Biografia zilei: Ioana Diaconescu

[altmariusliterar]

 

Ioana Diaconescu (21 august 1947, Bucureşti) este o poetă şi tradu­cătoare. Este fiica Justiniei (născută Vlad) şi a lui Ion Diaconescu, profesori. Urmează Liceul „Spiru Haret" din Bucureşti şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-italiană, absolvind-o în 1971. Lucrează între 1971 şi 1993 la Uniunea Scriitorilor, apoi, până în 1995, la publicaţiile pentru străinătate, după care este redactor la Societatea Română de Radio.

 

A debutat (prezentată de Geo Dumitrescu) cu opt poezii în „Contemporanul" în 1966, iar în volum, cu Furăm trandafiri, apărut în 1967. Are o bogată activitate publicistică, colaborând la „Contemporanul", „Secolul 20", „Convorbiri literare", „Tribuna" etc. cu versuri, proză, traduceri, comentarii, sau deţinând rubrici permanente la „România literară", „Luceafărul", „Steaua". În 1980 primeşte Premiul „Perpessicius" pentru ediţia Scrieri de Emil Botta.

 

Poezia sa dezvăluie de la început o personalitate maturi­zată timpuriu, din teama de „şarpele înserării", de luciditatea care aduce sfârşitul visării. Temele, motivele se înlănţuie parcă fără logică, într-o continuă fulguraţie metaforică; versul liber străluceşte semnificativ în ingambamente ingenioase, iar rima rară este aparent întâmplătoare şi cu atât mai surprin­zătoare. Caracteristică se învederează o anume tehnică a com­punerii peisajului, straniu şi fragmentar ca într-un caleidoscop al amintirii, alteori oniric ca sub o vrajă de basm. Imageria este medievalizantă - castele, creneluri, porţi şi ziduri uriaşe, turniruri, infante, madrigaluri (Amintiri neverosimile, 1983) - sau nostalgic pillatiană (Amiaza, 1978).

 

În fine, într-un timp istoric dur, al mizeriei realităţii cotidiene, totul coboară în banalul cenuşiu (Poemul cu părul alb, 1994). Uneori imaginea se înalţă spre idee printr-o poetizare voit colorată, stăruind să salveze banalitatea de uzură, să reîntoarcă sensul în exasperan­tele „locuri comune" (Campioni ai speranţei, Nu vă aplecaţi în afară, Discurs asupra metodei). La început, odată cu descoperirea ingenuă a lumii, poeta îşi dorea „un suflet de bărbat", adevărat Orfeu modern, dar erotica profundă, orgolioasă, descriind „caracatiţa sumbră a singurătăţii", suferinţa nocturnă, extazul mistic şi mai ales „înţelegerea - pedeapsă şi uitare" indică o coborâre în şinele feminităţii: „Nu pot să-mi iert / Această îndrăzneală care mie / Îmi pare umilinţă. Trec şi pierd / Iubirea ce-ar fi fost să fie."

 

Căci, nod dureros de sensibilitate, ea „îşi petrece viaţa şi moartea într-o cameră cu pereţii mult mai subţiri decât chiar membrana timpanului", soarta îi pare „cumplită-înseninare, chinuitoare limpezimi, îndurerate transparenţe". În curgerea timpului, încearcă oprirea clipei mirabile („Ascult cum bate valul fierbinte / Pe-un ţărm al mării ce arde, de foc / şi nu-mi găsesc starea-n lumina cea rece / şi caut starea pe loc") şi doreşte să afle o cale a transfigurării: „Lutul din care sunt alcătuită / Va deveni alăută" (Alăuta).

 

În toată poezia sa, Diaconescu cultivă un panteism al blândeţii, făcând elogiul umilinţei („dulce neştiinţă") şi al trăirii într-o „tristă vrajă", dar şi al dorului de lumină şi căldură („Lucească soarele până la ardere, / Pletele de foc pârjolească-se / La vâlvătaia sublimă a zilei"). Şi chiar dacă uneori imaginile sunt abscons hermetice, o anume graţie a sentimentului convertit în intelectualitate este transpusă mereu într-un vers armonic, cu repetiţii ritmate dilematic şi refrene muzicale.

 

Opera

 

• Furăm trandafiri, Bucureşti, 1967;

• Jumătate zeu, Bucureşti, 1970;

• Adagio, Bucureşti, 1973;

• Taina, Cluj Napoca, 1976;

• Amiaza, Bucureşti, 1978;

• Ceaţa, Bucureşti, 1978;

• Poetica, Bucureşti, 1981;

• Vârtejul şi lumea, Bucureşti, 1982;

• Amintiri neverosimile, Bucureşti, 1983;

• Dumnealui, destinul, Bucureşti, 1984;

• Uranus, Bucureşti, 1985;

• Herb, Bucureşti, 1987;

• Poemul cu părul alb, Bucureşti, 1994;

• Corp în cădere, Bucureşti, 1999;

• Arcadia, Bucureşti, 1999;

• Tratat de amintiri neverosimile, Bucureşti, 2000;

• Poveste cu un vampir şi două pisici, Bucureşti, 2001.

 

Ediţii

 

• Emil Botta, Scrieri, I-II, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1980.

 

Traduceri

 

• Jovan Strezovski, Tărâmul de la miazăzi, Bucureşti, 1979;

• Raul Gomez Garcia, Poeme, Bucureşti, 1980 (în colaborare);

• Ana Kalandadze, Duhul albastru, Cluj Napoca, 1983 (în colaborare cu Zaira Samharadze);

• Constantin Stoiciu, Despre farmecul levantin, Bucureşti, 1995;

• Jennifer Delgado, Poveşti mai mari pentru copii mai mici, Bucureşti, 1996;

• Stephan Mallarme, Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri, Bucureşti, 1997