Biografia zilei: James Joyce - 1

[altmariusliterar2]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

James Joyce
Naștere	2 februarie 1882 Dublin, Irlanda
Deces	13 ianuarie 1941 (58 de ani) Zurich, Elvetia
Ocupație	scriitor
Naționalitate	irlandez
Activitatea literară
Specie literară	proză
Opere semnificative	Oameni din Dublin, Portret al artistului în tinerețe, Ulise, Veghea lui Finnegan
	Influențe Homer, Dante Alighieri, Toma de Aquino, William Shakespeare,Édouard Dujardin, Henrik Ibsen,Giambattista Vico, Giordano Bruno,John Henry Newman, Lord Byron,William Butler Yeats, Anton Cehov,Lev Tolstoi
A influențat pe Samuel Beckett, Eugene O'Neill, William Faulkner,Malcolm Lowry, Djuna Barnes, Salman Rushdie,Jorge Luis Borges, Mario Vargas Llosa, Alejo Carpentier, Julio Cortázar, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Philip Roth, Tom Stoppard, Anthony Burgess, Philip K. Dick, Brian O'Nolan, John Updike,David Lodge

James Augustine Aloysius Joyce (n. 2 februarie 1882 – d. 13 ianuarie 1941) a fost un prozator și poet irlandez, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru romanelePortret al artistului în tinerețe (1916), Ulise (1922) și Veghea lui Finnegan (1939). A mai scris nuvele (Oameni din Dublin, 1914), poezii (Muzică de cameră, 1907, și Poezii de doi bani fiecare, 1927) și o piesă de teatru (Exilați, 1918). Criticii îl așează astăzi în fruntea modernismului anglo-saxon, alături de T. S. Eliot, Virginia Woolf și Ezra Pound.

Primul copil al lui John Stanislaus Joyce și al lui Mary Jane Murray, Joyce a fost educat în spiritul religiei catolice la colegiile iezuite Clongowes Wood (Comitatul Kildare) și Belvedere (Dublin), unde a deprins latina și catehismul. LaUniversity College Dublin, a studiat limba și literatura engleză precum și limbi străine ca franceza, italiana și, individual, norvegiana. James Joyce a devenit încă din tinerețe un apostat al Bisericii. S-a mutat la Paris în 1902 pentru a studia medicina, dar a renunțat în scurt timp și a revenit în Dublin. În 1904 a cunoscut-o pe Nora Barnacle, cu care a trăit în concubinaj și care i-a dăruit doi copii: Giorgio (1905-1976) și Lucia (1907-1982). Cuplul, unit prin căsătorie abia în 1931, a trăit departe de Irlanda pentru aproape treizeci și cinci de ani, în orașele Triest,Zürich și Paris. Joyce a lucrat ca profesor de limba engleză, a dat lecții în particular și a publicat articole culturale sau politice în diverse ziare și reviste. Cariera lui literară a fost stingherită în mod constant de lipsurile materiale, deficiențele de vedere tot mai supărătoare sau de boala mintală a fiicei sale, Lucia.

Cu un pronunțat caracter autobiografic, proza lui Joyce revine obsesiv asupra lumii irlandeze, mai ales a Dublinului, în care scriitorul și-a petrecut primii ani de viață. Portret al artistului în tinerețe surprinde conflictele interioare ale unui alter-ego al scriitorului, Stephen Dedalus, distanțarea lui de religie și descoperirea vocației literare. Romanul Ulise, considerat o capodoperă a literaturii engleze, prezintă o zi din viața evreului Leopold Bloom, pe măsură ce acesta își croiește drumul printr-un Dublin arhetipal, labirintic, haotic și eterogen, care se identifică cu propria conștiință a autorului. Joyce afirma: „[...] scriu mereu despre Dublin, pentru că dacă pătrund în inima Dublinului, pătrund în inima tuturor orașelor lumii. În particularități stă universalitatea^[1]”. James Joyce a fost un maestru al tehnicilor literare și a perfecționat mai ales monologul interior (fluxul conștiinței) și muzicalitatea prozei. În romanul Veghea lui Finnegan, scriitorul și-a împins experimentul artistic la extrem și a creat astfel una din cele mai încifrate creații literare scrise vreodată, unde sensul se ascunde cu obstinație în spatele cuvintelor portmanteau, al importurilor lingvistice din zeci de limbi străine și al unei idioglosii simulate. Întrebat de Max Eastman, un combatant vehement al Cultului Artei Neinteligibile (the Cult of Unintelligibility), de ce a ales un stil atât de anevoios, Joyce ar fi răspuns: „Ca să le dau de lucru criticilor pentru următorii trei sute de ani”. Vladimir Nabokov spunea: „Joyce a creat modernismul, și tot Joyce l-a distrus”, iar Edmund Wilson îl numea „marele poet al unei noi etape a conștiinței umane”^[2].

James Joyce este comemorat de comunitatea anglofonă în fiecare an la 16 iunie (Bloomsday), ziua în care a fost plasată acțiunea romanului Ulise. Opera lui a influențat autori ca Samuel Beckett (care i-a fost discipol), William Faulkner, Eugene O'Neill^[3], Djuna Barnes, Jorge Luis Borges sau Umberto Eco^[4].

Contextul și formarea

Statuia lui Joyce din Dublin

Cadrul politic și social

James Joyce s-a născut la aproape treizeci de ani de la Marea Foamete Irlandeză, care a decimat populația Irlandei (se estimează o scădere demografică de 20-25%), modificându-i iremediabil traseul cultural și politic. Irlanda era, încă din anul 1801, anexată Marii Britanii într-un stat ce s-a numit Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei (sau, neoficial, Imperiul Britanic) și care, ca putere colonială, a atins apogeul în timpul Reginei Victoria (1837 – 1901), contemporană lui Joyce. Supuși proastei administrații a britanicilor, exploatați și dezrădăcinați în mod forțat de propria cultură, irlandezii au început să nutrească sentimente anti-engleze și s-au dedicat unei forme de naționalism inaugurate în 1858, fenianismul^[5]. Sub influența ideilor romantice, fenienii visau la o republică irlandeză independentă și acceptau chiar violența ca mod de acțiune. Climatul politic tensionat al țării a degenerat în acte de terorism înspăimântătoare: de exemplu, în 1882, noul secretar-șef al Irlandei a fost înjunghiat, iar o familie întreagă a fost măcelărită^[6]. Un altfel de naționalism, mai puțin radical, dar nu neapărat antagonic, s-a cristalizat în jurul lui Charles Stewart Parnell, o figură politică remarcabilă, pe care însuși primul-ministru al Marii Britanii, William Gladstone, l-a descris în termeni superlativi. Primii ani din viața lui James Joyce s-au desfășurat astfel într-o societate dominată de discuții politice și adeziuni la fenianism, parnellism sau, uneori chiar, la ambele curente simultan. Tatăl lui Joyce a fost atras în tinerețe de cercurile conspirative de rebeli fenieni, iar mai târziu l-a divinizat pe Parnell^[7]. Conversațiile omniprezente ale tatălui cu prietenii săi despre acest om politic și destinul Irlandei împânzesc prima parte a romanului Portret al artistului în tinerețe, ca niște ecouri sublimate de conștiința fluidă a copilului Stephen. Când protagonistul este bolnav, temerile sale legate de moarte se juxtapun peste imaginea sfâșietoare a înmormântării lui Parnell, un vis sau poate chiar o amintire a copilului. Când, la masa de Crăciun, discuțiile sunt acaparate, spre disperarea lui Stephen, de spectrul turbulent al politicii, eroul trăiește o primă decepție care îl propulsează în lumea lipsită de candoare a maturității^[8]. Figura mitică a lui Parnell rămâne însă pentru Joyce un simbol strâns legat de perioada idealizată a copilăriei, de „zilele auguste”, așa cum le va numi în Veghea lui Finnegan^[9]. Conform lui William Butler Yeats, literatura modernă a Irlandei începea chiar atunci, cu decăderea politică a lui Parnell, când o societate „deziluzionată și mâhnită” a întors spatele politicii și s-a dedicat în întregime culturii^[10].

Părinții

Tatăl lui James Joyce, John Stanislaus Joyce (1849–1931), s-a născut în Cork, fiind înrudit, se spune, pe linie maternă, cuDaniel O'Connell, un important politician irlandez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscut în folclor ca „Eliberatorul”^[11]. Cuvântul „Joyce” ar proveni, conform lui Richard Ellmann din franțuzescul „joyeux” (fericit) sau latinescul„jocax”, un nume predestinat pentru un scriitor ce va considera literatura „duhul sfânt al bucuriei”^[12]. Fire expansivă, veselă și aventurieră, John Stanislaus Joyce a avut o viață foarte diversă. În 1859, a fost înscris de părinți la colegiul catolic St. Colman din Fermoy, dar a părăsit instituția după aproape un an, din cauza unei sănătăți precare ce l-a determinat să se dedice exercițiilor fizice și unui stil de viață spartan. Pasiunea lui pentru atletism și crichet vor fi moștenite de fiul său, James. A lucrat în adolescență pe o barcă-pilot (pilotină) din portul Cork, unde a deprins argoul marinăresc cu care își delecta adesea amicii de pahar^[13]. A studiat medicina timp de trei ani (1867-1870) la Queen's College, Cork, dar nu a reușit să absolvească, din cauza stilului de viață dezorganizat și hedonist^[14], dar și a interesului crescând pentru actorie și sport^[15]. S-a mutat în Dublin în 1874 sau 1875^[15]și a lucrat ca secretar la o companie de distilerie^[16], dar a avut și numeroase alte activități, precum vânătoarea^[13] și opera^[13]. Un cunoscut cântăreț al epocii, Barton McGuckin, l-ar fi numit pe John Stanislaus „cel mai bun tenor al Irlandei”^[16][17]. Personaj cu multiple talente, dar inconsecvent, mereu convins că este o victimă a circumstanțelor, mereu absorbit de idealuri politice, conversații interminabile și activități frivole ca băutura sau cântatul, tatăl lui James Joyce l-a fascinat mereu pe scriitor, identificându-se, conform lui Richard Ellmann, cu însăși forța vieții^[18]. Expresii ale tatălui, precum „like a shot off a shovel” („ca zvârlit de lopată”adică „foarte rapid”) sau „Twixt you and me, Caddereesh” („Rămâne între noi, Caddereesh”) au fost integrate în capitolul Ciclopii al romanului Ulise^[19]; în Veghea lui Finnegan este menționată o anecdotă a lui despre soldatul irlandez Buckley, care în Războiul Crimeii ezită să împuște un general rus aflat pe câmp cu pantalonii în vine, arătând astfel compasiune pentru țintele vulnerabile^[20]. O serie de personaje importante au fost modelate după John Stanislaus Joyce: Simon Dedalus (Portret al artistului în tinerețe, Ulise), Humphrey Chimpden Earwicker (Veghea lui Finnegan) sau chiar Leopold Bloom (Ulise)^[19]. În Portret al artistului în tinerețe, Stephen Dedalus, alter-egoul lui James Joyce, îl descrie pe tată astfel:

„Student în medicină, as în canotaj, tenor, actor amator, politician zgomotos, mic proprietar, mic rentier, băutor, băiat bun, povestitor de anecdote, secretarul nu știu cui, nu știu ce într-o distilerie, perceptor de impozite, falit și în prezent apologet al trecutului său.”

—James Joyce, Portret al artistului în tinerețe, traducere de Frida Papadache

La 5 mai 1880, John Stanislaus Joyce se căsătorește cu cea care avea să devină mama lui James Joyce, Mary Jane („May”) Murray. Născută în 1859 la Longford, May este crescută și educată în Dublin, la „Școala domnișoarelor Flynn”, condusă de două din surorile mamei. Aici, este instruită în tainele pianului, ale dansului și muzicii vocale, precum și în arta bunelor maniere^[21]. Având doi părinți cu sensibilități muzicale atât de profunde, James Joyce se va dezvolta încă din copilărie într-o atmosferă a cântecelor și armoniilor tonale, dezvoltând în mod spontan o pasiune pentru muzicalitatea limbajului^[22]. Mama sa era și o catolică evlavioasă, astfel încât simboluri ale devoțiunii precum crucifixele, lumânările sfințite, rozariile și scapularele au populat de timpuriu lumea scriitorului^[9]. Tatăl, în schimb, avea o atitudine anticatolică și anticlericală, la fel ca o bună parte din populația Irlandei, care considera Biserica Catolică a fi în stare să facă compromisuri dezavantajoase cu Anglia protestantă^[23].

Primii ani (1882-1888)

James Joyce în 1888, la vârsta de 6 ani.

James Joyce s-a născut la 2 februarie 1882, o zi care coincide cu sărbătoarea creștină a Întâmpinării Domnului la Templu. Este al doilea copil al lui John Stanislaus Joyce și al lui Mary Jane Murray. Primul lor prunc, John Augustine, născut prematur la 23 noiembrie 1880, nu supraviețuise decât opt săptămâni^[24]. Numărul sarcinilor lui Mary Jane este impresionant, șaptesprezece^[24] (deși unele surse zic cincisprezece^[25]), din care doar zece îi vor aduce copii sănătoși, supraviețuitori. Suita acestora este deschisă de James, urmat de Margaret Alice (ian. 1884), John Stanislaus („Stannie”, dec. 1884), Charles Patrick (iun. 1885), George Alfred (iul. 1887), Eileen (ian. 1889), Mary Cathleen (ian. 1890), Eva (nov. 1891), Florence Elizabeth (nov. 1892) și Mabel (nov. 1893). Pentru a putea satisface nevoile unei familii atât de numeroase, părinții lui Joyce o angajează ca guvernantă pe doamna Elizabeth Conway (născută Hearn), o rudă îndepărtată a lui John Stanislaus Joyce^[26].

Joyce este botezat la 5 februarie 1882 la biserica St. Joseph's Chapel of Ease din Roundtown (astăzi Terenure, un cartier rezidențial al Dublinului)^[27]. Numele întreg al copilului, James Augustine Joyce, este trecut greșit în certificatul de naștere:„Augusta” în loc de „Augustine”. Părinți îl alintă „Sunny Jim”, pentru seninătatea care îi era specifică. În primii lui ani de viață, familia Joyce trăia în cartierul dublinez Rathgar, la 41 Brighton Square West. Datorită avansării rapide a tatălui pe scara socială, ei se vor muta în 1884 la 23 Castlewood Avenue și apoi în 1887 în orașul Bray, la 20 km de Dublin, într-o casă aflată pe malul mării^[28]. John Stanislaus primea deseori vizite la sfârșitul săptămânii, de la prietenii săi din Dublin, niște oameni fascinanți care au inspirat multe personaje joyciene^[29]. De exemplu, musafirul William O'Connell, o rudă în linie paternă, va constitui material pentru unchiul Charles din Portret al artistului în tinerețe^[30]. Cea mai mare influență însă, omițându-i pe părinți, a exercitat-o cu siguranță guvernanta Elizabeth Conway, intitulată în același roman „Dante”.

Ruperea celei de-a şasea peceţi, tablou de Francis Danby. Joyce a văzut acest tablou în copilărie, când guvernanta sa, doamna Dante, l-a dus la Galeria Națională din Dublin. Imaginea terifiantă a Apocalipsei l-a marcat pe viață pe viitorul scriitor^[31].

Doamna Dante s-a ocupat serios de educația lui James Joyce, l-a învățat să scrie, să citească și i-a dat lecții de aritmetică și geografie^[32]. A încercat cu insistență să îi insufle ideile ei naționaliste și religioase, însă exigența ei a acționat într-un mod distructiv asupra personalității lui maleabile. Conform Portretului, doamna Dante îl amenința pe copil că dacă nu își cere iertare „vine vulturul mare și-i scoate ochii”^[33], o ironie crudă a sorții, pentru că Joyce va suferi la maturitate de serioase probleme de vedere. Lecțiile ei de religie erau dominate de imagistica apocaliptică și au imprimat scriitorului o teamă copleșitoare și irațională față de trăsnete, văzute ca agenți ai mâniei divine. Joyce nu a reușit să scape niciodată deastrafobia dobândită în copilărie; când un prieten l-a întrebat mai târziu de ce se teme atât de mult de trăsnete scriitorul a explicat „Nu ai fost crescut în Irlanda catolică”^[34]. În Veghea lui Finnegan, Joyce îl numește pe Dumnezeu „Cel Ce Trăsnește Din Tării” („Him Which Thundereth From On High”), iar în Portret al artistului în tinerețe, protagonistul se simte devorat de remușcări în fața divinității și se întreabă „Cum se face că nu-l trăsnise Dumnezeu?”^[35]. O altă fobie permanentă, cea față de câini, s-a instaurat când copilul Joyce a fost atacat pe plaja din Bray de un terrier irlandez^[36].

James Joyce își începe educația la o grădiniță din Bray, condusă de o anume domnișoară Raynor și de mama ei. Aici, băiatul leagă o strânsă prietenie cu Eleanor („Eileen”) Vance, fetița unor vecini. Fiindcă Eileen era protestantă, doamnaDante încerca să distrugă relația dintre cei doi copii, spunându-i lui Joyce că oricine se întovărășește cu non-catolicii ajunge în Iad. Cuvintele ei au însă efect invers și, poate pentru a submina autoritatea guvernantei, Joyce se joacă cu prietenii lui de-a Iadul, unde el ia rolul diavolului și își așează „victimele” sub o roabă răsturnată, scoțând sunete menite să înfricoșeze^[37]. Copilul regizează de asemenea o mică piesă de teatru despre păcatul originar, unde el este șarpele, iar frații săi Stannie și Margaret Alice sunt Adam și Eva^[38]. Ca o coincidență, mulți ani mai târziu, scriitorul va fi poreclit de o proprietăreasă din Zürich „Herr Satan”, pentru barba ascuțită, mersul viguros și hainele sobre^[39].

Clongowes Wood (1888-1891)

Colegiul Clongowes Wood din Sallins, Comitatul Kildare

În septembrie 1888, James Joyce începe școala la șase ani și jumătate, la Colegiul Clongowes Wood din localitatea Sallins (aproape de orașul Clane), Comitatul Kildare^[40]. Școală catolică de tip internat, înființată de iezuiți în 1814, Clongowes Wood se bucura de o reputație excelentă în Irlanda și părea alegerea perfectă pentru John Stanislaus și Mary Jane care voiau să facă din fiul lor un adevărat gentleman. Taxa școlară, 25 de lire pe an, era o sumă pe care familia Joyce și-o putea permite atunci cu ușurință^[41]. La Clongowes Wood, James Joyce învață engleza, matematica, latina și religia^[42], metoda pedagogică predilectă fiind memorizarea prin catehism, adică prin structurarea informației în întrebări și răspunsuri. Catehismul este cel care va constitui scheletul capitolului Itaca din romanul Ulise^[43]. Având o memorie prodigioasă, Joyce devine în scurt timp fruntașul clasei, impresionându-l cu precocitatea sa pe părintele Conmee, rectorul școlii^[44]. Colegii lui îl percep ca pe un băiat firav, taciturn și nu îi intuiesc inteligența^[43]. De altfel, Joyce se simțea intimidat de snobismul colegilor de la Clongowes Wood, majoritatea fiii unor domni din înalta societate. Pentru a nu fi disprețuit, Stephan Dedalus minte înPortret al artistului în tinerețe că tatăl său este un gentleman și că unchii săi sunt judecător, respectiv general în armată^[44]. La 21 aprilie 1889, Joyce ia parte la ritualul primei comuniuni sau împărtășanii, un eveniment crucial pentru viața spirituală a unui catolic. Educația lui religioasă este consolidată de participarea regulată la slujbe sau de respectarea codurilor stricte de disciplină ale școlii^[45]. Singurele abateri ale copilului, consemnate în „Cartea pedepselor” de la școală au avut loc când a uitat să își aducă manualul, când a umblat cu ghetele murdare sau când a rostit cuvinte vulgare, o îndeletnicire care, se pare, îi făcea lui Joyce o deosebită plăcere^[46][47]. La vârsta de zece ani, Joyce a adoptat numele sfântului Aloysius Gonzaga (patronul tinerilor și al nobililor^[46]) ca pe un nume adițional, dar nu s-a folosit de el niciodată^[48].

La Colegiul Clongowes Wood, James Joyce s-a simțit străin și singur, așa cum descrie în primele pagini din Portretul său autobiografic:

„Toți țipau și prefecții îi îndemnau cu strigăte puternice. [...] El se ținea la marginea terenului, ferindu-se să nu-l vadă prefectul, ferindu-se din calea picioarelor brutale, prefăcându-se din când în când că aleargă. Își simțea trupul mic și neputincios în îmbulzeala jucătorilor și ochii îi erau neputincioși și-i lăcrimau.”

—James Joyce, Portret al artistului în tinerețe, cap. I, traducere de Frida Papadache

Dintre sporturi, doar alergatul și crichetul îl pasionau, ultimul rămânând printe ocupațiile lui chiar și în timpul maturității^[49]; la serbările școlare juca în diverse piese de teatru^[50]. În rest, citea manuale despre istoria antică și miturile greco-romane (de aici a aflat prima oară de Ulise) sau cărți precum Contele de Monte-Cristo și poemele lui Byron^[51]. Când severul părinte Daly l-a acuzat pe nedrept în fața clasei că și-a spart intenționat ochelarii, ca să nu învețe, iar Joyce a avut curaj să îi comunice totul părintelui Conmee, băiatul s-a transformat într-un mic erou în ochii camarazilor săi^[52]. Nu a reușit să se bucure prea mult de acest statut, pentru că în toamna anului 1891 a trebuit să abandoneze pentru totdeauna Clongowes Wood. Aflați în plin regres financiar, părinții lui Joyce nu mai reușeau să plătească taxa de școlarizare, deși un alt motiv a fost probabil și sănătatea slăbită a copilului^[53].

În umbra lui Parnell (1891-1893)

Râul Liffey, Dublin

Implicat într-un scandal de adulter și ostracizat de Biserica Catolică și de societatea pudibondă a Irlandei, Charles Stewart Parnell se stinge la 6 octombrie 1891. Puțin timp după aceea, James Joyce, în vârstă de doar nouă ani, compune un poem intitulat Et Tu, Healy în care îl denunță pe Timothy Healy, un trădător al lui Parnell^[54]. John Stanislaus a rămas impresionat de poemul fiului său, l-a tipărit, l-a distribuit prietenilor și chiar l-a trimis, se spune, Bibliotecii din Vatican, însă nicio copie a acestei prime creații joyciene nu supraviețuit până astăzi^[55]. Pentru tatăl lui Joyce, decăderea politică a lui Parnell nu a însemnat doar o dezamăgire profundă, ci și o stagnare a succeselor sale profesionale. John Stanislaus apare în ziareleStubbs Weekly Gazette și Perry's Gazette, în listele cu faliți și datornici, ba mai mult, este suspendat din funcție, iar apoi este forțat de împrejurări să iasă la pensie^[56]. Neîmpăcat cu propria soartă, el se se afundă tot mai mult în viciul alcoolismului^[57]și are izbunciri violente în fața soției (pe care ar fi încercat chiar să o stranguleze) și a copiilor^[58]. Familia Joyce este nevoită să se mute în Blackrock^[59] (o suburbie a Dublinului) și, schimbând mai multe domicilii într-un timp foarte scurt, se restabilește în cele din urmă în capitală^[60].

Această perioadă din viața lui Joyce este oarecum ambiguă. În timp ce frații săi continuă să meargă la școală, lui James i se permite să se educe singur, acasă. Băiatul scrie poezii și începe un roman cu un prieten din vecini^[61]. Plimbându-se des pe străzile din Dublin, memorând întreaga arhitectură a orașului, observând diversitatea oamenilor, Joyce se aprovizionează cu o sursă de inspirație inepuizabilă, la care a apelat pentru numeroase creații viitoare^[62]. Cel mai important „monument” al orașului, râul Liffey, este adesea imortalizat în proza joyciană și devine laitmotivul romanului Veghea lui Finnegan. Timp de două luni (ianuarie-martie 1893), James și Stannie frecventează o școală dublineză pentru familii dezavantajate (O'Connell School pe strada North Richmond), dar scriitorul va încerca mai târziu să șteargă acest detaliu din biografia sa^[63]. O întâlnire neașteptată a tatălui său cu părintele Conmee, transferat între timp în Dublin de la Clongowes Wood, îi oferă lui James Joyce oportunitatea de a învăța gratis la o nouă școală iezuită, Colegiul Belvedere^[64][65].

Colegiul Belvedere (1893-1898)

Nefiind o școală-internat, Colegiul Belvedere din Dublin era diferit față de Clongowes Wood, prin faptul că le acorda elevilor libertate totală după-amiaza și seara^[66]. În rest, programa era una specifică unei instituții de învățământ catolice. Pe lângă religie, matematică și trei limbi străine (latina, franceza și italiana), Joyce studiază cu pasiune limba și literatura engleză, avându-l ca profesor pe George Dempsey, cel care în puțin timp avea să observe că elevul lui este „un băiat cu o pletoră de idei în minte”^[67]. Studiul filologic de la Colegiul Belvedere presupunea o atenție sporită acordată etimologiei sau gramaticii, dar și tehnicilor de traducere, care trebuia să apropie textul transpus într-o limbă străină de spiritul originalului. Kevin Sullivan evidențiază rolul disciplinei iezuite în formarea lui Joyce ca artist al cuvintelor, fascinat, chiar obsedat de posibilitățile și transformările verbului^[68].

Elev eminent, cu un comportament exemplar, James Joyce primește burse școlare și este ales prefect al Reuniunii Mariane (Sodality of the Blessed Virgin Mary) din cadrul Colegiului^[69]. Influențat mai ales de poeți ca Byron^[70], Ferguson și Yeats, scrie o serie de schițe intitulate Siluete (Silhouettes)^[71] și o colecție de poeme cu titlul Stări (Moods)^[72]. Lectura Istoriei Florenței de Machiavelli l-ar fi determinat, conform lui Peter Costello, să vadă în propriul oraș, Dublin, esența identității și culturii irlandeze^[73]. În secret însă, adolescentul este devorat de pofte carnale tot mai apăsătoare. Flirtează cu o tânără servitoare și este atras de lumea promiscuă a prostituatelor^[74]. Fanteziile sale vinovate se transformă în adevărate escapade nocturne în romanul Portret al artistului în tinerețe. Tânărul este cuprins de remușcări și simte că a trădat idealurile catolice. O predică înflăcărată, înfricoșătoare a rectorului școlii despre viața sfântului Francisco de Xavier, trezește din nou teama de judecata nemiloasă a lui Dumnezeu^[75]. Timp de câteva luni, James Joyce încearcă, habotnic și virtuos, să regăsească devotamentul de altădată pentru religia creștină. Mai târziu își va aminti cu umor de modul cum fiecare act de devoțiune i se părea o tranzacție cu divinitatea:

„Viața lui părea să se fi apropiat de veșnicie; din fiece gând, cuvânt sau faptă, din fiece manifestare a conștiinței sale, știa că putea emana un vibrant ecou luminos în cer; și uneori percepea atât de viu această repercusiune imediată, încât i se părea că-și simte sufletul în rugăciune apăsând ca niște degete pe clapele unei mașini de înregistrare și că vede suma obținută ivindu-se în aceeași clipă în cer, nu sub formă de cifră, ci de fragilă coloană de tămâie sau de zveltă floare.”

—James Joyce, Portret al artistului în tinerețe, traducere de Frida Papadache

Dollymount Strand, locul uneiepifanii estetice în romanul autobiografic Portret al artistului în tinerețe

În ciuda strădaniilor pioase, desprinderea de catolicism este ireversibilă, Joyce găsind refugiu într-un alt sistem de credințe,arta, căreia i se va dedica pentru tot restul vieții^[72]. În Portret al artistului în tinerețe, Stephen Dedalus are o revelație (oepifanie, cum va prefera să o numească scriitorul) pe plaja Dollymount Strand, când vede o fată cu părul bălai cum se joacă, cu veșmintele suflecate, în apa mării. Imaginea jovială, în antiteză parcă cu sobrietatea Sfintei Fecioare, devine un simbol al chemării artistice, care se manifestă prin joc, experimentare, nonconformism, neorânduială^[76]. Cuvintele lui Stephen Dedalus, „Să trăiești, să greșești, să cazi, să izbândești, să creezi iar viață din viață!”^[77] par să fi devenit dictonul lui James Joyce în timpul maturității.

Anii universității (1898-1902)

Ecce Homo, Mihály Munkácsy. Pornind de la acest tablou maghiar, James Joyce face o analiză critică a societății irlandeze din peroada studenției sale.

James Joyce își continuă studiile în toamna anului 1898 la University College Dublin, unde se concentrează mai ales pe limbile moderne (engleza, franceza, italiana)^[78]. În primul an universitar, citește autori precum Carlyle, Macaulay, Ruskin, d'Annunzio,Sudermann, Dante, Zola, Blake și Turgheniev^[79]. Pasionat de teatru, scrie câteva piese (astăzi pierdute), printre care șiCariera mea strălucită (My Brilliant Career), pe care o consideră „prima lucrare adevărată a vieții mele”^[80]. Cu toate acestea, respectiva piesă, precum și niște poeme joyciene adunate sub titlul Lumină și întuneric (Shine and Dark)^[81] au ratat publicarea, fiind respinse cu multă diplomație de criticul William Archer. Deși vede în tânărul student un mare talent, Archer îl sfătuiește să nu debuteze încă^[82]. O influență remarcabilă asupra lui Joyce o exercită dramaturgul norvegian Henrik Ibsen, care reușește prin creațiile sale să reconcilieze realismul și simbolismul, principalele curente literare ale epocii^[79]. În 1900, Joyce publică în revista The Fortnightly Review o recenzie elogioasă despre piesa ibseniană Când noi, morții, vom învia, apoi, aflând că dramaturgul este plăcut impresionat de articolul său, îi trimite o scrisoare de admirație chiar în limba norvegiană, pe care o învață singur la 19 ani^[83]. I se răspunde cu mulțumiri^[84]. Joyce scrie numeroase articole de critică literar-artistică, exprimându-și adesea prin ele disidența politică. Pornind de la tabloul Ecce Homo de Mihály Munkácsy, Joyce denunță societatea ipocrită care, mimând religiozitatea și pudoarea, l-a ostracizat pe Parnell^[85] într-o manieră similară cu respingerea lui Isus de propriul popor^[86]. Tot el îl susține pe Yeats, când lumea îl acuză de erezie pentru piesa Contesa Cathleen^[87]. Printre prietenii lui Joyce din perioada studenției (mulți dintre ei viitori intelectuali de seamă ai Irandei) se numără John Francis Byrne, Thomas Kettle, Constantine Curran, Francis Sheehy-Skeffington și Oliver St. John Gogarty^[78]. Ei vor deveni modele pentru personajele joyciene de mai târziu. Joyce a fost de asemenea membru al Societății Literare și Istorice (Literary and Historical Society) din Dublin, în cadrul căreia a citit la 20 ianuarie 1900 un tratat despre Teatru și viață (Drama and Life), bucurându-se de un succes imens^[88]. Pasiunea lui tot mai arzătoare pentru artă și pentru scris nu i-au permis să se concentreze pe cerințele universității și a obținut astfel note dezamăgitoare la examene^[89][90]. În acest timp, familia lui se confrunta cu lipsuri materiale serioase, singura sursă de venit fiind pensia lui John Stanislaus. James Joyce venea acasă doar noaptea, în rest rămânea la Biblioteca Națională până la 10 p.m.^[91] Thomas Kettle și-l amintește astfel: „încăpățânat, meticulos, un elf iubitor de paradoxuri ... întruparea însăși a spiritului literar”^[