Biografia zilei: Ion Bujor Pădureanu

[altmariusliterar]

http://www.crispedia.ro/Ion_Bujor_Padureanu

 

Ion Bujor Pădureanu (10 decembrie 1934, Tâmpa, judeţul Hunedoara) este un poet şi prozator. Îşi începe şcoala în satul natal (1940-1945), urmând apoi Şcoala Normală din Deva (1945-1952) şi Facultatea de Filologie, secţia română-istorie, din cadrul Universităţii din Bucureşti (1954-1959). Un timp lucrează ca învăţător sau ca profesor în localitatea hunedoreană Topliţa (1953-1954, 1959-1962), ulterior fiind profesor de limba română şi istorie la diverse şcoli din Bucureşti. Colaborează la „Luceafărul", „Tribuna", „Steaua", „Viaţa românească", „Vatra", „România literară" etc.

Pădureanu debutează în revista „Luceafărul" (1967) cu povestirea Cetatea şi îşi publică în 1968 primul volum de proză, Frumoasa cocoşată, caracterizat prin alăturarea unui limbaj stângaci, excesiv poetizat, şi a celui de sorginte ţărănească. Titlurile indică frecvent conţinutul povestirii - Pădurea, Povestea fânului, La noi la Pădureni, Sfade, Vorbele drumului - fiind puncte de reper în ceea ce priveşte subiectele alese pentru a evoca lumea satului.

 

Naraţiunea este eliptică, fără amănunte şi fără un fir epic bine definit, iar personajele sunt vagi, în orizontul ales punându-se accentul când pe fenomenul „şcolarizării la sate", când pe întâmplări erotice unde predomină spectaculosul: castrări, violuri, pedepsirea femeilor adultere etc. De multe ori textul este un monolog prin intermediul căruia se încearcă ilustrarea mentalităţii ţărăneşti: „niciodată nu piere omu' cu scaun la cap". Prozatorul, altfel capabil să imprime instanta­neelor sale un ritm alert şi să revitalizeze cotidianul, face abuz atât de metafore, cât şi de cuvinte şi expresii regionale şi scade valoarea textului prin adăugarea unei încărcături inoportune, mitice sau fantastice, ca în Ion Mortu.

 

Următoarea carte, Discuţii din priviri (1971), cuprinde, aşa cum mărturiseşte autorul, „false note de călătorie", o vizită în Franţa provocându-i reflecţii privind viaţa, moartea, dragostea, adevărul, fericirea, speranţa. Interesat de peisajul citadin, ca şi de viaţa satelor, Pădureanu va încerca să reţină, caleidoscopic, cât mai multe impresii din spaţiul francez: Louvre, Poveşti lyoneze, Amiens sau Mulţumim pentru speranţă, Verdun, Reims etc. Şi aici maniera metaforică e adesea exagerată, descripţiile cedând locul unui lirism retoric.

 

Până şi un roman, Interogatoriu la iubire (1972), va avea aceleaşi caracteristici ţinând de tenta lirică, la care se adaugă înscrierea într-o tematică agreată în epocă: lupta comuniştilor împotriva legionarismului. Antiteza bine-rău e fără nuanţe, fie ea ilustrată prin intermediul unor personaje simbolice (Oamenii şi Umbrele Verzi). Poveste a prizonierului „nr. 113", profesor-doctor şi imagine a Vindecătorului, capturat de Umbra-Uliu, acţiunea, extrem de schematică şi tendenţioasă, se va desfăşura între capturarea profesorului, urmată de torturile la care este supus de către Umbre, şi salvarea acestuia de către comunişti, concluzia fiind vădit conjuncturală şi de un patetism rizibil.

 

Era în ordinea firească a lucrurilor ca Pădureanu să aibă şi o producţie lirică abundentă, ale cărei trăsături se vor contura chiar din volumul Poemele pădurii (1973): metaforizarea excesivă a banalului, utilizarea febrilă a versificării retorice, preluarea unor elemente din doina sau din balada populară, vădind o propensiune mai degrabă întârziat sămănătoristă decât una clasicizantă. Mitizarea „ţinutului pădurenilor", prezentă şi în scrierile în proză, imaginea şi simbolistica pădurii ca spaţiu al unei cosmogonii a iubirii, interpretarea sensului vieţii şi al morţii prin prisma anotimpurilor sunt teme dominante în aceste versuri cu aer aproape întotdeauna vetust.

 

Pădurea revine ca laitmotiv de-a dreptul obsesiv chiar din titlurile poeziilor: Valuri de pădure, Pădure ascunsă, Creşti, pădure, şi te-ndeasă, Ochi de pădure etc. Şi versurile din Imperiul iubirii (1980) sau din Poeme mirate (1986) se vor încadra între aceleaşi limite, aducând note patriotarde mai apăsate, plasate oportunist în contextul politic al epocii: elogiul strămoşilor şi al limbii române etc. În ciuda banalităţii şi a versificaţiei facile, există la Pădureanu câteva metafore stranii, unele repetiţii şi linii melodice fericite.

 

Opera

 

• Frumoasa cocoşată, Bucureşti, 1968;

• Discuţii din priviri, Bucureşti, 1971;

• Interogatoriu la iubire, Bucureşti, 1972;

• Poemele pădurii, Bucureşti, 1973;

• Chemare din adâncuri, Bucureşti, 1974;

• Frunzele pământului, Bucureşti, 1974;

• Umbra Zimbrului, Bucureşti, 1977;

• Constelaţia ziditorului, Bucureşti, 1979;

• Imperiul iubirii, Bucureşti, 1980;

• Încolţirea cuvintelor, Bucureşti, 1981;

• Poeme mirate, Bucureşti, 1986;

• Criza sentimentelor, Bucureşti, 1990;

• Poezii, Bucureşti, 1994.