Biografia zilei: Mihail Cruceanu

[altmariusliterar]

 

Mihail Cruceanu (13 decembrie 1887, Iaşi - 7 iulie 1988, Bucureşti) este un poet şi prozator. Primul dintre cei şase copii ai Ecaterinei (născută Petroveanu) şi ai medicului Mihail Cruceanu, Cruceanutermină ciclul primar în localitatea natală. Cel secundar însă îl parcurge, din cauza deselor mutări ale familiei, stabilită în cele din urmă la Târgu Jiu, în mai multe oraşe: Ploieşti, Piteşti şi în Bucureşti, la Colegiul „Sf. Sava", unde îşi trece, în 1906, bacalaureatul. În ciuda peregrinărilor, elevul învaţă bine, într-un an câştigând concursul „Tinerimei române".

 

Începe să publice devreme, în 1902 apărându-i o proză (iscălită Miluţă) în suplimentul „pentru copii" al ziarului „Adevărul", iar în 1904 o poezie în „Revista literară". Încă elev, Cruceanufrecventează cenaclul macedonskian, ulterior apropiindu-se de cercul lui Ovid Densusianu. În afară de „Vieaţa nouă" a acestuia, mai colaborează cu versuri, proză, note şi articole, iscălind şi Grigore Sevastin sau Al. Croitoru (pseudonime la care târziu se va adăuga şi Miron Cristea), la „Revista idealistă", „Revista noastră", „Bunul prieten", iar după ce devine student, la „Revista celorlalţi", „Conservatorul", „Românul literar şi politic", „Insula", „Versuri şi proză", „Facla", „Rampa" etc. Editorial, debutează cu placheta Spre Cetatea zorilor(1912).

 

După ce îşi ia, în 1911, licenţa în drept şi, în 1913, pe cea în litere, avocat la Târgu Jiu şi profesor la Craiova, Râmnicu Vâlcea şi Alexandria, Cruceanu îşi diminuează activitatea literară. Numele îi mai apare doar în „Sărbătoarea eroilor", „Noi pagini literare", „Flacăra" şi pe coperta volumaşului Altare nouă (1915). Deşi reformat medical, participă la campania din 1913 şi, ca translator, la cea din 1916-1917, când se îmbol­năveşte de tifos. După însănătoşire se refugiază la Odessa, unde asistă la o provizorie instalare a regimului bolşevic.

 

At­mosfera şi relaţiile cu unii conaţionali implicaţi în evenimente îl influenţează profund, căci întors în ţară, poetul, care dă la iveală şi o nouă carte, Fericirea celorlalţi (1920), ajunge printre liderii socialiştilor olteni. În această calitate ia parte la con­gresul din mai 1921, votând pentru afilierea la Internaţionala a III-a, fapt pentru care este arestat câteva luni. La congresul următor al Partidului Comunist este ales în comitetul central casier general şi i se încredinţează direcţia ziarului „Socialismul". Poziţia sa e totuşi marginală, el nefiind, în fond, nici ideolog, nici veritabil activist.

 

În afară de versuri şi de proză, strânsă înPovestiri pentru tine (1924), Cruceanu mai semnează, în periodice precum „Gânduri noi", „Viaţa nouă", „Zorile", „Proletarul", „Front unic", „Poezia", „Orientări", „îndreptar" etc., articole pe teme culturale ori pedagogice.

 

Limitată la apărarea în instanţă a unor comunişti, la însoţirea lui H. Barbusse în vizita sa „de documentare" şi la participarea la un congres internaţional al „muncitorilor din învăţământ", activi­tatea politică a lui Cruceanu nu prea justifica închiderea în 1940-1941 în lagărele de la Miercurea Ciuc, Caracal şi Târgu Jiu. După august 1944, este numit inspector general în Ministerul învăţământului şi în alte comitete şi comisii. I se tipăresc un nou volum de versuri - Lauda vieţii (1945) şi două conferinţe, apoi, în 1949, devine profesor universitar la catedra în care I. Vitner luase locul lui G. Călinescu. Activ rămâne Cruceanu şi după pensionarea sa, în 1957.

 

El îşi reeditează poezia şi proza, dă numeroase interviuri, colaborează la „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Ramuri", „Luceafărul", „Limbă şi literatură", „Viaţa românească" etc. cu articole şi însemnări memorialistice, acestea din urmă strânse în volumul De vorbă cu trecutul...(1973). Excepţionala sa longevitate prilejuieşte, de asemenea, repetate sărbătoriri ce-i întreţin o oarecare notorietate până la sfârşitul anilor '80.

 

Întâlnirea, oarecum întâmplătoare, în adolescenţă cu Al. Macedonski şi aceea cu Ovid Densusianu l-au determinat pe Cruceanu să devină un adept fervent al simbolismului, în favoarea căruia pledează prin articole şi comentarii, dar mai cu seamă prin ancheta asupra curentelor literare pe care o întreprinde în 1911-1912 în „Rampa", ca replică la ancheta Poporanismul, iniţiată de „Luceafărul". Sensibilitatea sa nu este însă nici destul de profundă, nici cu adevărat modernă, încât în primele versuri merge pe drumuri măcar croite, dacă nu şi bătătorite de alţii.

 

Poemul ce deschide şi dă titlul plachetei Spre Cetatea zorilor reia motivul infinitei aspiraţii, în timp ce altele (Tran­dafirii galbeni, Buchetul, Garoafa roză) relevă tehnica şi substanţa „romanţelor" minulesciene. Un efort de individualizare se constată în Poemul oglinzilor, în care însă alunecarea spre expozitiv parnasian şi declamaţie erodează efectul.

 

Aceeaşi propensiune e vizibilă şi în ciclurile „vitrinelor", din Altare nouă, şi al „străzilor", din Fericirea celorlalţi, în care mai apar motivul oraşului provincial, câteodată în note bacoviene, şi accente de satiră socială. Prezent şi în aceste cicluri, eroticul, în registrul graţiozităţii ori al unei inefabile intimităţi, concu­rează, în volumul Lauda vieţii, o robustă bucurie de a trăi, ce-şi găseşte expresia într-o suită de tablouri agreste. Aici mai apăreau texte (precum Tu ce-ai făcut? sau Pentru pace luptăm)ce prefigurează şabloanele epocii de după 1945, precum şi obosite încercări de a traduce imagistic „sensul" existenţei (Muritor, Convoiul vieţii). Ultimele poezii reiau teme cultivate anterior, într-un ton când jubilant, când elegiac.

 

Poet este Cruceanu şi în bucă­ţile ce compun volumul Povestiri pentru tine, fie că ele se prezin­tă ca schiţe fantezist-satirice (Pălării şi capete, Muzeul virtuţilor), ca o istorie orientală ilustrând curgerea vieţii (Korisadar), ca reminiscenţe din copilărie (Copilul blond, La vie), ca parabole (în ţara viselor,Astfel curge viaţa) sau ca veritabile poeme în proză (Nebuniile vântului, Focul meu vorbeşte,Frunzele). Diversificată şi îmbogăţită astfel, creaţia poetică a lui Cruceanu se detaşează totuşi prea puţin de aceea a confraţilor din plutonul simbolist. Meri­tele scriitorului nu sunt amplificate decât în mică măsură de memorialistica sa.

 

De vorbă cu trecutul... mai curând decep­ţionează. De la cel direct implicat în importante evenimente literare şi politice erau de aşteptat mărturii revelatoare. În fapt, puţine sunt astfel şi ele se circumscriu mai ales vieţii literare bucureştene dintre anii 1905 şi 1916 şi celei craiovene de după primul război mondial. În rest, Cruceanu urmează cu obedienţă absolută „linia" partidului. Omisiunile şi mistificările, utilizarea deseori a limbajului „de lemn" frapează chiar în raport cu memorialistica altora publicată exact în aceeaşi vreme.

 

Opera

 

• Spre Cetatea zorilor, Târgovişte, 1912;

• Altare nouă, Bucureşti, 1915;

• Fericirea celorlalţi, Craiova, 1920;

• Povestiri pentru tine, Bucureşti, 1924;

• Lauda vieţii, Bucureşti, 1945;

• Poezii alese, Bucureşti, 1957;

• Versuri, Bucureşti, 1967;

• Al. Dobrogeanu-Gherea (în colaborare cu Florian Tănăsescu), Bucureşti, 1971;

• Pălării şi capete, Bucureşti, 1972;

• De vorbă cu trecutul..., Bucureşti, 1973; ediţia Bucureşti, 1978;

• Poeme alese, Craiova, 1974;

• Poeme, Bucureşti, 1985;

• Lauda vieţii, îngrijită şi prefaţă de Florea Firan, Craiova, 1987;

• Scrieri în proză, îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1987.

 

Traduceri

 

• Alphonse Daudet, Scrisori din moara mea, Bucureşti.