Biografia zilei: Vasile Nicolescu

[altmariusliterar]

 

Vasile Nicolescu (1 noiembrie 1929, Podenii Vechi, judeţul Prahova - 31 mai 1990, Bucureşti) este un poet, eseist, editor şi traducător. După absolvirea Liceului „Spiru Haret" din Ploieşti, a urmat Facultatea de Filosofie din Bucureşti (1949-1953). În 1946 debutează cu versuri în „Naţiunea" şi editorial, cu placheta Liturghii negre. Activează la Direcţia Presei (1955-1961), apoi este şef al secţiei de poezie şi critică literară la Editura pentru Literatură (1961). Face studii de specializare editorială la Paris, cu o bursă oferită de statul francez (1966), şi obţine diploma de studii franceze la Universitatea din Poitiers (1968).

 

Ca director al Editurii pentru Literatură Universală, iniţiază colecţiile „Poesis", „Orfeu", „Romanul secolului XX", „Mythos". Redactor împreună cu Adrian Marino şi Romul Munteanu la „Cahiers roumains d'etudes litteraires" (1973). Între 1983 şi 1989 activează la Secţia culturală a Comitetului Central şi la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. I se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Clopotul nins (1971). Semnează scenarii şi comentarii de film pentru scurtmetraje cu diverse teme: Enescu,Eminescu, Luchian, Lumea aztecilor.

 

Poemele cuprinse în placheta Liturghii negre, cele mai multe orientate spre problematica socială, expresie şi a căutării drumului propriu, sunt tributare influenţei bacoviene. Alte poezii în genul lui Geo Bogza sau al lui Ion Caraion îşi fac loc în mod firesc, datorită unor puncte de tangenţă. Poetul combină preţiozitatea livrescă, sonuri populare, glosa fastuoasă, mari teme lirice, pe temeiul unor afinităţi ce ulterior vor suscita definiri bivalente, genuinul fiind circumscris simbolismului universal.

 

În pofida unei retorici de circumstanţă, versurile din volumul Enescu. Suită lirică (1959) se înscriu aproximativ între aceleaşi coordonate: un „clasicism latent" (H. Zalis) în piese lirice, filigrane confesive, care montează un sâmbure epic pictural. Poezii înscrise în tiparul impus în epocă, dar şi altele, de factură clasică, intră în sumarul culegerii Poeme (1963), unde predomină totuşi lirica peisagistică şi de dragoste, adăugându-i-se exploziile expresioniste ardente, în descendenţa lui Lucian Blaga. Impietatea desacralizatoare de conjunctură - nemăsuratul orgoliu al creatorului (Cântecul drumeţului de zi), suficienţa (Vase comunicante, Trei interludii de pace, Despre poezie), oportunismul - nu periclitează sensul nobil al versului: îşi găsesc loc şi aici vechi simboluri (inima - amforă pentru lumină este unul recurent atunci când sunt invocate cunoaşterea şi creaţia).

 

Parabola focului (1967) marchează schimbarea modalităţii lirice. Emoţia expresionistă este suprapusă plăsmuirilor livreşti, îmbinând un pitagoreism vag şi un lirism cadenţat, ordonare şi transcriere de imagini-acumulări sintactic simple, care au un vârf în melancolia ratată, căci poetul disimulează tensiunea într-un fel stenic, iar evanescenţa lumii fenomenale este la el doar o replică a focului rece interior. Secţiunea de aur (1973) aduce poezia rigorii: căutarea, blagiană, şi-a găsit liman în întrezărirea ordinii estetice superioare, orfic solară. Lângă „părelnicul foc", trop al iluziei transfigurate în ordine şi „joc secund" la acest poete artifex, „un alexandrin" în esenţă (Petru Poantă), stă oglinda.

 

Volumul Întâlnire în oglindă (1978) marchează evadarea din sugestia panteistă spre un spiritualism răsfrânt în sine - autocunoaştere matură şi semn al schimbării viziunii lirice. Un ciclu din Salonul olandez (1979), alcătuit pe motive din maeştri pictori olandezi (dar şi flamanzi şi chiar Salvador Dali), este metatextual: naraţia iconică este transmisă elegiac, în interpretări diafane. De altfel, Nicolescu a asigurat şi comentariul câtorva albume de artă plastică universală publicate în anii '70-'80 ai secolului trecut (Turner, Monet, Constable, Whistler, Caravaggio, Vermeer). O grădină pentru Orfeu (1982) şiSemnătura fulgerului (1983) sunt continuări organice, în acelaşi ton elegiac ca în poezia lui Ion Vinea. Aceasta este şi perioada în care, în o ultimă secţiune a cărţilor sale, poetul propune „interpretări" din marea lirică universală, „călătorii pe meridianele lumii, un fel de «jurnale» esenţializate" (Petru Poantă).

 

Ultimul volum antum, Fugato (1987), lasă tot mai pregnant impresia de presentiment al extincţiei, iar tonul elegiac este mai profund. Eseurile din Starea lirică (I-II, 1975-1984) sunt reprezentări prozastice ale idealurilor sale estetice: calofilie întemeiată pe claritatea clasică, amintind prin asociaţii de G. Călinescu. Grifa poetului se învederează pretutindeni: „O «exaltare» poetică lăsată în voie îi pune în mişcare comentariul, conducându-l către reprezentări solemne, către o «incandescenţă» a funcţiei verbale" (Gheorghe Grigurcu).

 

Opera literară

 

• Liturghii negre, Bucureşti, 1946;

• Enescu. Suită lirică, Bucureşti, 1959;

• Poeme, Bucureşti, 1963;

• Parabola focului, Bucureşti, 1967;

• Clopotul nins, Bucureşti, 1971;

• Secţiunea de aur, Bucureşti, 1973;

• Message de Desnos, Bucureşti, 1973;

• Poeme, Bucureşti, 1974;

• Starea lirică, Bucureşti, 1975;

• Transfigurare - Remise en reve, ediţie bilingvă, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, 1976;

• Lumea diafană, Bucureşti, 1977;

• Întâlnire în oglindă, Bucureşti, 1978;

• Salonul olandez, Bucureşti, 1979;

• Corabia de sunete, Bucureşti, 1981;

• O grădină pentru Orfeu, Bucureşti, 1982;

• Semnătura fulgerului, Bucureşti, 1983;

• Magnolii şi fum, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1986;

• Fugato, Bucureşti, 1987.

 

Ediţii

 

• Din lirica mării, prefaţa editorului, Bucureşti, 1964;

• G. Călinescu, Scriitori străini, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Adrian Marino);

• Cântecul iubirii (Din lirica românească de dragoste), prefaţa editorului, Bucureşti, 1966;

• Epito Amfion (Amfion constructorul), Bucureşti, 1967.

 

Traduceri

 

• Robert Desnos, Noaptea nopţilor fără iubire, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Taşcu Gheorghiu);

• Henri Michaux, Spaţiul dinlăuntru, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1970;

• Ted Hughes, Din cântecele lui Kra, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1974;

• Max Jacob, Cornetul de zaruri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1974;

• Sylvia Plath, Ariei şi alte poeme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1980;

• Lirică universală, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1975.