Biografia zilei: Ion Pascadi

[altmariusliterar]

 

Ion Pascadi (3 august 1932, Timişoara - 21 iulie 1979, Bucureşti) este un estetician şi traducător. După ce îşi ia licenţa în filosofie (1955), este funcţionar la Palatul Pionierilor din Bucureşti (1953-1955), lector la Şcoala Comitetului Central al UTM (1955-1958), şef de redacţie la Editura Academiei Române (1958-1960), şef de sector la Institutul de Filosofie din Bucureşti, cadru didactic la Universitatea din Bucureşti. Colaborează la „Gazeta literară", „Astra" etc., dar mai ales la publicaţii de specialitate („Revista română de ştiinţe sociale", „Revista de filosofie", „Analele Universităţii Bucureşti", sec­ţiile filosofie şi estetică). Debutează în 1954, cu Detaşamentul 7. Însemnările unui instructor de pionieri.

 

Însuşirea indiscutabilă a scrisului lui Pascadi e aceea de a fi instructiv. Numeroasele studii publicate în periodice, culegeri colective, volume nu excelează prin avansarea unor puncte de vedere noi, dar îşi demonstrează utilitatea prin claritatea expunerii, prin bogăţia informaţiei, prin efortul constant de a elucida chestiunile abordate. Ceea ce le dezavantajează e o anume rigiditate, ideologică mai cu seamă, un ton cumva strepezit, cu toată oralitatea, pe alocuri, a stilului.

 

Propen­siunea didactică e învederată încă din titluri - Prelegeri de estetică (I-II, 1967), Estetica lui Tudor Vianu (1968), Esteticieni români(1969), Din tradiţiile gândirii axiologice româneşti (1970), Arta de la Ala Z (1978) - cărţile propunându-şi nu să incite intelectual, ci să îl edifice pe cititor asupra obiectului cercetării, în Idealul şi valoarea estetică (1966), autorul, analizând noţiuni ca ideal, ideal social, ideal estetic, ideal artistic, valoare, creaţie etc., stabileşte o serie de raporturi, operează disocieri, distinge nuanţe, sistematizează idei, expune poziţii estetico-ideologice, astfel încât lucrarea poate iniţia în substanţa discuţiilor ce se poartă, din Antichitate până în timpurile mai noi, într-un sector central al esteticii. Ce caracterizează tot ceea ce esteticianul a încredinţat tiparului este strădania, convenabilă în acea perioadă, dar caducă în timp, de a demonstra validitatea punctului de vedere marxist în fiecare problemă supusă examenului critic.

 

Alt studiu, Gusturile între da şi nu (1968), se întemeiază pe teza că, oricât de variate, „gusturile se înscriu în perimetrul unui ideal sau altul" şi, în consecinţă, „enunţarea unei judecăţi de gust sau a alteia presupune totdeauna o apreciere care, în mod implicit sau explicit, vizează o valoare (adevărată sau falsă)". De aici, obligaţia pentru exegetul operei de artă „de a depăşi simpla reacţie de gust prin căutarea motivării ei raţionale, a ideilor şi concepţiilor care o călăuzesc".

 

Sub titlul Estetica între ştiinţă şi artă (1971), sunt luate în discuţie noţiuni antinomice, considerate dePascadi doar alternative, precum ideal şi real, social şi individual, antic şi modern, relativ şi absolut, scop şi mijloc, conţinut şi formă, libertate şi normă, erudiţie şi creaţie, raţiune şi efect, obiectivitate şi preferinţă, imitaţie şi originalitate, ştiinţă şi umanism, pentru ca, în secţiunile următoare, să fie studiate mai cu seamă raporturi: valoare estetică - istorie, dinamică socială - evoluţie artistică, filosofie - literatură, creaţie - metodă, artă - cunoaştere, artă - progres, teorie - dogmă, text - context etc.

 

Reluând concepte din aceste lucrări, şi din altele, adâncindu-le şi dezvoltându-le dintr-o perspectivă mai largă, lucrarea Nivele estetice (1972) se vrea o „sinteză morfologică", „o sinteză a modalităţilor de abordare ştiinţifică a operei". Autorul o consideră necesară, întrucât estetica intuitivă, constituită prin negarea celei speculative şi sistematice, întemeiată de filosofi, nu elucidează decât unele dintre problemele artei, de vreme ce judecata estimativă se poate bizui doar „pentru o primă aproximaţie" pe „intuiţia şi fineţea exegetului", pe când întemeierea ei riguroasă „nu se poate lipsi de cercetarea atentă, chiar de disecţia operei cu ajutorul instrumentelor oferite de noile metode".

 

După studierea artei îndeosebi ca parte integrantă a culturii, în cartea Artă şi civilizaţie (1976) ea e abordată ca fapt de civilizaţie. Felul şi măsura în care opera de artă se afirmă sau nu în contextul de valori al unei societăţi depinde de practica socială, în care criteriile estetice acţionează în conexiune cu criterii exterioare artei. Faptul este cu deosebire evident în perioadele de trecere dintr-un mediu sociocultural în altul, în condiţii, bunăoară, de interferare a ruralului cu urbanul, ale suprapunerii unor serii diferite de civilizaţie. Asemenea procese duc la proliferarea kitschului, a artei surogat. Apar nu numai obiecte, dar şi atitudini kitsch, precum utilizarea unor opere de artă în reclama comercială. În genere, prin integrarea inevitabilă a artei în civilizaţie, statutul ei estetic ajunge să fie dominat de cel general-social.

 

În consecinţă, există situaţia paradoxală că, pe de o parte, valorile de orice fel, inclusiv cea estetică, şi-au dobândit, fiecare, un statut autonom, pe de alta, ele sunt integrate într-un stil de epocă general, care tinde să le anuleze. Pentru a se preveni pierderea specificităţii artistice, soluţia posibilă - potrivit lui Pascadi - e cea întrevăzută de Tudor Vianu: reconstituirea în civilizaţia modernă a pantomimei artei, existentă în Antichitate. În fine, Arta de la A la Z reordonează alfabetic concepte şi probleme, expunerea eseistică, formulările clare fiind esenţiale în transmiterea informaţiei.

 

Opera

 

• Detaşamentul 7. Însemnările unui instructor de pionieri, Bucureşti, 1954;

• Formarea idealului estetic şi a gusturilor estetice în societatea socialistă (în colaborare cu Ludwig Grunberg), Bucureşti, 1964;

• Idealul şi valoarea estetică, Bucureşti, 1966;

• Prelegeri de estetică, I-II, Bucureşti, 1967;

• Estetica lui Tudor Vianu, Bucureşti, 1968;

• Gusturile între da şi nu, Bucureşti, 1968;

• Esteticieni români, Bucureşti, 1969;

• Din tradiţiile gândirii axiologice româneşti, Bucureşti, 1970;

• Estetica între ştiinţă şi artă, Bucureşti, 1971;

• Nuvele estetice, Bucureşti, 1972;

• Destinul contemporan al artei, Bucureşti, 1974;

• Artă şi civilizaţie, Bucureşti, 1976;

• Arta de la A la Z, Iaşi, 1978.

 

Ediţii

 

• Mihai Ralea, Prelegeri de estetică, prefaţa editorului, Bucureşti, 1972.

 

Antologii

 

• Estetică şi umanism, introducerea editorului, Bucureşti, 1979.

 

Traduceri

 

• Mikel Dufrenne, Poeticul, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1971;

• Abraham Moles, Marie-Luce Andre, Artă şi ordinator, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Claudia Dumitriu);

• Stefan Morawski, Marxismul şi estetica, I-II, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Claudia Dumitriu).