Biografia zilei: Ștefana Velisar Teodoreanu

[altmariusliterar]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ștefana Velisar Teodoreanu (n. 17 octombrie 1897, Remiremont, Franța - d. 31 mai 1995) este o prozatoare, poetă șitraducătoare română. A fost soția scriitorului Ionel Teodoreanu, fiind cunoscută și ca „Doamna Lily”, așa cum o numeau Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu).

Pe numele ei adevărat Maria Ștefana Lupașcu, ea s-a născut la 17 octombrie 1897, în localitatea Remiremont, Franța, părinții ei fiind juristul și diplomatul Ștefan Lupașcu, originar din Bacău, și Marie Mazurier, o franțuzoaică originară din munții Vosgi, venită în tinerețe în Moldova ca profesoară a copiilor de boieri.

Una dintre lucrările în proză ale Ștefanei Velisar Teodoreanu este Ursitul, în care evocă intâlnirea cu cel ce în 1920 îi va deveni soț, Ionel Teodoreanu.

S-a stins din viață la 31 mai 1995

ŞTEFANA VELISAR TEODOREANU - CORESPONDENŢĂ INEDITĂ: Scrisori din roase plicuri de Cornelia Pillat

În ultima vacanţă în Anglia (1997), invitată de Pia, sora soţului meu Dinu Pillat, am primit din partea sa un plic burduşit cu zeci şi zeci de scrisori din partea lui Lily, soţia scriitorului Ionel Teodoreanu, prieteni ai părinţilor ei: Maria şi Ion Pillat. Lily Teodoreanu o iubea pe Pia ca pe un copil al sufletului şi o ascunsese în propria ei casă - de pe o alee desprinsă din str. Romană, - în vara anului 1946 când Pia şi soţul ei Mihai Fărcăşanu erau hăituiţi pentru a fi băgaţi în puşcărie. Mihai Fărcăşanu era atunci şeful tineretului liberal, cu o mare putere de luptă şi convingere, amplificate de cultura sa politică şi de carisma lui şi polarizase dârji opozanţi împotriva comunismului de tip stalinist, violent asediator. Pe afişele lipite pe ziduri şi tramvaie se cerea imperativ "moarte lui Mihai Fărcăşanu". Din casa Teodorenilor a plecat Pia în toamna aceluiaş an pentru a se refugia împreună cu soţul ei în străinătate. Dureroasa eşuare a deznădăjduitei activităţi a acestuia de a atrage atenţia Europei de Vest şi Americii asupra pierderii libertăţii şi dezastrul persecuţiilor în România, - deja cedată sovieticilor -, despărţirea de Pia, recăsătorită cu Anthony Edwards, medic englez, i-au facilitat acesteia posibilitatea ca, - după ieşirea fratelui său, Dinu, din închisoare, condamnat în procesul intelectualilor -, să vină în ţară să-şi vadă familia şi să o viziteze pe Lily - care-i salvase viaţa cu preţul vieţii ei, întreţinând cu ea apoi o strânsă corespondenţă.  Pia e acum bătrână, vrea să lase ordine în urma ei şi, socotind scrisorile preţioase din punct de vedere literar, mi le-a dăruit ştiind ce mult am iubit-o pe Lily. În iernile acelor scrisori, Lily Teodoreanu se adăpostea în casa scriitorilor de la Mogoşoaia căci în locuinţa ei din Bucureşti domnea frigul anilor ceauşişti şi, de acolo, întreţinea corespondenţă cu Pia. Lily Teodoreanu, cu pseudonimul de scriitoare Ştefana Velisar, s-a născut în 1897 la Lt. Moritz în Franţa şi a murit în 1995, la 31 mai. De ziua morţii ei ţin să o readuc în amintire pe fermecătoarea fiinţă şi scriitoare uitată şi să deschid câteva din scrisorile trimise Piei. Poetul Ştefan Neniţescu îmi spunea că Lily este cea mai talentată dintre Teodoreni.  Din anul 1962, în timp ce Dinu era în închisoare, mi-am petrecut vacanţele de vară, împreună cu fiica mea Monica, la mânăstirea Văratec. În incinta mânăstirii îşi petrecea vacanţa şi Lily Teodoreanu. Făceam cu ea lungi plimbări pe Bâtca înaltă ce străjuia, la sud, Văratecul, pe Filiorul, deal ce se ridica de partea cealaltă şi la pădurea de mesteceni, prefăcută în pădurea de argint de Mihai Eminescu. Mă conducea printre curţile, împrăştiate pe vâlcea, ale măicuţelor, pe un traseu al ei marcat de perii şi prunii ştiuţi de ea, cu fructele cele mai gustoase din care ne înfruptam cu poftă. Vorbea tot timpul şi îmi evoca, extraordinar, copilăria ei alături de verii Lupaşcu şi verele Delavrancea în aşteptarea unui tată adorat, Ştefan Lupaşcu, călător misterios prin sud-estul Europei şi cu mare rang în francmasonerie. Din povestirile ei, el îmi apărea crud, fermecător şi excentric totdeodată sosind pe neaşteptate, generos, aducând mătăsuri, şaluri, oglinzi şi cutii orientale încrustate cu sidef.  În odaia din casa din Bucureşti, pe scrinul bătrânesc de lângă patul ei îngust, învelit cu un covor, brodat, oriental, se afla o fotografie într-o ramă rotundă aurită, reprezentând o femeie înveşmântată într-o rochie severă, cu fustă lungă înfoiată. Chipul fără zâmbet avea privirea melancolică îndepărtată. Ştiam că era mama lui Lily, franţuzoaică, venită în tinereţe în Moldova ca profesoară a copiilor de boieri la fel ca alte străine ca, de pildă, M-elle Bourien guvernanta prinţesei Maria din romanul lui Tolstoi: Război şi pace. Cu toate că Lily vorbea, cu pasiune de neamurile sale, nu mi-a povestit niciodată despre mama ei, iar eu nu am avut curajul să o întreb. Odată mi-a spus că în copilărie, la Paris, când se întorcea de la şcoală îi plăcea să cumpere şi să se ospăteze cu o pâiniţă fierbinte în miezul căreia introducea o bucăţică de ciocolată, de unde am dedus că şcoala primară a făcut-o în Franţa, alături de mamă, de la care a fost luată definitiv - rămânând numai a tatălui. În cartea Ursitul Lily scrie că trusoul şi l-a făcut la Paris, la mama ei, care însă nu a participat la nunta ce a avut loc la Iaşi.  Lily fusese de fapt un copil al nimănui, crescută de rudele tatălui său. Mi-am explicat astfel dragostea pasională şi tiranică, de mai târziu, pentru soţul şi pentru cei doi băieţi ai lor - gemenii Cefone şi Gogo. Îşi găsise în sfârşit comoara pe care o strângea cu patimă la piept. Făptura-i mică, subţire, cu obrazul rotund smead şi ochii negri lucioşi încărcaţi încă de energie era concentrată asupra trecutului - a lui Ionel - de nestăpânit - şi a scriitorilor minunaţi din cercul Vieţii româneşti, de la Iaşi, pe care îi frecventaseră împreună în prima parte a secolului XX. Regretam din suflet că sunt singura beneficiară a vorbirii ei năzdrăvane, rostită cu vocea sa răguşită, întreruptă uneori de izbucniri de râs.  Atunci, eram în anul 1962 şi se împliniseră 8 ani de la moartea năpraznică a lui Ionel, fulgerat de gerul din februarie 1954. După înmormântare, îndurerata Lily a găsit în sertarele biroului soţului său frumoase poeme inspirate de o altă iubire care, acestuia îi amortiza durerea ghimpelui îmbătrânirii şi presimţirea îngheţului morţii. A fost teribil de greu pentru Dinu, să o consoleze pe Lily, la care se ducea zilnic, şi să se lupte cu durerea şi dezastrul iluziilor prăbuşite, despre care însă nu vorbea.  Cu mine însă, la Văratec, Lily evoca întâlnirea miraculoasă cu Ionel, clocotul nestins al iubirii anihilând realitatea sfârşitului, amintirea trecutului însufleţind prezentul ei pustiit. Peste alţi opt ani Lily va scrie, în cartea ei Ursitul, tot ceea ce îmi povestea mie atunci, supravieţuitoare rămânând iubirea ei legendară.  Era o seară de iarnă, la Iaşi, în casa fetelor Delavrancea. Lily şi Bebs, cea mai iubită dintre vere, şedeau turceşte la gura sobei şi coceau gutui pe jar. Deodată ea a întors capul spre tânărul înalt, cu figură trasă, palidă şi părul învolburat, apărut o clipă în cadrul uşii şi dispărând apoi. În acea clipă el i-a văzut ochii negri lucioşi, pielea subţire a obrazului rumenită de foc ca o piersică şi părul negru retezat scurt ca nişte franjuri alunecând în jurul obrazului rotund.  Simţeam mirosul de gutuie coaptă în odaia luminată doar de foc şi o vedeam pe fata care-l privea rebarbativ şi distant pe străin.  Peste câteva zile a fost invitată împreună cu verele ei să petreacă ajunul Crăciunului la familia cunoscutului avocat Oswald Teodoreanu - Ionel, fiul său, cel ce intrase pentru o clipă în odaia parfumată de gutui coapte, a smuls-o autoritar pe Lily dintre musafiri şi a condus-o într-o cameră lăturalnică unde, la gura sobei, i-a răsturnat pe covor sacul în care-şi păstra încercările literare. Aveau 19 ani. Au stat îngenunchiaţi în faţa focului răsfoind şi citind din caiete şi şi-au recunoscut sufletele îngemănate şi dragostea s-a aprins.  Toate acestea îmi aminteau tabloul lui Dominique Ingres reprezentând pe Paolo Molotesta şi Francesca da Rimini, aplecaţi asupra aceleiaşi cărţi povestind despre iubirea cavalerului Lancelot şi a Guinevrei, legendă care a aprins dragostea lor nepermisă, azvârlindu-i în Infern unde au fost întâlniţi de Dante.  Ionel şi Lily au trecut prin Paradisul şi apoi prin Infernul vieţii lor scriind, aplecaţi amândoi asupra cuvintelor vrăjite de aceeaşi exuberanţă metaforică. În tabloul pictat de Ştefan Dumitrescu, Ionel şi Lily apar la maturitate, unul lângă altul. Ionel Teodoreanu are umerii uşor aplecaţi înainte. Priveşte tumultul vieţii cu suişuri şi prăpăstii de care este fascinat, atras şi covârşit totdeodată. Lângă el Lily este dreaptă, hieratecă, are privirea înaltă, cerne lucid, alege, supraveghind şi în continuă luptă.  Veniţi din Iaşi şi stabiliţi în Bucureşti, soţii Teodoreanu s-au împrietenit cu Marie şi Ion Pillat.  Dinu a dorit să fim cununaţi de Lily şi Ionel căci vedea în ei cuplul ideal.  După ce a împlinit 90 de ani, Lily nu a mai vrut să mă primească în iatacul ei să tăifăsuim şi să bem cafele întingând în frişcă pişcoturi de şampanie. Mai am însă înregistrarea pe o bandă de casetofon a ultimei emisiuni la radio în care-l evocă pe Mihail Sadoveanu în călătoria la Istanbul făcută împreună cu ea şi Ionel. Aud izbucnirea râsului ei rostogolindu-se tânăr întrerupând descrierea făcută maestrului, în tren, tăind cu grijă mare din-  tr-un ficat de gâscă şi aşternându-l pe felii subţiri de pâine, pe care le mesteca înghiţindu-le fără grabă cu poftă.  Când scria Piei, Lily împlinise 70 de ani. Regăsesc în scrisori sufletul minunatei fiinţe şi scriitoare care a fost Ştefana Velisar. Ea dăruia numai iubire, dar şi un îndreptar al îmbătrânirii în dragoste şi acceptare, atentă la frumuseţe.  Cornelia Pillat  4 august 1967  Draga mea Pia, ce emoţie când am deschis scrisoarea şi ţi-am recunoscut scrisul, scrisul tău atât de personal, care seamănă cu o notaţie de muzică. Înainte s-o citesc încă, foaia albastră tremurând uşor în mâinile mele bătrâne, m-am uitat prin ea ca printr-o succesiune de perdele străvezii, prin anii duşi, până departe, departe, în acel an frământat al despărţirii. Şi parcă auzeam râsul tău copilăresc şi temerar totodată, şi îţi vedeam sclipirea ochilor negri. Şi-l auzeam pe al lui Ionel atât de viu, în sufrageria noastră de atunci cu mulţi pomi mari la ferestre, cu umbra crengilor plină de tot neprevăzutul ce a urmat schimbând priveliştele vieţii. Am stat aşa un timp împresurată de vedenii. Când am putut însfârşit să citesc mi-ai fost deodată atât de aproape că fiecare cuvânt suna în mine cu glasul tău şi avea expresia feţii tale atrăgătoare şi patetic frumoasă, bătută de şanţurile multor primejdii [...] Fiecare cuvânt mi-a atins inima şi mi-a făcut bine, ca un descântec tămăduitor. Tu ai rămas întotdeauna prezentă în inima mea. [...] Deseori îmi apari într-o anumită expresie a râsului Monicăi. O prezenţă în fulger, care piere şi apare iar, cine ştie pe ce val de simţire. Şi cine ştie al cărei străbune este această expresie ce se iveşte la voi două. Cred că aveţi şi multe asemănări lăuntrice şi că se împletesc în voi unele din cele mai alese fibre din Ion Pillat. [...] Mă bucur că nu ţi-ai uitat limba şi scrii atât de frumos, cu simplitatea marilor suflete şi talente. [...] Monicuţei sper să-i răspund mâine. [...] să-i mulţumesc cum se cuvine adorabilei scrisori, delicatului ei gând, sprijinului ei dulce, bietului meu suflet. În privinţa asta, şi Marie şi Dinu şi Nelly mi-au fost nedesminţit aproape şi de mângâiere [...]. Îţi voi păstra scrisoarea în cartea de poeme de Tagore de la căpătâiul meu şi o voi citi şi reciti de câte ori voi simţi nevoia de căldură umană bună. Mă bucur că brăţara indusă, dăruită Monicăi, o porţi tu, doresc din inimă să-ţi poarte noroc. Mă mângâie gândul că din mâna mea a trecut la Monica şi de la ea la tine, ca două verigi de dragoste într-una, pentru tine [...].  Duminică 21 martie 1971  Dragele mele, scumpele mele ce repede au fugit clipele şi scurt a fost timpul cât aţi poposit aici! Aproape că-mi pare că v-am visat numai. Deşi, aseară, odaia mea era încă aşa de plină de prezenţele voastre, că vă sorbeam în gând şi vă puneam o mulţime de întrebări, pe care n-am apucat să le rostesc şi care zburau după voi pe fereastră şi care se pierdeau printre aripele păsărilor şi glasurile lor din crengi, pe cerul sensibil cu unde roz de asfinţit. Şi acum cine ştie când ne vom mai întâlni toate trei? Dacă...? Şi mă gândesc că, emoţionată de venirea voastră, nici nu mai ştiu dacă am mulţumit destul pentru darurile cu care m-aţi răsfăţat, pentru haina uşoară ca fulgul, dulce şi caldă, de la Pia, o adevărată mângâiere pentru trup şi protectoare, ca un lucru însufleţit de duioasă prietenie.... Iar florile Monicăi, îmi bucură odaia, cu proaspătul lor roşu de harbuz de vară pentru setea sufletului. Dragele mele, abea acum vă mulţumesc adevărat, căci dincolo de materie ele sunt martorii bucuriei mele de a vă fi avut la mine aici. Şi azi e o zi plină de soare, am să mă plimb cu voi în gând, pe sub pomii mari şi la marginea apei [...].  Cred că unele din multele tristeţi ale bătrâneţei este că nu mai poţi prinde ritmul timpului, rămâi mereu în urmă cu toate, n-apuci să faci, să zici, fiindcă anii mulţi şi grei îţi împovărează fiinţa, împiedică orice sprinteneală, iar în secolul nostru, al vitezei, cu atât mai dramatic. Fuge, fuge timpul şi abea ajungi să-i azvârli ceva în braţe, că te-a şi împins în trecut, prezentul îţi trece ca o momeală pe lângă tine, iar toate amânările duc spre ceva imens, înnebunitor, necunoscut, cu spaima nisipurilor. Dar mă deprind să mă mulţumesc cu orice fărâmă de bine şi nu pierd nădejdea.  Dar ce mi-a venit să mă apuc să filozofez astfel? Şi, cine ştie, poate mai veniţi odată până la plecarea Piei? În orice caz tu, Monicuţa poţi veni de vrei, şi Nelly şi Dinu. Pe Marie nu îndrăznesc să o poftesc, poate este mai greu pentru ea atâta mers cu vehiculele. Pe ea, am să vin eu s-o văd, că ştie ea ce mult o iubesc şi ce amintiri avem împreună. Mă bucur că pictează, lucrul fiecăruia e insula şi colacul său de salvare, pe lângă firesc toate legăturile de afecţiune...  22 oct. 1971  Pia, draga mea Pia, am pentru atâtea să-ţi mulţumesc! Şi mereu ţi-am mulţumit în gând, şi cu gândul că "mâine" am să-ţi scriu o scrisoare lungă, din inimă, aşa cum simt, dar fie dinafară fie dinăuntru, acel "mâine" mă tot amăgea şi mă trăgea după el, pe zilele timpului fugar şi au trecut atâtea, apăsându-mă dela o vreme şi colorând dorul meu de a-ţi scrie cu vânătul unei vine, ceeace îngreuia elanul meu epistolar şi aşa devenit aproape utopic [...]. Apoi am mers la Văratec unde m-am putut plimba, fără să exagerez, şi am primit multe vizite, cam prea multe, toată Moldova merge acum acolo şi mulţi din Bucureşti, oameni pe care nu i-am văzut de ani şi ani, iar alţii pe care nici nu-i cunoşteam! O bae de afecţiune şi prietenie, în care orice iniţiativă, voinţă, se dizolva. I-am văzut pe rând, pe Dinu, apoi pe Monica şi pe Nelly, pe ei însă nu destul cât mi-ar fi fost drag să-i văd [...]. Trăiam toţi ca nişte gâze într-un coş cu flori, în soare şi miresme bune. Cum ne deplasam niţel, ne întâlneam. Foarte plăcut acest duh de vacanţă, în care nici nu poţi visa să te aduni, ci numai să te risipeşti. Ai să înţelegi, dragă Pia, şi ai să mă ierţi nu-i aşa? Am primit scrisoarea ta cea care-mi vorbea cu atâta generozitate şi căldură şi adâncă înţelegere despre ultima mea carte. Mi-a făcut un bine imens. Am avut mari emoţii pentru cartea asta, scrisă prea repede, biciuită de sentimentul morţii care m-a urmărit mereu atunci... nedându-mi răgaz să răsuflu...  E atât de frumos acum la Mogoşoaia, cum nu se poate spune. Copacii strălucesc sub soare, somptuoşi în frunze ca un alai de întâmpinat zei. Mă plimb în parc şi-mi vine să salut fiecare arbore şi să-l felicit pentru culorile în care s-a înveşmântat şi pe jos şi în crengi e risipită o comoară. Vântul duce a lene de la un copac la altul răvaşe uşoare, aurii, sângerii, ruginii, poeme de graţie şoptitoare. Lacul e intens albastru, cu insuliţe roz, din nişte vegetaţii mărunte ce se ţes la suprafaţa apei. Păunii trec printre frumuseţi, accentuându-le fastul şi poezia. E un mare noroc să pot locui aici, ferită de greutăţile vieţii, pentru care mulţumesc soartei [...]. Poate am să pot şi eu să reîncep să scriu. Aş vrea din suflet. Dacă n-ar fi decât ca justificare să mai trăiesc şi din recunoştinţă că am condiţii bune de trai. Voi încerca să mai încerc.  10 dec. 1972  [...] Îţi trimit o carte de a mea ieşită acum de sub tipar "Acasă". Începusem s-o scriu când tu erai la noi şi eu scriam în cămăruţa mică de lângă odaia ta. Apoi din pricina teribilei boli a tatălui meu, m-am întrerupt şi m-am refugiat în ea, după ce tatăl meu n-a mai fost pe lume. O parte o scrisesem la via voastră de la Izvorani. Vezi, ce împletită cu tine şi cu voi e cartea asta a mea? Am scris din ea şi la Spanţov. A fost mereu întreruptă de evenimente grele: război, operaţia mea, boala lui Ionel, boala tatălui meu cu tragic sfârşit, mari furtuni şi prefaceri. Mă întreb cum şi-a păstrat prospeţimea, eroii mei fiind trei copiii? Cred că tu n-o ştii. Este reeditată acum, căci murise în faşă, se cheamă, ieşind când s-au dărâmat toate editurile şi s-au vândut cu kilogramul cărţile, din care se făceau saci de hârtie pentru aprozar. Îţi spun toate acestea ca să te îndemn să scri şi tu, fără să aştepţi un miracol de zile liniştite, căci nu prea sunt pe lume, şi e mare, mare refugiu să te dedici unei cărţi, profitând de orice răgaz posibil. Totul este să fii destul de tânăr ca să ai puterea şi rezistenţa necesară. Şi, oricum, îţi dă o satisfacţie efortul pe care l-ai făcut şi impresia că laşi ceva în urma ta. Nu ştiu cum are să-ţi placă această carte, cu duh din vechi, pe care l-am voit proaspăt fiind vorba de copiii. Cât am reuşit, nu ştiu. Demostene Botez m-a întrebat, atunci, dacă nu mă tem să scriu o carte cu copii după succesul Medelenilor? Am răspuns că mor de frică, dar n-am ce face, se cerea scrisă, căci este o treaptă din copilăria mea, şi buna mea frăţie cu verii mei, şi fiindcă au fost ultimii care au locuit în casa bunicilor noştri înainte să fie vândută. Mă simţeam datoare să păstrez neştirbite ultimile imagini care au însufleţit-o. Ştiam că-i face plăcere şi bărbatului meu. În timpul când o scriam, mă gândeam la tatăl meu ca la un om tânăr, original şi plin de vigoare. [...]  31 dec. 1972. Noaptea  Draga mea Pia, vremea de azi, ultima zi a anului a fost atât de frumoasă, o supremă splendoare, că aş vrea să-i pot arunca haina preţioasă peste noaptea asta, ca să fie şi prima zi a anului tot atât de încântătoare. Ger şi soare, fără adevărată zăpadă şi totuşi gătită în alb, un fel de văl uşor, străveziu, sclipitor de promoroacă, învelind iarba încă verde, şi toate crenguţele copacilor, sub cer albastru, ici-colo păuni intens smălţuiţi, printre aceste fragile frumuseţi ţesute din cea mai diafană sticlă. Dar plopii, teoriile de plopi de aici, un fel de gardă de onoare pentru îngeri nevăzuţi, dar parcă aşteptaţi pretutindeni. N-am ieşit din casă, dar m-am bucurat de acest spectacol, de la toate multele ferestre ale clădirii. Era şi mai frumos aşa, ca o expoziţie de tablouri de feerie. E foarte multă lume venită să reveioneze aici. Eu voi sta în chilia mea, nu mă atrage să petrec noaptea cu cei mulţi ahotnici să petreacă, cu prea multe bucate şi băuturi şi să văd descompunându-se veselia spre ziuă, oboseala îmbătrânind feţele cu un an! Trebuie să fii tânăr pentru asta, sau împreună cu cei mai aproape şi dragi ţie. Nu mă simt singură, acum vorbesc cu tine, apoi poate mai scriu şi la alţii, departe de mine. Şi mă gândesc la cei departe de tot, pentru totdeauna.  În odaia mea e cald şi bine. Totul este simplu, curat, liniştitor. Am o lampă bună pe masa mea de lucru, cu un abat-jour mare gris-bleu cu marginea roz, îmi face o atmosferă blândă. Pe masă un minuscul pomişor verde, cu globuleţe, adus de Monica şi de Nelly. Au fost la mine alaltăieri, să facă un pic de Crăciun cu mine. Am tot odaia mare pe care o ştii cu vedere mare pe parc. Le-am instalat, pe amândouăă, în fundul divanului, de-a latul, le-am acoperit cu şăluţuri de lână pe picioare, ca într-o sanie, şi m-am aşezat în fotoliul meu bleu. Asta după ce am dejunat împreună jos, în sufragerie. Desertul şi cafeaua, cu taifasul bun, aici sus la mine pe divan. Când s-a mai întunecat, am aprins numai lampa de pe birou cu lumină blajină şi Monica şi Nelly mi-au cântat colinde cu glasul lor catifelat şi armonios, aproape în surdină, tainic, ca pentru ceva sfânt, câtece de leagăn pentru pruncul Isus. Afară vuia vântul când şi când. La noi era cald ca într-un cuib. Şi parcă şi timpul s-a oprit, aplecat asupra noastră, învăluindu-ne în haina lui de seară, ţinându-ne la piept. Şi a fost Crăciun măcar că trecuseră cele trei zile de Crăciun. Eram într-o vineri, 29 dec. 1972. Mi-a mângâiat sufletul acea zi. [...]  Acum se aud paşii revelionului pe culoar şi ceva larmă veselă în sufrageria de sub odaia mea, şi se aud tot mai multe glasuri, de toate vârstele. E plăcut să nu vezi oamenii ci să-i auzi, ca într-o casă de fantome, când se redeşteaptă vechi festinuri, anonime, de vechi ce sunt. Şi scaunele şi tacâmurile iau parte. Se încălzesc zgomotele. Se aud şi glasuri de copii şi paşii lor alergând pe scări, fugărindu-se în dosul uşilor. S-a stins o clipă lumina. Anul Nou 1973. La mulţi ani! Se ciocnesc pahare. Se cântă. Se învălmăşesc glasurile. Larma de sărbătoare ţâşneşte din toate unghiurile, mă înconjoară, de jos, din părţi, afară se trag focuri de armă, rage "buhaiul", urătorii înşiră cu mare repeziciune şi glas strident-răguşit, vorbele pluguşorului şi urările cu respiraţia pripită şi opriri bruşte şi chiote lungi. Toată odaia mea e un leagăn sonor. Nu sper să dorm, ci să visez. [...]  21 Dec. 1975  Draga mea Pia, înainte de a pleca tu, din ajun, şi apoi chiar în ziua când ţi-ai luat zborul de la noi, am vrut să-ţi scriu, să ştii că te petrec cu gândul, că te însoţesc cu inima până la tine acasă, unde te aşteaptă Toni, să te mângâie în marea ta durere. Da, aşa de departe, tot greul de pe inima ta poate ia altă pondere, îşi pierde din crâncena realitate, trece oarecum în ireal şi sfâşietoarea amintire a chinului şi pierderii lui Dinu, îl aşează în tagma mucenicilor, de venerat şi iubit, şi-ţi va fi sprijin al sufletului tău. În căile nepătrunse ale Domnului, poate trebuia acest prematur şi crud final, ca să i se recunoască toate marile lui calităţi şi destinul lui să capete un accent sublim. Nu mai încăpea în biserică atâta duioasă, desinteresată, caldă dragoste, ce se revărsa asupra lui, atâtea curate lacrimi. Era scăldat, înfăşat într-un inefabil giulgiu de dragoste creştinească. Era lume cum numai la Înviere se întâlneşte, până în grădină şi în stradă, dar cu via emoţie a prezentului. Şi mă gândeam că dreptatea asta post-mortem a vieţii lui atât de zbuciumate şi plină de iubire şi bunătate şi abnegaţie şi smerenie, poate să aducă totuşi o alinare, durerii ce a lăsat în urma lui, draga, draga mea Pia. Iar dincolo, acel atât îl aureolează cu mare cinste şi evlavie. Nepătrunse sunt căile Domnului, în privinţa celor aleşi, peste puterea noastră de înţelegere. Nu-i prieten, nici cunoscut, care să nu-l regrete sincer şi adânc, din toată inima. Pentru mine a fost un adevărat înger, când l-am pierdut pe Ionel. Zile şi zile a venit să mă vadă să mă încurajeze, să vorbim de viaţa de dincolo. Îmi aducea cărţi şi mărturii a celor ce încercau să desluşească rostul durerii şi al prefacerilor de dincolo de pragul vieţii. Îi sunt adânc recunoscătoare. Iar eu nu l-am ajutat cu nimic în suferinţele lui şi mă mustru amarnic pentru asta. N-am mai văzut pe Nelly, nici pe Monicuţa, dar am vorbit la telefon cu Nelly şi mi-a promis să vină la mine după Sărbători. Ştiu că nu se felicită pe cei în mare doliu, totuşi nu pot să nu-ţi urez sănătate şi putere şi pe încetul mângâiere şi recăpătarea forţelor şi a gustului vieţii după legea firii. Te iubesc din toată inima şi tot sufletul şi mă gândesc cu duioşie şi înţelegere la tine, draga, draga mea Pia.  Bătrâna ta prietenă, Lily.  Notă: Lily Teodoreanu a publicat: Calendar vechi, - 1939; Viaţa cea de toate zilele - 1940; Cloşca cu pui - 1943; Acasă - 1947, republicat în 1972; Căminul - 1971; Ursitul - 1970, republicat în 1979.