Biografia zilei: Nicu Caranica

[altmariusliterar]

http://www.crispedia.ro/Nicu_Caranica

 

Nicu Caranica (18 ianuarie 1911, Bitolia, Macedonia - 2002, Fairfield, Connecticut, Statele Unite) este un poet, eseist şi dramaturg. Este fiul Sevastiei (născută Capidan) şi al lui Ion Caranica şi frate cu Eta Boeriu. Face studii primare şi liceale la Turda (1919-1928), unde tatăl său era profesor de muzică. Este coleg de liceu şi de facultate cu Pavel Dan. În 1932 îşi ia licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj. Colaborează stator­nic cu poeme şi articole la „Gând românesc", „Abecedar", „Gândirea", „Curentul literar" etc. Îşi continuă studiile în Franţa, la Universitatea Catolică din Lille, apoi la Ecole Normale Superieure (1935-1936). Va preda ca profesor titular de liceu, la Arad, între anii 1937 şi 1940.

 

Publică, în colecţia „Abecedar", primul său volum de versuri, Poeme şi imnuri (1940). Ataşat de presă la Roma (1940), numit în locul lui Vintilă Horia, va activa ca asistent al lui Ramiro Ortiz la Universitatea din Padova, între 1943 şi 1945. Traduce în limba română din poezia lui Giandomenico Serra şi, câţiva ani mai târziu, în franceză şi română din lirica lui Mario Luzi, poet căruia i-a consacrat de altfel şi un amplu studiu analitic, publicat în italiană. Refugiat la Paris în 1949, Caranica participă la sesiunile ştiinţifice ale Centrului Românesc de Cercetări şi la reuniunile literare ale tuturor cenaclurilor româneşti create în exil.

 

Este membru fondator al cenaclului şi al revistei „Ano­timpuri" (1955) şi colaborator la majoritatea publicaţiilor literare româneşti ale exilului, de la „Caete de dor", „Destin" „Semne", „Limite", „Ethos" până la „Prodromos", „Revista scriitorilor români", „Fiinţa românească" etc. După 1989 şi-a reluat colaborarea şi la o serie de publicaţii literare din ţară - „Steaua", „Vatra" şi „Jurnalul literar". În 1995 a publicat volumul de versuri Noapte şi iar noapte.

 

Încă din Poeme şi imnuri se făcea simţită o anume cantonare a poetului în melosul unei însingurări abstracte, ceea ce, cum observa Octav Şuluţiu, punea asupra realităţii poetice „un fel de fluid care estompează contururile, un fel de abur noţional", ce prelungea starea de aşteptare până la sublim, fântâna arteziană devenind astfel, în viziunea lirică a lui Caranica, o formă de sondare a misterului cosmic: „Azvârle-ţi plânsul fin / în cerul viu şi zi-mi / De râsetele din / înalt şi limpezimi. / O, linii clare, liră, / Arpegiu argintiu / De jocul tău zglobiu / Tăcerea mea se miră // Ce voci subpământene / Te-au ispitit în noapte / Să-neci în somn şi lene / Comoara ta de şoapte?".

 

Toate mij­loacele revelaţiei poetice cultivate deCaranica bat mereu la porţile zăvorâte ale Necunoscutului: şi mirarea, şi întrebarea, şi con­templarea activă, şi chemarea acerbă a tăcerii, şi claritatea - devenită liră -, dar şi misterul, somnul care turbură, prelungind aşteptarea tăcerii, incertul. Între iluzie şi aparenţă se produce extrem de subtila trecere a poetului, jocul său magic de-a râsul/plânsul.

 

Acest mecanism, această indefinire şi osmoză a stărilor născându-se şi murind una dintr-alta se regăsesc în Povestea foamei, poem publicat la Madrid, în 1965. După 25 de ani de tăcere de la prima sa carte, poetul se întoarce, în spaţiul poemului său, într-o epocă funestă din istoria reală şi tragică a ţării sale. Se întâlnesc aici şi drumul iniţiatic prin Infern, dar şi motivul meditaţiei astrale, la Graalul pierdut şi de neregăsit, enigmă a unei umanităţi pro­fund pervertite şi debusolate, redusă la o materialitate mizeră, din care a fost eliminat orice ideal.

 

Foamea nu este aici doar cea biologică, primară, cum ţine să avertizeze poetul într-o semnificativăÎntâmpinare; ea desemnează nevoia de idealitate a condiţiei umane, surprinsă într-o degradare succesivă: „ - Doamne, eşti plin de căleşti din castele: / Scutură pomul nopţii de stele! // - Fiule, fiul meu iubit, / Stelele nu-s de ronţăit. // - Doamne, Ţi-om da câtă vrei arvună: / Umple-ne blidul cu lapte de lună // - Fiule, fiul meu durut, / Luna, păpuşa, nu-i de băut // - Doamne, destul! Murim de foame! / Fă-ne rost de niscaiva poame! // - Fiule, fiul meu frumos. / Ce cauţi tu găseşti pe jos". Negarea absolutului, denigrarea Fulgeratului (Sfântul Pavel) - cum se întâmplă în „lacrimile" nesfinţite ale lui Floran (Emil Cioran) - sunt, crede Caranica, mai vinovate decât ravagiile sistemului ideologic al colectivismului economic instaurat cu de-a sila de tancurile ruseşti.

 

Ţiganiada întoarsă pe dos, dar mult mai largă-n înţelesuri, Povestea foamei constituie capodopera luiCaranica, imagine tragicomică a lumii contemporane, a lumii care a atentat la lumen şi şi-a distrus astfel propria condiţie. Publicat în 1981, poemul Anul 1940 (replică la Anul 1840 al lui Grigore Alexanclrescu) reface, într-o viziune lirică interogativă, o epocă a pierderilor şi risipelor, a dezastrului pe plan naţional, dar şi a alungării din istorie a poetului.

 

În Lămuriri, poetul însuşi îşi defineşte cântul drept unul „de moarte şi înviere", iniţiere tragică a coborârii în Hades şi a renaşterii. Duhul se instituie ca motiv primordial şi în Chemarea marea, poem al căutării şi al surprinderii inefabilului, cu o multitudine de sugestii mitice, care pretind o lectură în palimpsest.

 

Armonia cosmică e invocată şi în placheta Noapte şi iar noapte (1995), unde sonurile lirice pipăie infernul, pragul trecerii, ritmurile primordiale ce-l topesc pe eros în thanatos, transfigurând încă o dată motivul nunţii mioritice. Poate cea mai reprezentativă culegere de poeme rămâne Cartea anilor(2000). În structura ei se regăsesc vârstele sonore ale imnului pe care-l înalţă Caranica în mod constant în dialogul său cu inefabilul. Poetul e un Orfeu devastat de insuportabilele dureri ale unei istorii nedrepte, refugiat în spaţiul armoniilor cosmice, încă nesfâşiat de menade.

 

În 1997, a apărut volumul de eseuri Un Esculap al sufletului românesc, în care adună câteva dintre cele mai reprezentative texte critice publicate în exil. De remarcat trinitatea Eminescu, Creangă, Dante Alighieri (capito­lul Tinerii dintotdeauna), privită nu atât într-o perspectivă comparatistă, cât într-o abordare a înţelesurilor poeziei ca expresie totală a lumii, în care experienţa exilului poate însuma aspectele vitale ale artei.

 

În eseul Soarele şi Luna, studiu de tipologie asupra valenţelor sud-est europene ale spiritualităţii româneşti, Caranica încearcă, pentru prima dată după Vasile Pârvan şi G. Călinescu, şi pe urmele eseisticii lui Dan Botta, o regăsire a mesajului mitologic în evoluţia acesteia. Sondajul nu are în vedere aria Orient-Occident, ci o deplasare de la nord la sud, adică de la înţelesurile hiperboreene, saturniene spre cele mediteraneene.

 

Poetul încadrează în Lumea noastră, prin ur­mare în lumea sa, prezenţa lui Lucian Blaga, a lui Vintilă Horia şi a lui Emil Cioran (faţă de care şi-a exprimat întotdeauna serioase rezerve din cauza anticreştinismului manifest al aces­tuia). De consemnat că ultimul capitol al cărţii, Tinerii de altădată,are un pronunţat caracter memorialistic, paginile consacrate lui Pavel Dan, Emil Giurgiuca, Ion Chinezu, Olga Caba şi Wolf von Aichelburg sau cele despre Anton Zigmund Cerbu detaşându-se, nu numai prin vibraţia confesiunii, dar şi prin valoarea informaţiei.

 

În fine, ar mai trebui menţionat dramaturgul Caranica. Despre acesta a scris printre primii, plecând de la texte în marea lor majoritate păstrate în manuscris, Mircea Zaciu, care analizează piese caMişcarea ireversibilă (1970) sau Lupta cu îngerul (1977), publicate de autor în versiune franceză şi, respectiv, italiană. Este vorba de utopii dramatice, dezbatere de idei, expunere poematică a visului şi mai puţin sau aproape deloc de confruntare de tipologii, spectacol de existenţă. Prin urmare, teatru de citit, şi nu de reprezentat.

 

Atrage de asemenea atenţia colindul dramatic în „două nopţi", O, ce veste minunată (apărut în „Jurnalul literar", 1997), amintind, prin tendinţa de cosmicizare a mesajului dramatic, un text precumÎnvierea al lui Lucian Blaga, dar punând accentul tocmai pe elementul realist, pe transpunerea faptului cotidian, miracol cosmic, capabil să reveleze înţelesuri ce depăşesc condiţia umană.

 

Opera

 

• Poeme şi imnuri, Sighişoara, 1940;

• Povestea foamei, Madrid, 1965;

• Naşterea tragediei, Madrid, 1968;

• Mouvement irreversible, Paris, 1972;

• Anul 1940, Paris, 1981; ediţie prefaţată de Vintilă Horia, Bucureşti, 1997;

• La lotta con l'angelo, Roma, 1992;

• Noapte şi iar noapte, Târgu Mureş, 1995;

• Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997;

• Cartea anilor, Bucureşti, 2000.