Biografia zilei: Stefan Luchian (II)

[altmariusart]

Secolul XX, boala și desăvârșirea carierei

După ploaie la Băneasa(1902)

În 1901, măcinat de mizerie, a făcut o expoziție de grup la Ateneu împreună cu o serie de pictori cu care nu avea nimic în comun. După un periplu de schimburi de locuință, s-a internat grav bolnav la Spitalul Pantelimon în clinica neurologului Gheorghe Marinescu.^[45]Aici, a fost îngrijit foarte bine timp de mai multe luni și, în final dignosticul care a rezultat din fișa sa clinică a fost Scleroza multiplă.^[52] În plină perioadă de tinerețe creatoare, la 33 de ani Luchian a trebuit să se lupte cu paralizia și în timp, era amenințat și cu pierderea vederii. Veșnic optimist, în spital fiind, Ștefan Luchian a aderat la Societatea Tinerimea artisticăîmpreună cu Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Gheorghe Petrașcu. În primăvara lui 1902 a participat la prima expoziție a Tinerimii artistice cu opt tablouri, dintre care s-a ramarcat capodopera După ploaie la Băneasa.^[53] O dată cu venirea verii, Luchian a părăsit spitalul și a mers la Govora și apoi la Poiana din Bărăgan unde a făcut o mulțime de schițe.^[51]La Govora l-a cunoscut pe colecționarul de artă Virgil Cioflec, cu care a legat o strânsă prietenie. Cu Cioflec, Ștefan Luchian a purtat o corespondență intensă, fapt ce l-a determinat pe colecționar să publice în anul 1910 cartea Vorbele unui pictor în Calendarul Minerva. Aceste Vorbe... conțin prețioase opinii ale lui Luchian privitoare la importanța artei. O parte din acestea se regăsesc într-o secțiune aparte și în lucrarea Mărturii - Ștefan Luchian a lui Marin Mihalache din 1966.^[54]

Tot la Ateneu, în 1904 a expus împreună cu caricaturistul Nicolae Petrescu-Găină într-o nouă expoziție.^[55]

„Poet minunat al florilor, mai cu seamă a celor care pălesc și încep să-și scuture petalele, Lukian te îndeamnă la reverie, te înfășoară într-o atmosferă dulce de poezie delicată și melancolică.^[55]”

Respectiva expoziție a provocat un scandal în epocă, după ce caricaturile lui Nicolae Petrescu-Găină au fost scoase, din cauza modului cum fusese prezentat într-una din ele prim-ministrul vremii, Dimitrie A. Sturdza.^[55]

„Amândoi, Luchian și Petrescu, pregătiseră fiecare în felul său lucrări serioase, ba și un catalog pe care au apucat să-l tipărească. Cu hazul-i cunoscut, Găină desenase pentru coperta catalogului două efigii: una a lui Gallus Deutatus - aluzie la puterea dinților săi ce puteau îndoi monedele de argint - cealaltă a lui Lucullus Babacus, chipul lui Luchian încununat de lauri și făcându-i augusta poreclă de Babac>>...^[C]”

—Petru Comarnescu: Luchian, București, 1965, pag. 190

Sălciile de la Chiajna (1905)

Critica de artă a spus despre Ștefan Luchian că a fost un inovator. Marele aport inovator adus de el în pictura românească din acele vremuri, a fost reprezentat de modul de transpunere a efectelor de lumină, care la el izbucnesc la fiecare tușă de culoare.^[56]Studiind comparativ față de Grigorescu și Andreescu unde lumina alunecă pe deasupra culorilor, ca o sărbătoare la primul, sau cu inflexiuni meditative la al doilea, la Luchian, lumina a devenit arbitru al culorii dând prețiozițăți de nestemată picturii finale. Luchian a fost un febril cercetător în rezolvarea situațiilor ce apăreau în și între diferitele tehnici ale pastelului, acuarelei sau ale uleiului. A încercat uneori rezolvarea problemelor și găsirea soluțiilor prin trecerea lor dintr-o tehnică în alta. După anul 1900 caracteristica picturii sale a constat în strălucirea culorilor folosite în obținerea efectelor de lumină prin transparențe cromatice, aceasta după o perioadă semnificativă de căutări în domeniul acuarelei.^[57] Vrând să atribuie lucrărilor sale o cromatică de înaltă ținută cu un ecleraj cât mai vibrant, Luchian a preluat din lecțiile impresionismului folosirea culorii pure. El a urmărit să redea realitatea cu caracteristicile sale ce o permanentizează în efemer, respingând în același timp subordonarea imaginilor de lumina mereu mișcătoare a zilei. Ștefan Luchian, fidel unei viziuni proprii, a încercat regruparea imaginilor din realitatea cotidiană în sinteze originale care se bazau tocmai pe construcția culorii ca mediu purtător al spațiului și al luminii.^[57]

Peisaj cu case de țară

Folosind mijloace diferite și beneficiind de alt temperament, experiența artistică a lui Luchian poate fi comparată cu cea a lui Van Gogh. Diferența dintre cei doi, fundamentală de altfel, ține de structură, opera lui Luchian fiind echilibrată, calmă și lipsită de acea fervoare năucitoare care inundă tablourile marelui maestru olandez. În plus față de diferențierea temperamentală, se poate adăuga cu siguranță componentele artei populare româneșticaracterizate prin intensități cromatice și smalțuri vibrante, fără a uita o suplețe ritmică a jocurilor decorative.^[57] Ștefan Luchian a studiat în profunzime, cu metodă și pasiune, tratate de tehnică a picturii din diferitele epoci trecute ale marilor maeștri.^[58] Fiind de fel un colorist prin excelență, el a abordat desenul cu deosebită grijă, pictura sa ființând ca rezultat al unei elaborări conștiente și al unor studii riguroase ale compoziției, dublate de accente potrivite acolo unde, ele erau necesare. Luchian a fost preocupat de problemele aferente măiestriei artistice, suplinind cunoștințele practice cu cele dobândite prin lectură și prin vizitarea muzeelor. Ideile sale au fost preluate în parte de la Gustave Courbet, pe care l-a prețuit foarte mult și care susținea că arta trebuie să slujească pe cei mulți.^[59][60]

Birt fără mușterii (1903)

Procesul de cristalizare a operei lui Luchian a continuat o dată cu venirea anului 1903, când a deschis la Casa Assan o expoziție care a avut ca vedetă lucrarea Birt fără mușterii. Această capodoperă evocă atmosfera oamenilor simpli care trăiau în mahalalele orașului.^[61] Efectele de lumină coroborate cu lirismul grav, sugerează întâlnirea cu toamna târzie când reminiscența amintirii zilelor însorite ale verii cu birtul plin de mușterii te îndeamnă la contemplație. Transpare în aparența imediată a tematicii, dezinvoltura cu care Luchian reușea să descifreze elementele esențiale, precum și transpunerea lor pe pânză cu o deosebită măiestrie. Observarea realității și claritatea exprimării au fost apanajul artistic obținut de artist prin îndelungate munci și experiențe în atelierul de creație.^[62]

Gheretă din Filantropia

În anii următori, Luchian a făcut o mulțime de peisaje în pastel, ulei și acuarelă. În fiecare vară însoțit de familia Cocea în mijlocul căreia a trăit până la sfârșitul vieții, a pictat în mijlocul naturii la Constanța (1903, 1904), la Poiana din Ialomița (1904 și anii următori), la Techirghiol (1903, 1904), Govora (1902), Bărăgan (1902), Filipeștii de Pădure (1903), Brebu(1908), Bărăgan și Moinești (1909).^[63] În restul anului a pictat peisaje din București, din locurile unde se muta cu locuința și din comunele Băneasa și Chiajna. Au rămas din această perioadă Colț din strada Povernei, Spălătoreasa, Casa vecinului și În fundul curții.^[64]

În cartierul Filantropia unde a locuit (1907), a pictat numeroase peisaje dintre care se remarcă pastelul Gheretă din Filantropia, lucrare care evocă tristețea priveliștii care se vedea din casa sa, friguroasă și cu o lumină incertă. Punând câteva accente de culoare, Luchian a expus în acest tablou nu numai viața grea din cartierele mărginașe ale Bucureștiului ci și o stare de suflet.^[64] Casa din Filantropia, unde a stat în chirie, era „mică, friguroasă și cu o lumină imposibilă”^[65], bătea vântul peste tot și de la geamuri se vedea o tristă imagine spre Hanul Galben, Grozăvești și spre bariera Filantropia. Singurele bucurii ale lui Luchian, au fost florile și nepoții săi cărora le făcea portrete.^[66]

• • 

    Casa vecinului

 

• • 

    Colț din strada Povernei

 

• • 

    Iarna la Bariera Filantropia

 

• • 

    În fundul curții

 

• 

  Spălătoreasa

Mai receptiv la nevoile și suferințele altora decât la propria-i boală, Luchian le-a înfățișat fără ostentație, cu discreție și foarte simplu. Înțelegea necazurile altora și chiar dacă unele tâlcuri ale nedreptăților îi scăpau, ochii săi deprinși cu observația ineditului, se opreau îndelung asupra durerilor concetățenilor săi umplându-l de revoltă. De aici încolo, opera sa a prins din ce în ce mai mult o traiectorie protestară.^[67]

La împărțitul porumbului(1905)

În toamna anului 1905, Luchian a fost martorul arvunirii de către țăranii înfometați de la Chiajna a propriei lor munci viitoare din primăvară în schimbul câtorva traiste de porumb. Cu această ocazie a pictat o lucrare de dimensiuni reduse dar plină de semnificații intitulată La împărțitul porumbului.^[67] Lucrarea prezintă o gloată tristă a țăranilor înfometați, sărăcăcioasă, care merge spre conac. Din determinarea și dârzenia figurilor se înțelege prevestirea unei furtuni. Tensiunea de un dramatism evident, rezultă din masa compactă de țărani sugerată în mod genial prin șirul întunecat al căciulilor, întregul efect fiind obținut ușor fără artificii sau o literaturizare a motivului. Beneficiind de o cromatică de excepție unde lumina aurie se distribuie calm într-o atmosferă de toamnă târzie, momentul dramatic este învăluit diafan într-o boare de tristă meditație. În fapt, Luchian a redat aici o situație tragică a țărănimii exploatate și dă în mod artistic glas unui strigăt de revoltă ce pare a izbucni din pieptul lor. Ștefan Luchian a mai pictat lucrări similare ca Dijma în Moldova, Muncitori și „După muncă, spre casă”.^[68] În cel din urmă tablou de dimensiuni mici, pictând figurile muncitorilor, Luchian a subliniat oboseala oamenilor după o zi de muncă grea și a pus în evidență caracterul sălbatic al exploatării. În opoziție cu relatarea obidirii țăranilor în 1906 - 1907 a realizat compoziția Cheful unde înfățișează decadența morală a arendașilor.^[66]

După muncă, spre casă

A continuat totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 a expus neîntrerupt la diverse expoziții. Deși o prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu a cunoscut pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905 singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu și pentru a putea plăti chiria, Luchian a cedat Ateneuluilucrarea Vechiul meu atelier (numit în catalog Un colț de atelier).^[69] Un grup restrâns de admiratori și prieteni totuși l-au aclamat, dar condiția sa materială a continuat să fie dintre cele mai precare.

„Creația lui Luchian a pătruns cu greu în conștiința publicului. Ani în șir succesul îl ocolește, nefiind apreciat decât de un cerc restrâns de prieteni. La expoziția din 1903 n-a vândut nimic. La cea din anul următor, de asemenea, nici măcar chiria sălii n-o poate plăti, din care pricină se vede nevoit să lase în schimb un tablou. Doar pictorul Grigorescu, singur i-a luat o pânză, cu care prilej bătrânul meșter ar fi spus: Am în sfârșit, un urmaș !”

—Marin Mihalache: Prefața la Mărturii Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1966, pag.6

Între anii 1905 - 1909, creația artistică a lui Ștefan Luchian a atins apogeul, operele sale fiind expuse în marea majoritate a expozițiilor din această peioadă.^{[70]:p.261[71]:pp.90-91} A fost perioada în care Luchian a realizat cele mai de seamă picturi ale sale, atât în ceea ce privește compozițiile, precum și în ceea ce privește portretele, florile și peisajele. Suferința cauzată de boală s-a contopit cu cea a omenilor împilați și umili, cu iubirea pentru frumusețile României, cu dragostea de om și de natură.^[72]

• • 

    Episod... 1907

 

• • 

    1907

 

• • 

    Sfârșit 1907

 

• 

  Conac incendiat

Pe vremea când locuia în cartierul Filantropia, Luchian a recepționat cu groază știrile care veneau de la sălbatica represiune a țăranilor din anul 1907. Mărturiile despre cum a înțeles artistul durerea țăranilor răsculați, stau în câteva lucrări de compoziție intitulate 1907 (acuarelă), 1907 (sanguină) și pastelul Sfârșit 1907, în care sunt figurate convoaiele escortate de țărani zgribuliți care înaintau printre nămeți și viscol.^[66] Prin acest manifest artistic protestatar, Ștefan Luchian se afirmă ca artist-cetățean împreună cu alți artiști revoluționari din 1848, Gheorghe Tattarescu fiind un exponent în acest sens, și alături de Alexandru Vlahuță, I. L. Caragiale și alți oameni de cultură ai timpului său. Atitudinea de protest afișată plenar de către Luchian în toată activitatea sa artistică a stimulat alți pictori tineri ca Francisc Șirato, Camil Ressu, Iosif Iser și Tonitza, de a merge pe o cale națională în artă.^[66]

Casa lui Moș Gheorghe

Împreună cu familia Cocea, Luchian a plecat să picteze la Brebu în vara anului 1908. De aici i-a scris unui prieten:

„Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu... Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb cîte un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum, cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură. Când mă dau jos nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele; e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la ele: mai ales pe lunca Doftanei, este o minune, nu altceva. Ce folos că drumul până acolo mă zdrobește și dacă n-ar fi spleandoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aș mai mișca.^[73]”

Aici, la Brebu, Luchian a pictat peste douăzeci de peisaje în pastel, multe dintre ele aflându-se pe cele mai înalte culmi ale genului. În curtea Mănăstirii Brebu, Luchian a avut parte de una dintre cele mai prolifice perioade ale creației sale artistice.^[74]

• • 

    Fântână din Brebu

 

• • 

    Turnul din Brebu

 

• • 

    Curtea Mănăstirii Brebu

 

• • 

    Mănăstirea Brebu

 

• 

  Pomi la Brebu

La capodoperele sale de până atunci: Colț în strada Povernei, Mahalaua Dracului, Sălciile de la Chiajna, Potecă spre cimitirsau Ghereta din Filantropia, s-au adaugat Fântâna de la Brebu, Turnul din Brebu, Casa lui Moș Gheorghe, Bucătăria călugărească.Aceste lucrări îl situează pe Ștefan Luchian printre marii pictori în pastel ai lumii.^[74]

Bucătărie călugărească

Legat de pastel, Luchian a spus: „Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu care împrăștie din sălcii în lumina de amurg, în pastel îl prinzi mai ușor”.^[75] Momentul creației sale de la Brebu, poate fi considerat ca fiind un exponent al pastelului din care se identifică realizarea sintezei dintre lumină și culoare spre care s-a îndreptat în tot parcursul carierei sale și care se constituie în final ca marea inovație adusă de pictura sa.^[76] În lucrările sale, Luchian a evitat întotdeauna perspectivele panoramice și s-a oprit asupra colțurilor intime care îndeamnă la poezie prin sugerarea prezenței omului, natura fiind un prilej de comunicare și nu un refugiu.^[76] Într-o epocă de plină dezvoltare industrială, Luchian nu a fost cu preponderență un pictor al naturii, ci mai degrabă un rapsod al peisajelor citadine. Până la Luchian, în pictura românească universul urban a fost aproape inexistent^[77] și pentru pictorii care l-au urmat, această temă devine importantă și din ce în ce mai prezentă.^[76]

Hahamul din Moinești

În luna august 1909, Ștefan Luchian a plecat cu familia Cocea la Moinești, unde a executat o serie de peisaje în tehnica uleiului: Pe valea Hânganilor, După ploaie, Lunca de la Poduri, Priveliștea Moineștilor și altele.^[78] Tot aici, Luchian a realizat portrete cu adevărat remarcabile cum este Hahamul din Moinești cu o atitudine gravă și interiorizată sau pastelul Cap de evreu, în care se poate observa expresia plină de voioșie și bunătate a personajului.^[78] Lumina mătăsoasă și aerul curat ca și vibrația deosebită a peisajului local l-au făcut să declare:

„Tu o să râzi, dar simt că locurile astea mă iubesc. Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici și abia am făcut vreo cinci-șase pînzișoare. Și ce lucruri frumoase sînt prin partea locului. <Frumos> e un biet cuvînt searbăd și neînsemnat care nu spune nimic de splendoarea scînteietoare a peisajului din Moinești. Am colindat și eu multe ținuturi din țara noastră și chiar din alte țări, dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici.^[78]”

—Virgil Cioflec: Vorbele unui pictor, Calendarul Minervei 1, (10)

Anemone

În anii care au urmat, boala s-a agravat și de la sfârșitul anului 1909 și până la sfârșitul vieții a fost țintuit în fotoliu. A fixat însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian i-a alăturat, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor și delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el și-a concentrat în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menționăm Anemonele - adevărate capodopere.

• • 

 

• • 

 

• • 

 

• • 

 

• 

La un moment pictorul dat a început totuși să aibă succes, fenomen pe care Tudor Arghezi l-a atribuit ascensiunii de moment a politicianului Take Ionescu (Ionescu devenise un reper în ceea ce privește moda și un subiect de imitație și, a fost printre primii care au cumpărat mai mult de unul dintre tablourile lui Luchian).^[79] Pe măsură însă ce boala a avansat și incapacitatea fizică a artistului a devenit notorie, s-a răspândit zvonul că Luchian a permis altora să picteze în numele său. Scandalul declanșat a dus la arestarea lui Luchian sub acuzația de fraudă, dar acesta a fost eliberat în scurt timp.^[80] Arghezi a fost mândru să fie unul dintre puținii săi apărători, în acest caz.^[81]

„În această nemaiauzită tragedie, desfășurată ceas cu ceas de 9 ani de zile, de ore și de minute, în mijlocul nostru, publicul snobismului ajunsese sa recunoască mai mult decât în pictura ieșită din zbuciumul mut, un semn și un destin, compatibile cu favorabile plasamente de fonduri. Nu era încă recentă încrucișarea la o răspântie din Paris a unui somptuos convoi funebru de mare proprietar comercial, cu moștenitorii în zdrențe ai unui pictor francez, de la care defunctul cumpărase pe nimic, la un termen de chirie, o compoziție celebră, trecută în testament cu o valoare de milioane, vândută de moștenitori cu un preț îndoit chiar decât valoarea testamentară? Lumea începuse să cumpere „Luchieni” și să revândă, câștigând supra-valuta.”

—Tudor Arghezi^{[82]:pp.239-240}

Luchian a murit la 28 iunie 1916 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Către sfârșitul vieții nu a mai putut ține penelul cu degetele paralizate, astfel că ajunsese să pună pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Din relatările Laurei Cocea, Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu în anul 1915 (după terminarea expoziției Salonului Oficial), să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară.^[83] Tudor Arghezi^[84] a relatat într-un interviu vizita compozitorului George Enescu la patul unde era imobilizat Luchian:

„Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”

—Tudor Arghezi^[82][85][86]

Astfel s-a sfârșit, consumată de flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața pictorului.

Opera[modificare | modificare sursă]

Anemone (1910)

Apărută în centrul realităților românești, impregnată de spiritul poporului și mai ales de frumusețile naturii țării sale, pictura lui Ștefan Luchian, prin bogăția conținutului și emoționanta sa autenticitate, ne este oferită cu o mare generozitate și expresivitate a limbajului artistic. Preferința pictorului pentru simplitatea formelor limpezite de accesorii, pentru cromatica strălucitoare și curată, demonstrează că Luchian a reușit să-și însușească cele mai rodnice învățăminte din arta populară românească.^[92] Cu același spirit de sinteză, cu aceeași reflecție solară a culorilor, cu dragoste de om și natură, pictura lui Luchian exteriorizează optimismul și robustețea poporului al cărui tâlcuitor a fost.^[92]

„Când privești opera lui Lukian ai perfect aceeași senzație ca înaintea operei lui Grigorescu, Simți că ești în fața unui artist care nu te minte cu idei împrumutate, cu culori întâlnite și la alții și mai cu seamă cu subiecte pentru care vezi bine că nu i-a tresărit o clipă firea. E numai natura în simplicitatea și măreția ei, pe care o prinde un artist ce o înțelege și mai cu seamă o iubește.^[93]:p.37”

Interpretând drama omului muncitor în compoziții ca După muncă, spre casă, în portrete ca Safta Florăreasa, Meșter lăcătuș, Moș Nicolae Cobzarul, Cărbunarul sau în peisaje ca La marginea orașului, La bariera Filantropiei, Mahalaua Dracului, Ștefan Luchian a reușit să se ridice până la capacitatea de înțelegere a revoltelor mocnite, reușind să prevestească marile răscoale ale țăranilor din anul 1907. Elocventă în acest sens fiind lucrarea La împărțitul porumbului.^[94]

Iubită și apreciată, opera pictorului Ștefan Luchian este prețioasă nu numai prin nivelul artistic la care s-a ridicat.^[92] Ea a reprezentat și un imbold pentru urmașii săi și a contribuit la înflorirea picturii românești pe calea realismului critic. Opera lui Luchian a pătruns în inima și în conștiința poporului în fața căruia și-a închinat întreaga ocupație creatoare. Alături de Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian a rămas ca unul dintre cei mai mari maeștrii ai picturii moderne din țara noastră, opera sa ocupând un loc de cinste în cadrul patrimoniului național și universal.^[92]

Portrete[modificare | modificare sursă]

Moș Nicolae Cobzarul

Prin simplul fapt că Ștefan Luchian a copilărit în mijlocul oamenilor nevoiași din mahalaua Popa Soare, el a găsit în această lume umilă în mijlocul căreia a viețuit un sprijin la necaz. Tot alături de aceasta și-a trăit nădejdile în locuința modestă din strada Povernei și mai apoi în întunecoasa casă din Filantropia.^[68] Portretele pe care artistul le-a realizat de-a lungul carierei sale plastice au înfățișat florărese, lucrători, cerșetori și lăutari, oameni sărmani dar plini de demnitate și omenie, exemplu stând în acest sens Safta florăreasa pe care a pictat-o de trei ori. Safta Florăreasa executată în acuarelă în anul 1901 are proporții mai impozante ca uleiul din 1895, expresia fiind mai vagă, de dor, însă figura este mai concretă, mai lucrată și nu beneficiază de aspectul decorativ al uleiului, specific picturii murale.^[95]Luchian nu a pictat niciodată portretul vreunei personalități a timpului său; mai mult decât atât a și refuzat indignat propunerea unui ministru de a realiza portretele familiei regale.^[68]

La o analiză mai aprofundată, arta portretului lui Luchian se arată aparent simplă, dar ca mod de exprimare deosebit de diversă și bogată ca înțelesuri lăuntrice. Confruntat cu propria sa dramă, a ajuns să cunoască aproape organic atât nefericirea celor umili cât și tristețea fiecăruia. Suferințele celor din jurul său filtrate printr-o mare sensibilitate artistică, s-au transformat fără căutări sterile și fără artificii, în pictură. Din conștientizarea acestor resurse interioare decurge și simplitatea și vibrația lirică a portretelor sale, care prin discreție și demnitate sugerează posterității o întreagă biografie.^[96] De aici se observă varietatea, lipsa rețetelor, deoarece Luchian nu a tins niciodată spre originalitate, scheme sau formule, ci a preferat o exprimare exactă a conținutului. Dacă structura desenului este impusă uneori de arhitectura imaginii, ca în lucrarea Tip de țărancă, în autoportretul Un zugrav, desenul este implicit inclus în textura cromatică. În Moș Nicolae Cobzarul, portretul ia formă prin valorile spațiale rezultate nu din degradările de ton, ci din contrastele de culoare și din însăși densitatea materiei picturale.^[97]

• • 

    Meșter lăcătuș

 

• • 

    Cerșetor

 

• • 

    Cap de bătrân

 

• • 

    Muncitoare

 

• • 

    Cobzarul

 

• 

  Cărbunarul

Ștefan Luchian a fost primul pictor care a adus în prim-plan la începutul secolului al XX-lea figurile de lucrători, o dată cu mișcările muncitorești care se aflau într-o perioadă de plin avânt în România.^[98]

Ținând cont de perspectiva pe care Luchian a avut-o privitor la propriile suferințe și încercări, autoportretul Un zugrav pe care l-a pictat în anul 1906 reprezintă un emoționant document de viață. Comparându-l cu Autoportretul pictat în anul 1891 ce degajă o energie scânteietoare a tinereții sau chiar cu Autoportretul făcut în anul 1900, unde s-a înfățișat plin de robustețe fizică, Un zugrav se remarcă prin dramatismul expresiei măcinate de boală precum și prin determinarea ce transpare din privire și atitudine, de continuare și desăvârșire a operei artistice pentru care era convins că s-a născut.^[64] Lucrarea oglindește nu numai propria-i suferință, ci și condiția grea a artistului în societatea burgheză, tabloul reușind să exprime un tragism necunoscut până atunci în portretistica românească. Autoportretul realizat în anul 1908, care astăzi se află la Muzeul de Artă din Cluj sau cel din 1910, care se află la Muzeul K. H. Zambaccian, redau alte momente din viața sa zbuciumată, încercări pe care le-a depășit prin încrederea pe care a avut-o în artă.^[64]

• • 

    1898

 

• • 

    1900

 

• • 

    Un zugrav - 1906

 

• • 

    1906

 

• • 

    1907

 

• • 

    1908

 

• 

  1910

Ștefan Luchian a făcut douăsprezece autoportrete cunoscute astăzi. În puține din aceste autoportrete s-a reprezentat în momente liniștite și în niciunul dintre ele nu folosește imaginea propriei persoane doar pentru studierea formei și a luminii. El a studiat și a scormonit psihologia neoprindu-se la fizionomie și la felul cum arată.^[99][100]

• • 

 

• • 

 

• • 

 

• • 

 

• • 

 

• • 

 

•