Biografia zilei: Ştefan Ioanid

[altmariusliterar]

S-a născut la 18 aprilie 1949 - Braşov
Pseudonim S. Cioaca

A murit pe 4 decembrie 2009

A debutat în revista \"Astra\"(1966)

A publicat:

Cuvîntul unic(ed.Albatros,1976)
Mersul pe ape(ed.Albatros,1980)
Al doilea vis în Pădurea de Cedri(Cartea Românească, 1986)
Prolegomenele morţii(Cartea Românească, 1998)
Jurnal cu Anselmus(ed.Paideia, 2005)


"Spirit laconic şi ludic, Ştefan Ioanid încearcă în poezia sa o pătrundere dinspre real în posibil, în virtual, în ceea ce este opus „realizatului”, iar ultimul său volum de poeme, Subteranele Fundaţiei (Paideia, Bucureşti, 2008), nu dezminte această constatare. Realul dispare în irealitate, se contopeşte cu aceasta –o nostalgie a originilor, a acelui illo tempore în care posibilităţile, doritoare de împlinire într-o realitate viitoare, coexistau. Şi de ce nu ar fi aşa, având în vedere faptul că, după cum ne-ar atenţiona logica, posibilul precedă realul? Aş spune că poezia lui Ştefan Ioanid ar putea fi considerată, în ciuda aspectului ei diaristic (în mare parte titlurile poemelor sunt înlocuite de date calendaristice fiind astfel întărită senzaţia de notaţie zilnică, de datare, de jurnal), o poezie care frizează cotidianul, realizatul. Cititorului i se propun poeme constând din notaţii scurte, laconice, menite a reda uimirea în faţa revelaţiei virtualităţii: „După multe zile/ astăzi am ieşit/ pe terasă, erau acolo/ multe constelaţii umede/ care nu se născuseră înc㔠(11 ianuarie). Această virtualitate, această coexistenţă a împlinirilor posibile, defineşte şi fiinţa umană, dar la modul negativ al ratării, al eşecului: „orice om este/ până la urmă o virtualitate ratată/ aşadar o fiinţă plină/ de viitoruri defuncte” (Scrisoarea fiicei mele Ralu către oceanologul Peter din Elveţia lângă Leman). O falsă viziune sumbră, aş putea spune, deoarece, pentru instanţa poetică, virtualitatea, chiar şi cea eşuată, are o mai mare importanţă decât existenţa ca atare, decât actualizarea unei posibilităţi. Virtualitatea reprezintă miracolul adevărat, nu împlinirea. Acest joc de oglinzi constituie în mod indeniabil şarmul poeziei lui Ştefan Ioanid. Volumul Subteranele Fundaţiei se deschide cu o scurtă precizare: „Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele (Prolegomenele morţii şi Jurnal cu Anselmus, n.m.), precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedectin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de şapte ani. Hans Eckart Schlandt chiar a fost organistul Bisericii Negre. Betiana este soţia mea. Pe Esme nu am cunoscut-o niciodată. Iar la Fundaţie, unde am fost arhivar aproape 15 ani, merg o singură dată pe an, ca să celebrez înflorirea vişinilor sălbatici de lângă abaţia Sacre Coeur.” Personaje reale convieţuiesc, iată, cu personaje imaginare sau istorice, posibilitate împlinită prin cuvânt. Uneori, conform mărturisirilor instanţei poetice, Anselmus este confundat cu Erasmen („De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen”, 19 februarie). Entităţi care nu s-au cunoscut sunt aduse împreună prin cuvinte, datorită cuvintelor. O conspiraţie a acestora? O împlinire a unei virtualităţi conform căreia acestea ar fi trebuit să se întâlnească? Dacă Erasmen este doar menţionat, Anselmus reprezintă instanţa căreia eul poetic îi mărturiseşte idealuri („Ştiu de mult Anselmus/ că perfecţiunea este/ înfricoşătoare şi totuşi/ mi-am dorit întotdeauna/ să scriu poemul perfect// poemul dintr-un singur cuvânt”, 10 ianuarie), impresii („Nu ştiu de ce Anselmus/ am impresia că mă repet/ că rescriu mereu aceeaşi poezie// pe care demult am uitat-o”, 17 ianuarie), constatări („Dimineaţa i-am cumpărat Betianei/ primele frezii galbene/ freziile galbene şi liliacul alb/ în ianuarie/ mi-au plăcut cel mai mult/ mai ales când afară ninge/ ca atunci în Braşov, Anselmus/ când tatăl meu nu murise încă”, 15 ianuarie). Anselmus are un rol pasiv, de ascultător, poate din acest motiv poetul a ales un personaj ecleziastic. Dar Anselmus nu este decât una dintre măştile asumate de către poet într-un joc al mărturisirilor, una dintre potenţele sale. Ştefan Ioanid lucrează cu concepte senzitive, cu lucrurile în starea lor cea mai pură, tinzând printr-o eterizare treptată la esenţe: „Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu să nu mai fie” (22 martie) sau „Mă repet: sunt elitist/ descriu poezia/ ca pe un obiect spiritual// ca pe o monadă senzitiv㔠(24 martie). Poezia rezidă în trăirea de zi cu zi, pare a ne transmite Ştefan Ioanid, ar fi imposibil altfel a o percepe drept fiinţă, drept trăire a irepetabilului, a efemerului. Poezia este dezvăluire, revelaţie: „În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ şi foarte uman// se vede că cineva/ locuieşte acolo” (2 aprilie). Ca simplitate a exprimării unei trăiri, lirica lui Ştefan Ioanid tinde către haiku. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi, avem de-a face cu o lirică densă, bogată, în a cărei laconicitate pot fi descoperite trimiteri culturale vaste mai ales de ordin filosofic (poetul fiind un absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti). Poezia lui Ştefan Ioanid este calmă (însă apele liniştite sunt adânci!), confesivă, întrebătoare, constatatoare, este o poezie a căutării dincolo de aparenţe într-un univers genuin al posibilităţilor, un univers trăitor în posibilele şi concomitentele sale împliniri."