. Lumea noastră se instituie în procesul creării cuvintelor. Transformarea experienţelor din lume în conţinuturi lingvistice este esenţa procesului lingvistic şi nucleul creativităţii umane în general. Odată cu Humboldt se întemeiază, pentru prima dată, o filosofie lingvistică, o privire de ansamblu asupra existenţei, din şi în pespectiva limbajului.

3. Conceptele de energeia-dynamis-ergon Humboldt afirmă că există o energie primară care se manifestă în toate fiinţele şi care este principiul primar al existenţei tuturor fiinţelor. În cazul omului, această energie primară este puterea spirituală. Ea nu se găseşte ca un dat în om, ci ea se manifestă în proces (fapt intuit, în filosofie, încă de Kant), ca activitate (energeia), iar locul în care se pune pentru prima dată în mişcare această energie primară ca putere de întruchipare (Einbildungskraft) sau creaţie imaginativă este limbajul. Humboldt afirmă că limbajul este activitate (energeia) şi nu operă (ergon) . Spiritul humboldtian este pus în lumină de Eugeniu Coşeriu. Conceptele humboldtiene de energeia-dynamis-ergon trebuie înţelese în spirit aristotelic (aceste concepte sunt preluate de Humboldt din ontologia aristotelică) . Ergonul este produsul unei activităţi, care poate fi creatoare sau necreatoare. Dynamisul este facultatea, posibilitatea de a realiza o activitate. Acest dynamis poate fi învăţat prin experienţă şi studiu, în sensul că poţi realiza o anumită activitate pentru că ai învăţat cum să o faci. Există, deci, un in potentia al activităţii (energeia) care este tocmai acest dynamis. Însă energeia este acea activitate sau actul creator care este anterior propriei sale dynamis. Există activităţi care pot fi productive sau neproductive. Activităţile neproductive sunt cele care nu au ca rezultat un produs (ergon) finit (de ex. a respira, a se plimba etc). Activităţile productive sunt cele al căror rezultat este un produs (ergon), în sensul că ceva rămâne în urma activităţii de producere (de ex., produsul unei activităţi poate fi un scaun, o masă, un desen etc). Activităţile productive sunt şi ele de două feluri: necreatoare şi creatoare. Activităţile necreatoare sunt acele activităţi prin care ai învăţat să produci ceva - de ex. un scaun, o masă – şi produci aceste lucruri mereu dupa acelasi model, fără sa adaugi nimic nou, nici o idee nouă. În acest caz produci după o tehnică învăţată pe care o aplici de fiecare dată când realizezi acel tip de activitate. Energeia este o activitate productivă creatoare care se bazează pe un dynamis, dar este, în acelaşi timp, anterioară propriei dynamis; actul (energeia) este înaintea tehnicii (dynamis), în sensul în care mai întâi este invenţia, şi abia apoi poţi încerca să analizezi şi să înţelegi cum s-a făcut şi, prin urmare, poţi învăţa şi transforma în tehnică ceea ce inventatorul a făcut spontan. Deci mai întâi, ceva este inventat, apoi această invenţie devine tehnică şi se poate învăţa. Dar în momentul creator iniţial, invenţia nu este încă tehnică. Deci energeia este acea activitate (sau dinamism) care e anterioară tehnicii cu care o execuţi; este capacitatea de a crea ceva nou, în mod spontan, intuitiv, fără să ştii dinainte regulile după care creezi. Pentru Aristotel, energeia în stare pură, fără dynamis, adică creativitatea pură este divinitatea. Omul în schimb se bazează întotdeauna pe o tradiţie, pe o tehnică , însă, în vorbire, el întrece în permanenţă tehnica, creând fapte noi de limbaj. Humboldt afirmă că această energeia se întâmplă în fiecare cuvânt şi e anterioară învăţării după modele sau reguli. Limbajul este cea dintâi activitate a puterii spirituale a omului. Mai mult chiar, ea este însăşi această putere în activitate (energeia). În acest sens, limba este pentru Humboldt (la fel ca pentru Hegel), prima apariţie a spiritului însuşi în om. Spiritul se manifestă ca activitate, el este activitatea creatoare însăşi.

Conceptul lingvistic

Relaţia dintre conţinut şi expresie formează conceptul lingvistic. De ex, în cazul conceptului lingvistic arbore, expresia sau forma sonoră a cuvântului este a-r-b-o-r-e, iar conţinutul cuvântului este „faptul de a fi arbore” sau „arbore”. Până la Humboldt, conţinuturile cuvintelor erau înţelese ca fiind elaborate anterior expresiei în mintea umană. Aceste conţinuturi elaborate şi stocate în mintea umană se considera că, în vorbire, ar fi exprimate în forma materială (=expresia sau forma sonoră) specifică diverselor limbi. Înainte de Humboldt, teoretizările asupra limbajului s-au bazat pe ideea că există în mintea umană un fel de conţinut universal (=acelaşi pentru toţi oamenii şi identic structurat în orice limbă), înainte de a fi exprimat în cuvinte. Odată cu Humboldt, apare ideea total diferită: nu există conţinut elaborat mai întâi în minte care apoi să fie doar exprimat în cuvinte. Humboldt susţine că conceptul lingvistic este ceva în care conţinutul şi expresia se interferează, se articulează într-o unitate inseparabilă. Această articulare între sensibil şi spiritual este o sinteză pe care trebuie să o numim simbol (lingvistic), în sensul că amândouă laturile lui se întruchipează numai prin energeia. Conţinutul se face prin articularea din expresie; conţinutul nu există în mintea umană înainte de a vorbi, el apare, se face vorbind, se creeează în vorbirea genuină cotidiană. Printr-o asemenea activitate se conturează conţinuturile din vorbire. Expresia nu doar exprimă ceva care preexită, un conţinut de gândire preexistent, ci ea este punctul de plecare în elaborarea conţinutului; ideea sau conţinutul apare în efortul de expresie a gândurilor. Humboldt se opune presupoziţiei existenţei unei distanţe, în cele din urmă, imposibil de străbătut, între conţinuturile fonice (expresiile lingvistice) şi cele mintale (conţinuturile de gândire) din vechea paradigmă şi argumentează că în efortul de a spune, creăm ceea ce vrem să spunem şi că noi suntem condamnaţi să ne facem conţinuturile proprii ale limbii noastre.

Forma internă şi forma externă a limbii

Humboldt întemeiază ştiinţa autentică a lingvisticii pentru că, prin modul în care concepe procesul de articulare lingvistică şi conţinuturile care se instituie, devine posibilă studierea sistematică a limbilor istorice în manifestarea lor, urmând ca acestea să fie studiate pentru a observa cum în spatele unui conţinut se ascunde o expresie, fără ca această expresie să fie identică cu expresii din alte limbi. Limbile particulare (ex. de limbi particulare: limba franceză, limba română, limba engleză etc.) nu reprezintă doar nişte conglomerate de expresii diferite ce ar reprezenta sisteme organizate pentru conţinuturi universale. Prin conceptul de formă externă a limbii, Humboldt teoretizează diversitatea limbilor pornind de la planul expresiei. Ex.: germ. Fledermaus, rom. liliac, fr. chauve-souris (expresii diferite în limbi diferite) Humboldt afirmă că există în conţinuturile fiecărei limbi o dimensiune particulară, istoric-specifică fiecărei limbi în parte (forma internă a limbii). Prin această afirmaţie, Humboldt se opune ideii că conţinuturile cuvintelor ar fi aceleşi /identice pentru toate limbile şi avansează ideea că fiecare limbă construieşte conţinuturi lingvistice proprii, în acord cu perspectiva din care este privit obiectul. Ex.: gr. mēn (=măsurătoarea timpului); lat.lux (=luminătoarea spaţiului) (nu doar expresiile sunt diferite, ci şi conţinuturile)

Principiul relativităţii lingvistice

(a) Formularea principiului relativităţii lingvistice În procesul de articulare prin care se instituie anumite expresii pentru anumite conţinuturi se creează o viziune a lumii. Această viziune a lumii nu este o concepţie elaborată ştiinţific despre lume, ci este o viziune intuitivă crescută sau derivată din modul sau pespectiva proprie în care sunt privite obiectele şi articulate prin limbaj într-o anumită comunitate lingvistică. Humboldt oferă câteva formulări, de-a lungul periodelor sale de creaţie, ale acestui principiu al relativităţii lingvistice: (A) „Limba nu este niciodată un simplu instrument, ci ea conţine întotdeauna o viziune a lumii (Weltansicht), iar a vorbi o limbă înseamnă a-ţi asuma, chiar fără a fi conştient de acest lucru, acea viziune.” sau: (B) „Fiecare limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine şi nu se poate ieşi din acest cerc decât intrând în altul. De aceea, învăţarea unei limbi străine însemnă, de fapt, achiziţia unui punct de vedere nou în înţelegerea lumii.” sau: (C) „Diversitatea limbilor nu este o diversitate de timbre şi semne, ci o diversitate de viziuni ale lumii”. Ideea lui Humboldt vine împotriva unei lungi si adânc înrădăcinate tradiţii de gândire. Prin acest principiu al relativităţii lingvistice e formulată, pentru prima dată, postularea sau afirmarea diversităţii (Verschiedenheit) construcţiilor lingvistice umane, într-un sens pozitiv. Ideea diversităţii limbilor a fost observată anterior, dar într-un sens negativ (vezi mitul turnului Babel în care „încurcarea limbilor” este o pedeapsă divină). În opoziţie cu această idee a pedepsei divine Humboldt afirmă diversitatea limbilor ca fiind cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii. Puterea dumnezeiască (energeia umană este asemnătoare energeiei divine, dar limitată de intersubiectivitatea vorbirii) a diversităţilor limbilor face ca omul să poată avea o multiplicitate de viziuni ale lumii, o multiplicitate de lumi posibile în care să trăiască, căci fiecare limbă conţine în ea însăşi, implicit o lume. Pentru Humboldt, această multiplicitate a construcţiilor lingvistice umane trebuie văzută ca un „curcubeu spiritual”, în care fiecare culoare sau nuanţă (=fiecare limbă) reprezintă o desfăşurare a luminii albe. Dacă fiecare limbă conţine o viziune a lumii, atunci trecerea de la o limbă la alta înseamnă trecerea de la o viziune la alta şi, în consecinţă, însemnă a câştiga o nouă viziune asupra lumii. Învăţarea unei limbi străine înseamnă să ne asumăm viziunea lumii implicită în structurarea pe care ne-o propune această limbă, şi care e ireductibilă, în ansamblul ei, la cealaltă viziune. Când învăţăm o limbă străină nu învăţăm expresii pentru aceleaşi conţinuturi, ci schimbăm conţinuturile. Cu cât limba pe care o învăţăm e mai îndepărtată de cea maternă, cu atât mai diferită e noua viziune a lumii. Această teorie a relativităţii lingvistice e una dintre cele mai importante descoperiri ale minţii umane în domeniul ştiinţelor spiritului. Exemplu: expresia -- lat. l-u-x gr. m-ē-n

Obiectul conţinutul -- lat. luminătoarea, cea care luminează spaţiul lună gr. cea care măsoară timpul Observaţii: • Relaţia dintre o expresie şi un conţinut se numeşte semnificaţie/simbol/semn. (relaţia 1 sau relaţia de semnificare) • Semnificaţia (expresia+conţinutul) poate trimite la un obiect particular al lumii. (relaţia 2 sau relaţia de desemnare) • Obiectul la care se face referire prin actul de desemnare este, cum se poate observa şi din acest exemplu, acelaşi, indiferent de limbă. Ceea ce diferă este viziunea sau perspectiva din care este privit obiectul lună în cazul celor două limbi: pentru latini, luna este cea care luminează spaţiul (intră în acelaşi câmp semantic cu „făclie”, de ex.), pentru greci, cea care măsoară timpul (intră în acelaşi câmp semantic cu „clepsidră”). Pornind de la asemenea exemple şi folosind un mare registru de limbi, Humboldt demonstrează sistematic această teză a relativităţii lingvistice. În ce priveşte cuvintele individuale/conţinuturile lexicale şi chiar regulile de construcţie şi de îmbinare a acestor cuvinte în interiorul unei limbi, limbajul constituie un mecanism specific de articulare a unui conţinut experienţial prin mijloacele unei limbi particulare. Aceste conţinuturi diferă, în principiu, pentru fiecare limbă în parte. În acest mecanism specific se reflectă modul specific de percepere a lumii caracteristic fiecărui popor în parte. Acest mod specific de percepere a lumii se proiectează apoi în construcţiile spirituale ale celor care vorbesc limba respectivă: în expresii, zicători, proverbe, mituri, până la construcţii poetice.

(b) Argumentele aduse în demonstrarea principiului relativităţii lingivstice (1) Conţinuturile cuvintelor nu sunt universale (aceleaşi pentru toţi oamenii în diverse limbi), ci sunt specifice fiecărei limbi în parte. Exemple: • rom. ghiocel = ghioc mic (‹ghioc + sufixul diminutival el)

• fr. peirce-neige = cel care străpunge zăpada
• rom. luceafăr = făcătorul de lumină (‹ lux + fero)
• fr. étoile du soir = steaua serii
• étoile du berger = steaua ciobanului
• it. stella di vespere= steaua serii

stella di venere =steaua Venerei

• germ. die Abendstern =steaua serii

Notă: În nici una dintre limbile romanice nu vom găsi aceeaşi formă internă a cuvântului „luceafăr” ca cea din limba română. În celelalte limbi romanice s-a pierdut această formă internă din cauză unei omonimii periculoase cu Lucifer (pierderea formei interne a cuvântului a survenit în urma unei traduceri greşite a Bibliei). rom. luni = ziua Lunii magh. hétfő = capul celor şapte zile ale săptămânii (hét +fő) germ. Montag = ziua Lunii (Mond + Tag)

• rom. vineri= trimite la un personaj din mitologia românească, Sfânta Vineri

sued. fredag= trimite la zeiţa fertilităţii, Freja, din mitologia scandinavă 

rom. sâmbătă = trimite trimite la un personaj din mitologia românească, Sfânta 

Sâmbătă sued. lördag = ziua în care se spală (provine de la lögar, un cuvânt vechi pentru a spăla) (2) Asociaţiile cu sensurile sau cu forma internă ale cuvintelor, faptul că cuvintele sunt acompaniate cu idei şi emoţii colaterale, în acelaşi fel în diferite limbi şi culturi, dar nu în toate. Exemple: • În multe culturi, albul este asociat cu puritatea, iar negrul cu doliul. Există, însă, culturi în care albul se asociază nu cu puritatea, ci cu doliul. • În unele culturi, vaca este asociată cu dificultatea în mişcare, prostia. În India, însă, vaca este un animal sfânt.

(3) (a) Producerea de combinaţii lexicale se face de-a lungul aceloraşi linii şi prin utilizarea sintaxei în acelaşi fel în anumite limbi, dar diferit în altele. Avem în acest caz de a face cu expresiile, sintagmele fixe pe care le întâlnim în diferite limbi şi care sunt intraductibile în alte limbi. Exemple: • „marea şi cu sarea” : aceasă expresie nu are nici un sens pentru un popor care nu are ieşire la mare şi nu este bogat în sare. • „a face casa lună şi bec” : această expresie nu poate apărea într-o în limbă în care cuvântul lună nu are o formă internă care să permită asocierea cu aspectul „strălucitor”.

        (b) Cuvintele, expresiile, zicătorile şi proverbele existente într-o limbă spun foarte multe şi despre modul de viaţă al poporului respectiv. S-a demonstrat că în limba română cele mai multe expresii provin din viaţa pastorală, în spaniolă din cea religioasă, în franceză din cea socială, chiar erotică. De exemplu, în limba română verbul „a merge”, iniţial a avut semnificaţia „ a coborî” (lat. mergere = a  coborî, a se scufunda). Pentru a înţelege sensul originar al acestui cuvânt trebuie să avem în vedere viaţa pastorală a poporului român pentru care a merge însemna într-adevăr a coborî (cu turmele de pe dealuri, munţi). Fiecare popor are expresii idiomatice simetrizabile în limbi diferite. De exemplu, pentru „a muri”, românii au „a da  ortul popii”, englezii „a lovi găleata”, „a culege margarete”, iar germanii „a muşca iarba”.

(4) Forma internă a cuvintelor se poate extinde până la dimensiunile unui text literar. Avem în aceste situaţii de a face cu o exponenţializare a potenţialităţilor semantice ale cuvintelor în construcţiile poetice în care apar. Exemplul cel mai pertinent în acest caz este poemul lui Eminescu, Luceafărul. Forma internă a cuvântului „luceafăr” din limba română a putut fi dezvoltat într-un mare poem care rămâne intraductibil în orice altă limbă. Sintetizând ideea humboldtiană a relativităţii lingvistice putem spune că fiecare limbă îşi organizează şi segmentează conţinuturile semantice într-un mod propriu, astfel încât ansamblurile sunt constelaţii semantice diferite.

[judit ionescu]