Biografia zilei: Iulius Cezar (2)

[altmariusistoric]

Asasinatul

Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX)

Spaima că Cezar va lichida democrația și se va proclama rege s-a amplificat atunci când cineva a așezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus și Lucius Caesetius Flaviusau îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeași doi tribuni au arestat cetățenii care au pronunțat titlul de Rexcătre Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-și susținătorii amenințați, Cezar a acționat sever. A ordonat eliberarea celor arestați și, în schimb, a adus tribunii în fața Senatului, înlăturându-le pozițiile. Cezar folosise inițial sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câștig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă puține au fost uralele publicului, și Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar.

Morte di Giulio Cesare (Moartea lui Iulius Cezar) deVincenzo Camuccini

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi înParthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe careCrassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții săi secreți, al căror număr era în continuă creștere, trebuiau să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi grațiase deja, ei erau conștienți că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acționeze înainte ca acesta să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puține zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Ferește-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justificat acțiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le grațiase majoritatea crimelor și chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre moștenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale și mortale și, ironia soartei, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:

• και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar și tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

• Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Și tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)

• Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Relatarea unui martor ocular

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puțini ani după ce aceasta a avut loc.

Planul[

„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au fost multe discuții și propuneri, așa cum era de așteptat, în timp ce investigau cum și unde să-și execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, care era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru a numi magistrații din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puțin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalți să alerge și să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aștepta următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoțit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau admiși, și unde cei mulți conspiratori își puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câștigătorul zilei.“

Semne rele

„Înainte de a intra în altar, preoții au adus în față victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereușit, preoții au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoții au concis că nu au putut vedea cu claritate intenția divină, pentru că exista un spirit transparent și malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simțit iritat și a abandonat divinația până la lăsarea soarelui, deși preoții și-au continuat tot mai mult eforturile.

Asasinii prezenți atunci au fost încântați să vadă acestea, deși prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoților. El a fost de acord, însă unii participanți s-au ridicat, l-au strigat și i-au spus că Senatul era deja plin. Și-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenție palavrelor acestor oameni și nu amâna ceea ce Cezar și puterea sa grandioasă a găsit de cuviință să se organizeze. Fă-ți singur curajul de bun augur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar; ținându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“

Atacul final

„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziția sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanțe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar și a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mișcare și mai amplă cu mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice și să-și folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.

Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acționeze. Toți și-au scos în grabă pumnalele și s-au năpustit asupra sa. ÎntâiServilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puțin deasupra osului gâtului. La acela țintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra și, în acel vacarm, Casca a țipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit și a împins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feței și Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat și a lovit mâna lui Marcus Brutus.Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar și Rubrius în coapsă. Era pur și simplu o mulțime aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzeci și trei de ori, și-a dat ultima suflare.“

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat și însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul. Corpul lui Iulius Cesar a fost expus în forum și a fost examinat de către Antistius care a demonstrat că numai una dintre cele 23 de plăgi a fost letală. Ea a penetrat toracele printre coastele 1 și 2^[1]. Apoi, soldații romani i-au înfășurat trupul și l-au așezat pe altar, unde a fost incinerat, potrivit tradiției romane. Femeile au aruncat în flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii și hainele copiilor lor, precum și mobila din casă.

La funeralii a participat și însusi Marc Antoniu, îndurerat de pierderea fostului său superior militar, pe care l-a însoțit în campania militară din Galia.

A fost o zi de cumpănă pentru Roma; odată cu dispariția dictatorului, începea o nouă epocă romană.

Urmările asasinării

Chipul lui Cezar

Moartea lui Cezar a marcat totodată, ironic, sfârșitul republicii romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasele sociale de mijloc și inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocrați le uciseseră eroul. Celebrul discurs al lui Antoniu din piesa de teatru a lui Shakespeare,„Prieteni, Romani, concetățeni, acordați-mi atenția voastră“ poate că nu a avut echivalent în realitate, însă reflectă fidel atitudinea publică la moartea lui Cezar. Antoniu, care de un timp se distanțase de Cezar, s-a folosit de supărarea mulțimii romane și a amenințat cu dezlănțuirea ei asupra optimaților, poate în intenția de a prelua el însuși controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca moștenitor unic al vastei sale avuții, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât și control asupra uneia dintre cele mai mari averi din republică. În plus, Gaius Octavius era, pentru toate intențiile și scopurile, fiul marelui Cezar și în mod consecvent loialitatea populației romane a trecut de la Cezar la Octavius. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi fost nemilos și crud. În timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius își consolida poziția. Pentru a se putea lupta cu Brutus și Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât și de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acțiuni pe care acesta ar fi desfășurat-o împotriva celor doi. S-a format un nou triumvirat, al doilea și ultimul, cu Octavius, Antoniu, și comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a zeificat pe Cezar ca divus Iulius și, văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenței sale, oroarea proscrierilor, abandonată din epoca lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-și însuși și mai multe fonduri pentru al doilea război civil, dus împotriva lui Brutus și Cassius, pe care Antoniu și Octavian i-au înfrânt laPhilippi. Un al treilea război civil s-a declanșat apoi între Octavian pe de o parte și Antoniu și Cleopatra pe altă parte. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu și a Cleopatrei la Actium și cu ascensiunea politică a lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, cu numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat oficial ca divus Iulius (Iuliu divinul), iar Cezar August a devenit astfel divi filius (fiul lui divinului).

Literatul Cezar

Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar.

Commentarii de Bello Gallico

Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori și prozatori din Roma al epocii sale. Însuși Cicero elogia retorica și stilul lui Cezar. Printre cele mai cunoscute opere se numără discursul funerar pentru mătușa sa pe linie paternă, Iulia (văduva lui Marius), și Anticato, un document menit să distrugă reputația lui Cato din Utica și să fie replică la memorialul Cato al lui Cicero. Majoritatea operelor și discursurilor lui Cezar s-au pierdut. Cele mai celebre dintre care s-au păstrat:

• Commentarii de bello gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia și Britania în timpul mandatului său de proconsul și
• Commentarii de bello civile (Comentarii despre războiul civil) ², evenimentele din timpul Războiului civil, până după moartea lui Pompei.

Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:

• De bello hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Hispania;
• De bello africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, și
• De bello alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.

Aceste narațiuni, redactate într-un stil direct și simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă pentru agenda sa politică, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocrații a Romei, Italiei și din provincii.

Militarul Cezar

Statuia lui Cezar

Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar. Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius. Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“.

Familia lui Cezar

Soții

• Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla
• A doua căsătorie cu Pompeia Sulla
• A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis

Copii

• Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla
• Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean

Nepoți

• un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris și a lui Pompei, mort la câteva zile

Iubite

• Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului
• Legături cu prima soție a lui Cato, cu primele două soții ale lui Bibulus, cu soțiile multor senatori membri în partide de opoziție
• Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

Posibili iubiți

În Roma antică, homosexualitatea masculină era comună și larg răspândită în societate, în special în clasele sociale superioare. Însă, oficial, societatea romană dezaproba homosexualitatea. Potrivit lui Cicero, Bibulus și altor adversari ai lui Cezar, el a avut la începutul carierei sale o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei. Veridice sau fictive, povestirile au avut drept scop discreditarea, încercând să-l facă pe Cezar să pară a fi fost în tinerețe o prostituată de curte orientală, ceea ce în ochii romanilor însemna pe plan social ceva josnic. Nu există atestări suficiente pentru confirmarea unei relații amoroase cu Nicomedes. Practic, aceeași incertitudine persistă cu privire la toate celelalte colportări. Cert este că povestea lui Nicomedes s-a bazat pe împrejurarea din tinerețe a șederilor sale cu regele. Cezar însuși nu a încercat să dezmintă acuzațiile, dar nici nepotul Augustus nu a confirmat vreo relatarea privind relația cu Nicomedes. ³

Marc Antoniu a susținut că Octavian ar fi fost adoptat de Cezar prin favoruri sexuale. Suetoniu, deși relatând că aventura dintre Cezar și Nicomedes este adevărată, a calificat acuzația lui Antoniu drept calomnie politică, împotriva rivalului său Octavian. ⁴

Cronologie

• 13 iulie 100 î.Hr. – Nașterea la Roma. Dată alternativă: 12 iulie 102 î.Hr.
• 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla
• 82 î.Hr. – Încetarea persecuțiilor lui Sulla
• 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia și Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia
• anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat
• 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară
• 65 î.Hr. – Demmnitatea de Edil curule
• 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,
  • Decembrie, Divorțul de Pompeia
  • Este ales Pontifex Maximus și praetor urbanus
  • Conspirația lui Catilina
• 61 î.Hr. – Propraetor în Hispania Ulterior
• 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului Triumvirat
  • A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis
• 58 î.Hr./53 î.Hr. – Proconsul al Galiei, primul mandat
• 54 î.Hr. – Moartea Iuliei
• 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat
  • 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei
• 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia
• 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil
• 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia, în Bătălia de la Pharsalus. Numit dictator (servește 11 zile)
  • Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus
• 47 î.Hr. – Campania din Egipt. Relația cu Cleopatra a VII-a
• 46 î.Hr. – Înfrângerea lui Cato și a lui Metellus Scipio în nordul Africii. Al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius Lepidus
  • A doua dictatură
  • Pontifex Maximus pe viață (introduce calendarul iulian). Adoptarea lui Octavian ca moștenitor
• 45 î.Hr. – Înfrângerea ultimei opoziții în Hispania
  • Reîntoarcerea la Roma. Al patrulea consulat (fără partener)
  • Senatul îl numește Pater Patriae. Al treilea mandat de dictator
• 44 î.Hr.:
  • Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu
  • Dictator perpetuu
  • Februarie: respinge diadema oferită de Antoniu
  • 15 martie: asasinarea lui Cezar
• 42 î.Hr. – Deificarea oficială: Divus Julius (Iuliu divinul)

Onoruri

Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de Michael H. Hart.

A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa.

În timpul vieții, a primit multe distincții, inclusiv titluri precum Pater Patriae (Părintele Patriei), Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) și Dictator. De fapt, multe dintre titlurile pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulți dintre contemporanii săi ca un muritor să primească atât de multe onoruri.

Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naștere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman și a devenit un semnal de mare putere și autoritate departe de granițele imperiului (precum germanul Kaiser și rusul țar).

Zeificarea

Pentru faptele și meritele sale, Iulius Caesar a fost declarat zeu, cu epitetul divus atașat numelui de familie. În credința populară s-a răspândit ideea că Iupiter l-a luat cu el în Olimp.

Note

¹ Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul Gaius Iulius Cezar, zeificatul“). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Caesar (în română „Gaius Iulius Cezar, fiu al lui Gaius, nepot al lui Gaius“).

² Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, italiană și germană)

³ Suetonius 1.2, 49; 1:65-69

⁴ Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233

Referințe

• Războiul galic, de Iulius Cezar;
• Vita Caesaris („Viața lui Cezar“), opera lui Plutarch, capitolele 19–24, relatează asasinarea lui Cezar. Pentru opinia lui Nicolaus și sursele sale vezi E.G. Sihler: Annals of Caesar: A Critical Biography with a Survey of the Sources („Analele lui Cezar: O biografie critică cu o trecere în revistă a surselor“, New York : G. E. Stechert, 1911), pag. 293–4;
• Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius.
• Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Editura Tineretului, București 1967