Biografia zilei: Petru Caraman

[altmariusliterar]

 http://www.crispedia.ro/Petru_Caraman

Petru Caraman (14 decembrie 1898, Vârlezi, judeţul Galaţi - 9 ianuarie 1980, Iaşi) este un etnolog. Este fiul Elenei (născută Miron) şi al lui Neculai P. Caraman, ţărani. După şcoala primară urmată în localitatea natală (1903-1909), este elev la Liceul Internat din Iaşi (1909-1917), unde îi are profesori pe Vasile Bogrea, Calistrat Hogaş, Iorgu Iordan (pentru scurt timp), August Scriban. Face studii universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi (1918-1921), unde profesori îi sunt Ilie Bărbulescu, Traian Bratu, Dimitrie Gusti, G. Ibrăileanu (acesta a intenţionat să-l reţină asistent), A. Philippide, O. Tafrali.

 

A absolvit şi Semi­narul Pedagogic Universitar din Iaşi (1922). După ce funcţionează ca profesor titular pentru limba română şi limba latină la Liceul de Stat nr. 2 din Cernăuţi (1923-1925), face studii de slavistică la universităţile din Varşovia, Lvov şi Cracovia, unde a audiat cursuri ale etnologilor şi etnografilor Jan St. Bystroh, Eugeniusz Frankowski, Adam Fischer, Kazimierz Moszyriski şi St. Poniatowski (1925-1928).

 

În 1928, la interval de doar câteva luni, obţine titlurile de doctor în slavistică şi în filosofie la Universitatea din Cracovia. Este profesor secundar la Cernăuţi (septembrie 1928) şi la Bucureşti (1929- 1934), director al Institutului Român din Sofia (1934-1937), profesor suplinitor, apoi, prin concurs, profesor definitiv la Catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi, din 1938 până în noiembrie 1947, când este exclus pentru tot­deauna din învăţământ, deoarece - critic neîmpăcat al reali­tăţilor de după august 1944 - protestase împotriva răpirii Basarabiei şi nu admitea ingerinţe în autonomia universitară. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1991).

 

Autor a numeroase studii de profil complex, etnografic şi lingvistic,Caraman abordează din perspectivă comparată, în tradiţia şcolii comparatiste a lui B.P. Hasdeu şi a celei lingvistice a lui Ovid Densusianu, multiple aspecte ale culturii populare româ­neşti, între care balada şi colindul deţin un loc central. Obrzed koledowania u Slowian i u Rumunow(1933), apărută târziu şi în limba română (Colindatul la români, slavi şi alte popoare, 1983), este o monografie a obiceiului colindatului la români, bulgari şi maloruşi. Lucrarea examinează, în prima parte, cele două tipuri ale speciei (colinde cântate la fereastră şi colinde cântate în casă), iar în cea de-a doua parte, aspectele istorico-etnografice ale diverselor tipuri de colind.

 

Tipologia colindelor este stabilită după criteriul persoanelor cărora le sunt adresate. Nimeni până la Caraman n-a acordat atâta atenţie substanţei, semnificaţiilor profunde, oralităţii, stereotipiei, caracterului canonic al colindelor, contribuţiei acestor cântece de laudă la conturarea idealului poporului, fapt pentru care el le şi numeşte „cântecele idealului". De asemenea, nimeni până la el nu a realizat un studiu comparat atât de temeinic.

 

Cercetare de mare adâncime, cartea descrie datina colindatului şi ramificaţiile tipului răsăritean de colinde (tipologie, motive) şi se ocupă de originea datinii şi de constituirea colindelor-dedicaţii. Autorul stăruie asupra multiplelor laturi ale datinii, pe care nu o reduce la plăsmuirile muzical-literare, fără îndoială cele mai importante şi de aceea analizate cu precă­dere, ci o înfăţişează în întregul ei complex etnografic, fiindcă datina, în formele ei plenare, reprezenta o adevărată instituţie. Sunt puse în lumină, cu consecvenţă, trăsăturile comune ale datinii la români, bulgari şi ucraineni, uniţi din vechime prin legături istorice şi prin religie (colindatul fiind o datină creştină).

 

Pe fondul general al datinii, Caraman decupează cu fineţe analitică diferenţele specifice, care nu sunt nici puţine, nici neînsemnate. Studiul este o erudită demonstraţie a vechimii datinii româneşti, a originii ei romane: „Nu poate fi nici o îndoială - scrie el - că înainte de a se începe viul contact al românilor cu slavii, cei dintâi aveau datina colindatului în floare şi anume în forme romane, aşa cum o primiseră direct de la izvor, prin elementul latin venit să romanizeze provinciile tracice, dintre care unele sunt leagănul poporului nostru." împreună cu M. Drinov şi cu C. Jirecek, Caraman susţine că slavii au împrumutat, pe teritoriul Daciei, datina şi termenul care o denumeşte de la „acea populaţie traco-romanică, vorbitoare de limbă latină, răspândită pe spaţii foarte întinse, pe care au întâlnit-o la năvălirea lor spre sudul Europei".

 

În noile spaţii, datinele romane sunt supuse la „schimbări violente, din care ies atât de transformate încât sunt aproape de nerecunoscut". Cu toate că ulterior au apărut o serie de contribuţii importante la cunoaşterea colindelor (Ovidiu Bârlea, I.R. Nicola, Ion Taloş, Traian Herseni, Ghizela Suliţeanu, Monica Brătulescu), cercetarea lui Caraman rămâne unul dintre reperele fundamentale ale domeniului.

 

O continuare firească a studiului despre colindat este cel despre aspectul contrastant al colindatului, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei (1997), exegeză de folclor comparat care ocupă un loc distinct în cadrul operei lui Caraman, prin noutatea şi adâncimea tratării. De o noutate frapantă, aportul său ştiinţific este masiv, însemnând de fapt descoperirea unui obicei necercetat până atunci (Creangă, în Amintiri din copilărie, îl semnalase doar). Materia este structurată în patru părţi:Formulele de descolindare, Riturile de descolindare, Reflexul riturilor negative în formulele-ameninţări la români, ca şi la alte popoare şi Substratul mistic al descolindatului. În esenţă, descolindatul se îndrepta împotriva gazdelor avare, „care au încălcat o tradiţie, pe care colectivitatea rustică o respecta cu sfinţenie: buna primire a colindătorilor".

 

Cu obiectivitate, examinează - extrem de minuţios - faptele descolindatului, unele benigne, umoristice (autorul ştia bine că realiza, totodată, un studiu al satirei populare), altele reprobabile, „ignobile răzbunări", venind „în conflict cu cea mai elementară etică". Caraman a vădit, în tot ceea ce a scris, o profundă cunoaştere a realităţilor etnografice din numeroase zone, acumulată prin cercetarea directă ori prin intermediari. Din bogata culegere rezultată a apărut postum o selecţie reprezentativă: Literatură populară (1982).

 

În studiul (de asemenea postum, 1994) De la instinctul de autoorientare la spiritul critic axat pe tradiţia autohtonă. Reflecţii asupra conceptului despre specificul etnic în literatură, ca emanaţie a sursei folclorice, admite existenţa nu doar a spiritului critic în cultură, examinat de G. Ibrăileanu în lucrarea sa din anul 1909, ci şi o forţă psihică, mult mai veche decât acest spirit, continuând să coexiste cu el, independent şi fără să se contrazică reciproc.

 

Apărate de această forţă spirituală din sfera inconştientului, limba, creaţiile şi tradiţiile populare au supravieţuit, inconştientul constituind, în opinia autorului, „inepuizabilul rezervor, plin de surprize, al sufletului uman, unde s-au depozitat şi au fuzionat toate impresiile culese din viaţă de nesfârşite şiruri de generaţii, de-a lungul mileniilor". Este vorba, fireşte, de un spirit critic primar, pe etnograf interesându-l rolul acestuia în domeniul culturii, în receptarea noului; manifestându-se ca un spirit critic în germene, el acţionează în acord cu fondul autohton ancestral. Caraman este şi autorul unor studii despre eposul versificat românesc.

 

În Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la români, a susţinut, luând ca suport opiniile unor mari istorici străini, că Balada Gerului evocă expediţia turcească întreprinsă în sudul Poloniei spre sfârşitul lunii decembrie a anului 1498 şi începutul lunii februarie a celui următor. D. Caracostea, în replică, a opinat că în cântecul amintit nu se află nici un substrat istoric, el trebuind să fie raportat la „întregul complex al aspectelor atmosferice". Cei doi combatanţi şi-au articulat atât de bine demonstraţia încât cei ce au mai abordat subiectul nu s-au putut ralia cu fermitate de partea unuia sau a celuilalt.

 

Au urmat alte studii despre cântecele bătrâneşti: Consideraţii critice asupra genezei şi răspândirii baladei Meşterului Manole în Balcani; Cântecul nunului. Din perspectiva originii, genezei şi funcţiei sale. Contribuţie comparatistă la studiul epicii populare în versuri; Asupra originii şi genezei unor balade populare sud-est europene având ca subiect fapte extraordinare,toate apărute în publicaţii periodice. Prin opera lui Caraman, studierea comparată a folclorului a luat un avans considerabil, „geografia etnografică exterioară" constituind „un înalt ideal, în acelaşi timp, o imperioasă datorie, fiindcă numai studiul pe plan comparativ al etnografiei va avea drept rezultat adevărata cunoaştere de sine ca popor".

 

În Pământ şi apă. Contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene (1984), Caraman demonstrează, pe baza unei adânci prospecţiuni în istoria culturii, mergând până la Herodot, că în dipticul „pământ şi apă" din cunoscutul vers dinScrisoarea III de M. Eminescu, nu este vorba de o simplă metaforă, ci de expresia unei mentalităţi magice.

 

Om de o exemplară intransigenţă şi demnitate, învăţat cu o riguroasă formaţie ştiinţifică, poliglot şi lingvist de prestigiu, cunoscător profund al culturii populare sud-est europene şi comparatist neîntrecut, profesorul Petru Caraman a realizat o operă care îl recomandă a fi cel mai de seamă etnolog român şi, totodată, un cercetător din elita specialiştilor europeni în acest domeniu.

Ion H. Ciubotaru

 

Opera

 

• Obrzqd koledowania u Slovian i u Rumunow, Cracovia, 1933;

• Datinile româneşti în limba franceză. Contribuţie critică asupra folclorului român în străinătate, Bucureşti, 1934;

• Folclor românesc în englezeşte. Contribuţie asupra folclorului român în străinătate, Iaşi, 1935;

• Magia populară ca sursă de inspiraţie pentru poezia cultă, în Elogiu folclorului românesc, ediţie îngrijită de Octav Păun şi Maria Mărdărescu, Bucureşti, 1969;

• G. Ibrăileanu - profesorul, istoricul culturii, scriitorul beletrist, în Amintiri despre G. Ibrăileanu, ediţie îngrijită de Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, 1974;

• Literatură populară, îngrijită şi introducere de Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1982;

• Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, ediţie îngrijită de Silvia Ciubotaru, prefaţă de Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1983;

• Pământ şi apă. Contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene, îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Drăgan, Iaşi, 1984;

• Studii de folclor, I-III, ediţie îngrijită de Iordan Datcu şi Viorica Săvulescu, introducere de Iordan Datcu, Bucureşti, 1987-1995;

• Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei, îngrijită şi prefaţă de Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1997;

• Studii de etnografie şi folclor, ediţie îngrijită de Ovidiu Bârlea şi Ion H. Ciubotaru, postfaţă Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1997.