Biografia zilei: Isac Peltz

[altmariusliterar]

Isac Peltz

 

Isac Peltz (12 februarie 1899 - 10 august 1980, Bucureşti) este un prozator, traducător şi jurnalist român de origine evreu. Fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este fiul Esrei (născută Rotenberg), lenjereasă, şi al lui Nathan Peltz, meseriaş. Într-un interviu acordat lui Matei Alexandrescu în 1933, Peltz declara: „Sunt autodidact. N-am diplome. N-am şcoală. Am doar şcoala vieţii şi diavolul scrisului, din copilărie. La etatea de 12 ani, când începusem să-mi câştig existenţa (biet slujbaş într-un birou comercial), jertfeam nopţile hârtiei."

 

A debutat în revista „Îndrumarea" (1915) cu articolul Menirea noastră, susţinând intrarea României în războiul pentru reîntregire. Corector la „Gazeta ilustrată" (1916), din 1918 a început să colaboreze la „Scena", „Presa liberă" şi „Literatorul". Primele două cărţi de proză, Fiori şi Stafia roşie, îi apar tot în 1918, an în care i se mai reprezintă la Teatrul Naţional din Bucureşti piesa Veninul. În 1919, împreună cu Andrei Branişte (Tudor Teodorescu-Branişte), a editat revista „Pagini literare şi sociale", iar din 1920 a redactat „Revista pentru toţi". În 1921 s-a căsătorit cu o funcţionară, cu care a avut două fiice, Lia Peltz, profesoară, şi Tia Peltz, pictoriţă.

 

În perioada interbelică desfăşoară o prodigioasă activitate publicistică. Va conduce revistele „Caetele lunare" (1926-1929) şi „Zodiac" (1930-1931), colaborând sau lucrând în redacţia altor ziare şi reviste, precum „Facla", „Chemarea", „Reporter", „România literară", „Sburătorul", „Tiparniţa literară", „Adam", „Bilete de papagal", „Vremea", „Adevărul", „Dimineaţa", „Lupta", „Rampa", „Izbânda", „Avântul", „Cuvântul liber" etc. Mai semnează I.P. Amurg, Enter, Logicus, I. Pajură şi Rix.

 

În 1929 i s-a decernat Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan, iar în 1933 romanul Calea Văcăreşti îi aduce consacrarea. În februarie 1931 a fost ales preşedinte al Cercului Ziariştilor din Bucureşti. În perioada celui de-al doilea război mondial, fiind evreu, nu a mai putut să îşi continue activitatea în presă. Şi-a reluat-o după război, scriind la „Drapelul", „Era nouă" „Gazeta literară", „Viaţa românească", „România liberă" „Veac nou", „Flacăra" etc.

 

Acum, concomitent cu romane ca Israel însângerat (1946), Vadul fetelor (1949), Max şi lumea lui(1957) ori cărţi cu caracter memorialistic sau umoristic, realizează, singur sau în colabo­rare, un număr mare de traduceri din Konstantin Paustovski, Jules Verne, George Sand, Eugene Sue, Henri Murger, Honore de Balzac, Pierre Daix, Jaroslav Hasek, O. Henry etc.

 

Calea Văcăreşti, romanul lui Peltz, a fost desemnat la apariţie ca o lucrare de mare valoare. Până să ajungă la această reuşită, scriitorul a parcurs un drum lung, rafinându-şi mijloacele de expresie şi descoperind un univers distinct. Astfel, volumul Fantoşe vopsite (1924) cuprinde poeme în proză scrise cu exuberanţa juvenilităţii. Autorul vrea să epateze prin fantezii bizare şi viziuni absurde, prin duritatea limbajului şi exacer­barea divagaţiilor sentimentale.

 

Experimentele începutului sunt sesizabile şi în întâiul său roman, Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan. Prin destinul personajului titular prozatorul intenţiona să ilustreze, pe de o parte, aviditatea lumii contemporane, goana după înavuţire şi poziţii înalte, iar pe de altă parte, eşecul lamentabil al anonimilor ce nu îşi pot depăşi condiţia umilă. Stan, modest slujbaş, trăieşte drama dedublării: aspiră să urce pe scara socială şi politică, dar eforturile lui, imaginare, sunt zadarnice, aruncându-l iar în mizerie şi mediocritate. Romanul încerca să fie o satiră a parvenitismului, situaţiile strident alegorice proiectându-l însă în neverosimil.

 

Cu Horoscop (1932) Peltz începe să exploreze mediul cartierelor evreieşti, care va constitui universul specific al prozei sale, văzut dintr-o perspectivă originală, fără termen de comparaţie în literatura română, cu toate că acelaşi mediu va inspira şi pe alţi scriitori, ca Ury Benador, în romanul Ghetto veac XX. El inaugura totodată o galerie de personaje caracteristice, plasate la periferia vieţii, romanul fiind axat pe ideea predestinării. Haim Vraciul, fiul unei prostituate, trăieşte în lumea imundă a şantanurilor şi a barurilor de noapte. Vrea să evadeze de aici prin dragoste, dar horoscopul său îl condamnă să aibă ca amante tot nişte prostituate, ca Ida şi Margot. Va rămâne, aşadar, prizonierul promiscuităţii în mijlocul căreia s-a născut. Peltz tinde să deconspire o realitate care alterează condiţia umană, însă unda de obiectivitate şi compasiune se rarefiază printre imaginile groteşti şi meandrele unui stil încă bombastic şi artificios.

 

O evoluţie evidentă marchează Amor încuiat (1933), care anunţă performanţa epică din Calea Văcăreşti. În Amor încuiat, atmosfera cartierului evreiesc este surprinsă mult mai sugestiv, într-o acţiune mai densă şi mai bine echilibrată, transpusă într-o naraţiune expurgată de stridenţe şi artificiozităţi stilistice. Personajul central, Fuhn, este şi el, într-un anume sens, condamnat să nu îşi poată împlini idealul erotic.

 

Prin Calea Văcăreşti Peltz se încadrează într-o arie tematică specifică prozei româneşti, şi anume realitatea insolită a mahalalei, arie ilustrată îndeosebi de G.M. Zamfirescu, Ion Călugăru, Tudor Teodorescu-Branişte şi, mai târziu, de Eugen Barbu, distingându-se structural prin conţinut, prin viziune şi semnificaţii. Ca perimetru citadin, romanul circumscrie cartierul evreiesc al capitalei, acţiunea desfăşurându-se de la începutul secolului al XX-lea până după primul război mondial. Este, în esenţă, un roman al unei umanităţi ultragiate, de intensă vibraţie lirică.

 

Autorul ştie să alterneze şi dă în acelaşi timp coerenţă secvenţelor în care destine diverse se întrepătrund, conturând imaginea unei comunităţi aparte, cufundată într-o atmosferă sumbră. Se configurează o tipologie a învinşilor, a celor cu o existenţă distrusă de neîmpliniri, căzând resemnaţi în faţa durităţii vieţii şi a zădărniciei efortului de a se salva din mediul mizer, interzis oricărei speranţe. Este o amplă, minuţioasă şi tulburătoare frescă socială, o radiografiere a unei colectivităţi peste care se abate nefericirea. Vibraţia lirică izvorăşte din înţelegerea unei realităţi crude, Peltz descoperind în promiscuitatea personajelor neaşteptate valenţe sufleteşti. Trasează drumul de la aspiraţie la suferinţă, deznădejde, înfrângere şi creează o atmosferă, un halou al suferinţei resemnate.

 

Nucleul naraţiunii îl constituie drama unei familii, proiectată simbolic pe drama comunităţii. Bătrâna Leia îşi vede familia distrusă de necazurile şi năpastele aduse de un destin implacabil. Un fiu, Paul, epileptic, nefericit în căsnicie, îşi sfârşeşte viaţa ca umil plasator de mărunţişuri, Moriţ pleacă în America, stăpânit de mirajul unui trai mai bun, iar Rubin, cartofor şi afemeiat, lucrează la un atelier de perii, dar încearcă să se chivernisească prin deschiderea unui salon de dans, apoi moare în război. Cea mai amărâtă dintre toţi este însă Esther. Chinuită de o boală grea, abia agoniseşte traiul zilnic al familiei printr-o muncă istovitoare la maşina de cusut, în timp ce bărbatul ei, chelner într-un local de noapte, nu face decât să-şi cheltuiască banii pe băutură şi să doarmă. Singura alinare a femeii este fiul ei, Ficu, asupra căruia îşi revarsă toată grija şi dragostea. Dar se va pierde şi el printre anonimii cartierului, căsătorindu-se mediocru şi repetând destinul familiei şi al semenilor săi. Psihologia celor „calici, hămesiţi, învinşi de viaţă, care populau uliţa, străzile vecine, aproape întreg cartierul" este surprinsă cu înţelegere pentru comportamentul uman. Personajele, pitoreşti, bizare, par uneori ironizate, dar ironia e blândă, nuanţată de compasiune.

 

Aceeaşi lume a ghetoului este restituită şi în alt roman, de asemenea izbutit, al lui Peltz, Foc în Hanul cu tei (I-II, 1934). Aici apare ca personaj Micu Braun, tipul parvenitului, îmbogăţit prin sfidarea oricărui principiu moral, prin escrocherie, furt şi crimă. Aventurier prin America, el se întoarce la Bucureşti şi cumpără un han, pe care îl incendiază periodic pentru a încasa suma de asigurare. Cu semenii săi se poartă nemilos. Când Ioină, un slujbaş, se îndrăgosteşte de fiica sa, Liza, Micu Braun îl dă afară pentru că îndrăznise să privească atât de sus. Ioină se înrăieşte şi, aflând la un moment dat că hanul nu fusese încă asigurat, îi dă foc, fiind apoi condamnat la închisoare. Finalul e oarecum patetic: Micu Braun moare subit, lovit de dezastru.

 

Fără să mai atingă performanţa din Calea Văcăreşti şi din Foc în Hanul cu tei, romanele următoare sunt construite pe o proble­matică interesantă, cu personaje care tind să definească anumite categorii sociale. În „Actele vorbeşte" (1935), a cărui acţiune se petrece într-un orăşel de provincie, este satirizată mediocritatea intelectuală a unor administratori şi politicieni, iar în Moartea tinereţelor (1938) scriitorul, cu subtila sa compasiune lirică, evocă drama unui om care, la 40 de ani, este invadat de tristeţea singurătăţii şi de melancolia regretelor.

 

Aceeaşi atitudine simpatetică animă şi Nopţile domnişoarei Mili (1935), panoramând iluziile spulberate ale unei fete bătrâne. Alte scrieri ale lui Peltz, de acum şi de mai târziu, sunt reveniri minore, teziste la o lume care dăduse substanţă şi individualitate operei sale romaneşti.

 

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

Opera

 

• Menirea literaturii, Bucureşti, 1917;

• Viori, Bucureşti, 1918;

• Stafia roşie, Bucureşti, 1918;

• Meşterul Viaţă, Bucureşti, 1919;

• Paiaţele politice literare, Bucureşti, 1921;

• Fantoşe vopsite, Bucureşti, 1924;

• Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan, Bucureşti, 1929;

• Horoscop, Bucureşti, 1932;

• Amor încuiat, Bucureşti, 1933;

• Calea Văcăreşti, I-II, Bucureşti, 1933; ediţia cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1957; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Simuţ, Bucureşti, 1989;

• Foc în Hanul cu tei, I-II, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1961;

• „Actele vorbeşte", Bucureşti, 1935;

• Nopţile domnişoarei Mili, Bucureşti, 1935;

• De-a buşilea, Bucureşti, 1936;

• Evocări, Bucureşti, 1936;

• Ţară bună, Bucureşti, 1936;

• Pui de lele, Bucureşti, 1937;

• Moartea tinereţelor, Bucureşti, 1938;

• De-a viaţa şi de-a moartea, Bucureşti, 1939;

• Israel însângerat, Bucureşti, 1946;

• Avrumuţă se biruie pe sine, Bucureşti, 1949;

• Vadul fetelor, Bucureşti, 1949;

• Max şi lumea lui, Bucureşti, 1957;

• Inimi zbuciumate, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1962;

• Cum i-am cunoscut, Bucureşti, 1964;

• Fauna burzuluiţilor, Bucureşti, 1965;

• Amintiri despre..., Bucureşti, 1967;

• Instantanee comice şi nu prea, cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1967;

• Scrieri, I-V, Bucureşti, 1969-1973;

• Microbar, Bucureşti, 1971;

• Amintiri din viaţa literară, Bucureşti, 1974;

• Treceri şi petreceri, Bucureşti, 1980;

• Mărturii privitoare la evreii din Ţările Româneşti, Bucureşti;

• Am scris numai pentru promovarea omeniei. Amintiri şi evocări, ediţie îngrijită de Florentin Popescu, Bucureşti, 2003.

 

Traduceri

 

• P. Pavlenko, Soarele de stepă, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu V. Cordun);

• M. Nikitin, Însemnări din Kuzbas, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu N. Stoian);

• Konstantin Fedin, Fraţii, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu N. Moroşanu);

• A. Golovko, Mama, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu V. Săpunea);

• Eduard Claudius, Oameni alături de noi, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Paul Mânu);

• Roman Kim, Sumiko din Hirosima, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Irina Andreescu);

• Aleksandr Rekemciuk, Perioada concediilor de vară, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu A. Gherasim);

• Konstantin Paustovski, Ani îndepărtaţi, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Natalia Stroe);

• Azis Nesin, Dacă aş fi fost femeie, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Vlad Popa);

• Jules Verne, Istoria marilor descoperiri, I-II, prefaţă de Ion Hobana, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu G. Nicolae);

• Pierre Daix, Maria, prefaţă de Florin Mihăiescu, Bucureşti, 1964;

• Mulk Raj Anand, Povestea unui copil indian, prefaţă de Eugenia Tudor, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Andrei Bantaş);

• Jaroslav Hasek, Micul scamator, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Traian Ionescu-Nişcov);

• O. Henry, Poveste neterminată, prefaţă de Marin Sorescu, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Al. Hallunga);

• Ivan Efremov, Coroana neagră, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu M. Roth);

• Otto Sailer-Jackson, Tigrii mei, Bucureşti, 1967;

• George Sand, Tinereţea lui Etienne Depardieu, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1968;

• Eugene Sue, Misterele Parisului, I-IV, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1968;

• Henri Murger, Scene din viaţa de boem, prefaţă de H. Zalis, Bucureşti, 1972;

• Honore de Balzac, Modeste Mignon, Bucureşti, 1973;

• Sarah Bernhardt, Dubla mea viaţă. Memorii, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu I. Cassian-Mătăsaru)