Biografia zilei: Mihail Sevastos

[altmariusliterar]

Mihail Sevastos

 www.crispedia.ro/Mihail_Sevastos

Mihail Sevastos (8 august 1892, Botoşani - 24 septembrie 1967, Bucureşti) este un poet, prozator, memorialist, traducător şi gazetar. Este fiul natural (cu prenumele la naştere Ionel Mihai) al folcloristei Elena Didia Odorica Sevastos şi al poetului Artur Stavri. Îşi face studiile în Iaşi, la Liceul Internat, apoi la Facultatea de Drept (1910-1913) şi devine avocat.

 

Debutează cu Cântecul ciobănaşului Nacu în 1908, la „Buciumul". Din 1911 este corector, ulterior, timp de câţiva ani, secretar de redacţie la „Viaţa românească", redactor la „Mişcarea", „Teatrul", „Opinia", „Lumea" şi colaborator la „Facla", „Rampa", „Cronica", „Însemnări literare", „Cuvântul liber" (seria 1924-1925) etc., periodice în care îi apar versuri, traduceri, comentarii teatrale, literare (de multe ori acide, zeflemitoare) sau de o mai largă cuprindere socială, unele în rubrici precum „Cronica" („rimată" sau „teatrală"), „Note şi impresii", editoriale, articole politice, semnate şi Cronicar, M. Ieşanu, M. Sever, M. Sv., Proletar, Rinaldo, Tran, Yacassa.

 

Din 1925 se stabileşte la Bucureşti, unde e numit director la „Adevărul literar şi artistic", funcţie deţinută până la suprimarea publicaţiei (1939). Aici, fără a avea el însuşi colaborări semnificative (doar succinte cronici teatrale, recenzii sau note la rubricile „Însem­nări", „Din viaţă... şi din cărţi"), dar promovând scriitori valoroşi, cu precădere pe cei din cercul „Vieţii româneşti", contribuie la consolidarea prestigiului revistei.

 

În paralel, colaborează cu sute de articole, unele în rubricile „Carnetul nostru", „Glose politice", la „Adevărul", „Dimineaţa", „Drep­tatea", „Jurnalul literar" etc., luând atitudini de bun-simţ în favoarea unei funcţionări echitabile a societăţii. Oarecum proscris după 1939 (atacase frecvent şi dur dreapta politică, în special pe A.C. Cuza şi pe Octavian Goga), reapare ca director al săptămânalului „Torţa" (1945), apoi ca redactor şi membru în comitetul de direcţie al „Universului", metamorfozat din 1946, sau ca sporadic colaborator la unele ziare şi reviste, între care şi „noua" „Viaţa românească".

 

Latura de enciclopedist a lui Sevastos este evidenţiată şi de elaborarea unor lucrări oarecum surprinzătoare. Astfel semnează Monografia oraşului Ploieşti (1938), de peste nouă sute de pagini format mare, structurată în patru părţi, tratând atât istoria localităţii - care cuprinde şi Galeria oamenilor de seamă - cât şi viaţa socială contemporană, toate ilustrate cu numeroase documente.

 

Carte de bucate (1939) este un fel de tratat de gastronomie, cu abordarea mai multor aspecte complementare: Bucătăria la români, Alimentele şi alimentaţia, Aranjarea menuurilor, Arta serviciului,Politeţea la masă. Reţetele provin din bucătăriile românească, franceză, rusă, greacă, turcă, ungară, poloneză şi germană. Modest, dar extrem de harnic şi riguros, Sevastos s-a bucurat de apreciere şi datorită altor calităţi, recunoscute până şi de un neiertător pamfletar precum Tudor Arghezi, care îi remarca politeţea înnăscută, eleganţa atitudinii şi a comportamentului, conchizând: „discret, atent şi făcând abstracţie de persoana lui, domnul Sevastos a ştiut să-şi facă un prestigiu şi să-l menţină".

 

Volumele Cronici rimate (1963) şi Versuri (1967) adună colaborările lui Sevastos din periodice - unele apărute şi în Rime sprintene (1920) - grupate pe cicluri. Primul, Campanii (1911-1916), cuprinde textele militantului socialist din tinereţe („sunt zămislit din ură şi durere, / Şi răzvrătirea-mi gâlgâie-n artere"). Solidar cu „cei în lanţuri", ale căror gânduri şi aspiraţii „se lovesc de boltă şi se frâng de zid", poetul atacă diferite realităţi sociale, critică dur tare nocive. Când e vorba de unii slujitori ai condeiului sau ai scenei, o dă pe glumă, unele dispute cu gazetari sau poeţi, reflexe şi comentarii ale unor evenimente sau întâmplări obişnuite fiind rimate în înjghebări frecvent neatinse de scânteia spiritului.

 

Umorul palid din ciclul Cronici ieşene (1911-1920), persiflarea „eroilor" care doreau intrarea ţării în conflict doar pentru a-şi dezvolta afacerile, prezentă în ciclul Războiul (1914-1919), satirizarea plată a moravurilor din Viaţa politică, socială, culturală (1920-1945) nu justifică gestul autorului de a încerca salvarea acestor versi­ficări, rămase fără efect prin scoaterea din contextul generator. Iar în secţiuneaLirice, în afară de imaginea reuşită din Sentimentală - „Ca lacul îngheţat, inert, / Adoarme sufletu-mi deşert / Şi toate gândurile tac. / Icoana ta doar, neclintită, / Stă ca o lebădă-mpietrită, / Surprinsă de îngheţ pe lac" - se află doar stanţe stângace, descriptive.

 

Primii comentatori ai Rimelor... au apreciat ca originală preocuparea pentru cei mici şi umili, a căror suferinţă Sevastos o înţelegea, devenind „cântăreţul durerii resemnate", cu „o notă de discreţie, de fineţe", ajutat de „facilitatea de versificaţie, şi de eleganţa rimei şi de bogăţia imaginilor" (Tudor Teodorescu-Branişte). Ulterior G. Călinescu reţine numai „o foarte spirituală şi plastică definiţie a sonetului", iar mai târziu Al. A. Philippide, considerând cronica rimată „o formă artistică de gazetărie", subliniază caracterul militant social, grav al unor secvenţe, recunoscându-i, în general, şi alte „remarcabile calităţi" - „o poezie de fantezie şi umor", „lucrată cu artă".

 

Aventurile din Straducere de Grădinilor (1933) este titlul unei culegeri de proză, despre care Sevastos afirmă că „nu va fi «literatură», ci simplu document omenesc". În povestirile despre locatarii de pe Strada Grădinilor, ale căror interese sau atitudini interferează uneori, se creează o anume atmosferă. Apar tipuri, comportamente, care vin să ilustreze mai ales defecte şi apucături, întâmplări neplăcute, uneori tragice. Relatările sunt în cheie voit hilară, oscilând între comedie şi dramă, mai ales când e vorba de isprăvile femeilor şi de bărbaţii încornoraţi care se resemnează găsind explicaţii şi scuze pentru infidelitatea consoartelor. Naratorul, în general doar martor sau confident, îşi povesteşte şi propriile „aventuri" sentimentale, mai degrabă ridicole, în ton cu celelalte întâmplări.

 

După o experienţă dezagreabilă în mişcarea socialistă, ziaristul Nichita din „romanul" Camioneta verde (1935) intră în „partidul agrarian" şi activează intens pentru difuzarea ideologiei acestuia. Electoratul, sedus de promisiuni, îi aduce pe agrarieni la putere, dar ei îşi văd de propriile afaceri. Deşi numai din altruism, Nichita intră în jocul aranjamentelor, cunoscându-i astfel pe mai toţi şefii vieţii politice, pe care, dezamăgit, dezgustat, îi prezintă sec şi concis, ironic sau caricatural, într-un limbaj sincopat, neutru, aparent inofensiv. Povestea sa de amor, relatată episodic, cu o neutralitate sceptică, e şi ea marcată de urâciunea din jur, ceea ce îl determină pe ziarist să părăsească totul şi să se retragă, cu un fel de disperare mută, la o fermă.

 

Comentatorii vor aprecia proza lui Sevastos ca fiind anecdotică, dar izvorâtă dintr-o „cunoaştere a eternului omenesc atât de ascuţită", încât sintetizează „drama şi îndeobşte tragicomedia închisă în câteva linii dure", cu o sobrietate însoţită de un „lirism discret, delicat", într-un „stil limpede şi elegant" (G. Călinescu) ori vor remarca „sarcasmul rece, profesional" (Dragoş Vrânceanu).

 

Memorialistica lui Sevastos cuprinde atât evocări ale unor fapte şi personalităţi importante, ca înAmintiri de la „ Viaţa românească" (1956), cât şi relatările autobiografice intitulate Din copilăria lui Ionel (1962), reluate şi amplificate în 1970. Începuturile marii reviste ieşene sunt reconstituite prin citate din întemeietori, apoi este descrisă viaţa redacţională. În prim-plan se află G. Ibrăileanu, al cărui portret expresiv, viu, se întregeşte în capitolele dedicate lui, dar şi prin referinţele din alte episoade, îi sunt puse în evidenţă felul de a fi, delicateţea, inteligenţa, spiritul, cultura, eforturile de a promova valorile româneşti, intransigenţa şi ataşamentul total faţă de revistă, abnegaţia cu care muncea.

 

Impunător îi apărea lui S.C. Stere, prin aspectul fizic deosebit şi prin felul de a se purta, care exprimau forţă şi hotărâre, un caracter frust, autoritar, chiar aspru, neîncovoiat de ostilitatea oficială şi de numeroasele atacuri împotriva lui, dar şi prin capacitatea intelectuală excepţională. Era un spirit agitat, expansiv, care se antrena până la uitare de sine în expunerea unor idei. Din cele peste treizeci de creionări ale membrilor cercului sau colaboratorilor revistei, mai pregnante sau doar mai amuzante sunt cele consacrate lui Mihail Sadoveanu, G. Topârceanu, Calistrat Hogaş, D.D. Patraşcanu, Jean Bart, A. Philippide, Gala Galaction.

 

Totuşi, frecvent primează anecdoticul, secvenţele cât de cât spectaculoase, selecţia şi tratarea scenelor făcând evidentă şi intenţia lui Sevastos de a da o tentă umoristică relatărilor, dar şi de a se situa el însuşi la înălţimea celor evocaţi, dovedind un spirit viu, o inteligenţă subţire. Sunt în carte şi alte informaţii de istorie literară, despre debuturi, pseudonime, despre munca neştiută la stilizarea şi corectarea textelor, asigurată de Ibrăileanu şi Topârceanu etc. Încărcătura documentară e preţioasă, pentru că Sevastos nu doreşte decât să consemneze, să lase „documente", să spună adevărul.

 

Cam în aceeaşi manieră a scris şi Amintiri de la „Adevărul literar şi artistic", din care a lăsat fragmente în periodice. Devenit protagonistul rememorării propriei vieţi în Din copilăria lui Ionel,Sevastos se prezintă pe sine şi pe cei din jur cu detaşare şi imparţialitate jovială, cu umor discret, începând din primii ani, continuând, la şcoală şi internat, cu o galerie a profesorilor. Revelatoare e relaţia cu mama sa, percepută ca o rudă îndepărtată, despre care vorbeşte cu un fel de reproş ironic, dezaprobator, cu aluzii la căsniciile ei nereuşite, la preocupările ei nelămurite, rămase fără efecte practice şi care l-au silit să trăiască pe cont propriu de mic copil, lipsindu-l şi de afecţiune. Din cauza modului strict informativ în care se referă la sine, evoluţia personajului are ceva mecanic, de individ purtat prin întâmplări de o forţă străină, asemenea unui simplu operator cinematografic, neimplicat, interesat doar ca toate secvenţele înregistrate să se rânduiască cro­nologic, exact.

 

După o colecţie de miniaturi despre animale - Istorisiri adevărate (1961) - Sevastos alcătuieşte în 1970 o serie intitulată Documente omeneşti, care conţine scurte povestiri, observaţii, luări de poziţie, critici ale unor întâmplări, specifice mai degrabă unui jurnal mai extins sau gazetăriei (de unde au şi fost selectate unele) decât prozei scurte.

 

Sevastos a fost şi un redutabil traducător, activitate ce datează din 1910, când la solicitarea soţului mamei sale, Jean Boniface Hetrat, a tălmăcit câteva povestiri din Voltaire, apărute fără semnătură în broşuri ale colecţiei „Biblioteca «Minerva»". Urmează o lungă serie de transpuneri din scriitorii ruşi, întâi în periodice, apoi în apariţii editoriale, unele postume - Gleb Uspenski, Lăcustele (1924), A.P. Cehov, Dragostea (1926) şi Ivanov (1972), F.M. Dostoievski (mai multe proze, între care şi romanulEternul soţ), I.S. Turgheniev, Un cuib de nobili (1967), Rudin (1967), în ajun (1969) etc. Se adaugă câţiva autori sovietici - Mihail Şolohov, Pământ desţelenit (I-II, 1949,1960) etc.

 

Dar cea mai importantă, probabil şi cea mai bună ca nivel literar (dată fiind şi colaborarea cu Ştefana Velisar Teodoreanu), este traducerea romanului Anna Karenina de Lev Tolstoi, care a apărut în mai multe ediţii între 1950 şi 1992. A mai transpus sau numai a stilizat din literatura din Iugoslavia (câteva culegeri de folclor, proză de Branko Copie), din literatura cehă (Vladislav Vancura) etc. Doar reprezentate sau rămase în bibliotecile teatrelor sunt piesele tălmăcite de Sevastos - Gelozia de M.P. Arţîbaşev (Craiova, 1927), Profesorul Storiţân de Leonid Andreev (jucată la Iaşi şi Bucureşti, în 1939-1940), Bătrâneţe zbuciumată de L. Rahmanov, Ilia Golovin de S. Mihalkov, Cartoforii de N.V. Gogol, înscrise în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti după 1950.

 

Opera

 

• Rime sprintene, Iaşi, 1920;

• Aventurile din Str. Grădinilor, Bucureşti, 1933;

• Camioneta verde, Bucureşti, 1935;

• Monografia oraşului Ploieşti, Bucureşti, 1938;

• Carte de bucate, Bucureşti, 1939; ediţia Bucureşti, 1998;

• Amintiri de la „Viaţa românească", prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1956; ediţia Bucureşti, 1966;

• Istorisiri adevărate, Bucureşti, 1961; ediţia Bucureşti, 1970;

• Din copilăria lui Ionel, Bucureşti, 1962;

• Cronici rimate, prefaţă de Al. A. Philippide, Bucureşti, 1963;

• Versuri, prefaţă de Al. A. Philippide, Bucureşti, 1967;

• Documente omeneşti. Amintiri, Bucureşti, 1970.

 

Ediţii

 

• În amintirea profesorului Fr. J. Rainer, Bucureşti, 1946.

 

Traduceri

 

• Voltaire, Micromegas, prefaţă de Jean Boniface Hetrat, Bucureşti, 1910;

• Gleb Uspenski, Lăcustele, Bucureşti, 1924;

• A.P. Cehov, Dragostea, Bucureşti, 1926, Ivanov, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Mihail Calmâcu);

• Vitali Bianki, Şoricelul Pic, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Valeria Costăchel);

• Al. S. Serafimovici, Pe un sloi de gheaţă, Bucureşti, 1949;

• T. Logunova, În pădurile Smolenscului, Bucureşti, 1949;

• Mihail Şolohov, Pământ desţelenit, vol. I, prefaţă de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1949, vol. I-II, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Lidia Bimbulov), Obrăznicătura, Bucureşti, 1957;

• Aleksandr Boicenko, Tinereţe, Bucureşti, 1950;

• Lev Tolstoi, Ana Carenina, prefaţă de Mihai Novicov, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Radu Donici); ediţia (Anna Karenina), I-IV, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Ştefana Velisar Teodoreanu şi Radu Donici); ediţia Iaşi, 1992;

• V.P. Ilenkov, Drumul cel mare, Bucureşti, 1951;

• Lev Kassil, Max Poleanovski, Strada mezinului, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu C. Rădeanu);

• O. Havkin, Mereu împreună, Bucureşti, 1952;

• Janka Brîli, Se luminează la Zabolotie, Bucureşti, 1953;

• A.G. Malîşkin, Oameni dintr-un fund de ţară, Bucureşti, 1954;

• N. Fere, Dascălul meu, Bucureşti, 1954;

• M. Prişvin, Desişul de catarge, prefaţă de Irina Vlad, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Lidia Bimbulov);

• Volodea Teitelboim, Sămânţă în nisip, prefaţă de Leon Sărăţeanu, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu C. Duhăneanu şi Paul Teodorescu);

• Nagy Istvan, Spre tabăra din pădure, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Szasz Janos);

• A.V. Ghermano, Din pravile nescrise, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Eugen Naum);

• Aleksandr Neverov, Taşkent, oraşul pâinii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Eva Silaghi);

• Evgheni Permeak, Basmul cu lupul cenuşiu, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu T. Constantinescu);

• Tom-Degeţel (Poveşti populare engleze), Bucureşti, 1962;

• Massaro cel Drept (Poveşti populare italiene, după Italo Calvino), Bucureşti, 1963;

• Basme satirice ruseşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Pop, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu M. Protopopov);

• Viezurele şi vulpea (Poveşti populare iugoslave), Bucureşti, 1964;

• Victor Sivetidis, Cu fabula la drum, Bucureşti, 1964;

• Povestea cu leul şi taurul (Basme populare africane), Bucureşti, 1965 (în colaborare cu C. Ianculescu);

• Branko Copie, Peripeţiile lui Nikoletina Bursuc, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Victor Vescu), A opta ofensivă, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Victor Vescu);

• Basme sârbo-croate, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Dorin Gămulescu);

• Vladislav Vancura, Trei râuri, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Alexandra Toader);

• F.M. Dostoievski, Proză, în Opere, I, II, IV, Bucureşti, 1966-1969, Eternul soţ, ediţie îngrijită de şi postfaţă Grigore Storin, Bucureşti, 1992;

• I.S. Turgheniev, Un cuib de nobili, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu V. Stoian), Rudin, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu V. Stoian), Fum, Bucureşti, 1969; ediţia Bucureşti, 2000, În ajun, Bucureşti, 1969, În ajun. Fum, ediţie îngrijită de Mircea Aurel Buiuciuc, Bucureşti, 2003.