Biografia zilei: Horia Stancu

[altmariusliterar]

  http://www.crispedia.ro/Horia_Stancu

Horia Stancu (8 august 1926, Salcia, judeţul Teleorman - 14 octombrie 1983, Bucureşti) este un prozator, eseist şi poet. Este fiul Nicolinei Stancu (născută Păun), învăţătoare, şi al scriitorului Zaharia Stancu. Învaţă în Bucureşti, unde urmează Liceul „Titu Maiorescu" (1937-1945) şi Facultatea de Medicină (1945-1951). Profesează ca medic endocrinolog şi în calitate de cercetător ştiinţific la Spitalul „C.I. Parhon" din capitală.

 

Debutează cu un fragment de roman(Spartacus, revolta sclavilor) în „Revista familiei" (1947), scrie articole la „Studentul român", e prezent cu versurile intitulate Planul ne stă înainte în „Flacăra" (1949), iar editorial cu studiul Cezar Petrescu, apărut în 1957. Mai publică, în 1960, poemul dramatic Când scăpată luna şi memorialul Călătorind prin ţările Nordului - Finlanda, Suedia, Danemarca şi Islanda, ulterior dedicându-se exclusiv romanului.

 

Însuşindu-şi, ca pe un credo, cuvântul lui Plutarh „Scriem vieţi, nu istorie!", Stancu va converti informaţia aridă furnizată de documentele istorice în ficţiuni romaneşti pline de culoare. Caracteristică este încercarea de a aborda, în concordanţă cu perioada investigată, şi o istorie paralelă, destinul medicinei, stadiul atins în vindecarea bolilor într-o vreme sau alta.

 

Romanul Asklepios (1965) are în centru chiar figura legendară a întemeietorului acestei ştiinţe. El devine eroul unor aventuri desfăşurate pe trei continente. Pornind din Ahaia natală, el traversează marea ajungând în Egipt, unde îşi îmbogăţeşte cunoştinţele medicale învăţând, timp de 7 ani, de la magistrul său, atotştiutorul Amu. Deşi, prin Asklepios, anticii legau direct mijloacele de tămăduire de forţa solară, prozatorul îşi demitizează eroul, reliefând principiile raţionale pe care şi le asumă în Egipt. Tot în rândul demitizărilor intră respingerea legendei homerice a calului troian, personajul-narator, martor la invadarea Troiei, mărturisind că acolo a fost vorba despre trădare. Ritmul alert al povestirii, cadrul istorico-geografic conturat în tonuri sigure fac din Asklepios şi un roman de aventuri cu ţintă instructivă şi morală.

 

Fanar (1968), o amplă frescă istorico-socială plasată în Balcanii de la sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX, aduce o umanitate diversă etnic, ce se profilează în decorurile exotice proprii Stambulului şi Bucureştilor. Este o lume a diplomaţiei desăvârşite - memorabil, amintind de Mihail Sadoveanu, e episodul în care vizirul Suleiman şi robul său Ismail îndepărtează pericolul iminent ce planează asupra capetelor conducătorilor turci, înfăţişându-i sultanului mânios o roabă nouă, Aişa - unde stăpânesc trădarea, uneltirile şi peşcheşurile, iar puterea se dovedeşte scurtă şi iluzorie. Căderea protagoniştilor - fie că e vorba de doctorul Mavru, de cadâna Aişa, de Hangerliu, de negustorul Arapache sau de Constantin Ipsilanti - ilustrează drama individului într-o lume în declin.

 

Elenco (1979), alt roman al lui Stancu, aşează faţă în faţă destinul unui medic şi soarta unei întregi generaţii - tinerii revoluţionari de la 1848. Într-o „alegorie a unui ciclu autumnal" (Valeriu Cristea), îmbinând documentul cu ficţiunea şi folosind procedeul romantic al descoperirii unui manuscris, scriitorul radiografiază, cu instrumentele romanului balzacian, o epocă tumultuoasă, dominată de mari personalităţi. Nicolae Bălcescu (imaginat ca prieten al naratorului-personaj), generalul Gheorghe Magheru, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu sau legendarul haiduc Radu sunt apariţii vii, antrenate în conflicte complexe. Romanele istorice ale lui Stancu se impun ca realizări ale genului în literatura noastră.

 

Opera

 

• Cezar Petrescu, Bucureşti, 1957;

• Călătorind prin ţările Nordului - Finlanda, Suedia, Danemarca şi Islanda, Bucureşti, 1960;

• Când scăpată luna, Bucureşti, 1960;

• Asklepios, Bucureşti, 1965;

• Fanar, Bucureşti, 1968;

• Întoarcerea în deşert, Bucureşti, 1969;

• Elenco, Bucureşti, 1979.