ADERCA, F.[elix] (13.III.1891, Puieşti, j. Vaslui – 12.XII.1962, Bucureşti), prozator, eseist, publicist, dramaturg şi poet.
Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrişei, n. Iosub) şi ai lui Avram Adercu, primeşte la naştere numele Froim Zeilic. Părinţii, „comersanţi” săraci de religie mozaică, veniţi de prin Cehia, ajung în Moldova. Aderca începe şcoala în Puieşti şi urmează, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I”, fiind însă eliminat în ultimul an. Îşi încearcă, fără succes, şansele literare la „Sămănătorul” (1907), „Ramuri” (1909), „Convorbiri critice” (1909), unde trimite însemnări critice iscălite A. Tutova (F. Aderca), dar şi la „Masca” (1911), unde îi apar câteva note critice sub pseudonimul Willy. Aderca va considera că, în presă, debutul semnificativ se produce la „Noua revistă română” (1913), cu poezia Post amorem, dedicată lui T. Arghezi.
Cu o slujbă măruntă la o bancă din Craiova, reuşeşte între timp să tipărească placheta de versuriMotive şi simfonii (1910) şi broşura Naţionalism…? Libertatea de a ucide… (1910; ediţia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă şi viaţă). Împreună cu soţia sa, Rubina (Rifca), pleacă în 1913 la Paris, unde audiază câteva cursuri la Sorbona, de aici trimiţând pentru „Noua revistă română” articole prosimboliste, precum şi foiletoane care consemnau atmosfera dramatică a epocii, reunite apoi în volumul Sânge închegat. Note de război (1915). Întors în ţară, intră sub arme în septembrie 1914, participând la campaniile din Oltenia, Transilvania şi Ungaria, experienţă care va nutri romanele Moartea unei republici roşii şi 1916.
Colaborează la „Seara” cu foiletoane semnate şi F. Adrian, A. F. Craioveanul, V. Simion, incluse ulterior în volumul Idei şi oameni (1922), la „înfrăţirea”, „Versuri şi proză”, „Absolutio”, „Scena”, „Curierul Olteniei”, „Zorile” ş.a. Îi apar alte patru plachete de versuri:Stihuri venerice (1915), Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre, toate în 1916.
Se stabileşte la Bucureşti din 1920 şi este, timp de două decenii, funcţionar la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Scrie abundent în presă, fiind prezent la „Ideea europeană”, „Cuvântul liber”, „Izbânda” (semna şi I. Laurenţiu), „Hiena”, „Umanitatea”, „Viaţa românească”, „Avântul”, „Mântuirea”, „Lumea evree” ş.a., apoi la „Contimporanul” (utiliza aici şi semnăturile Regele Solomon, Lix, F. Lix), „Adevărul literar şi artistic”, „Flacăra”, „Cugetul românesc”, scoate revista „Spre ziuă” (1923), unde semna şi Ghiţă Pristanda, Quadroclus, colaborează ori este redactor la „Facla”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, „Cetatea literară”, „Năzuinţa” (Craiova), „Revista română”, „Lumea”, „Omul liber”, „Mişcarea literară”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Adevărul”. În 1928 îl secondează pe T. Arghezi la „Bilete de papagal” (va fi secretar de redacţie în primii doi ani, aparţinându-i şi texte iscălite generic B. de p., Papagalul violet, Papagalul roşu, Papagalul albastru, Papagalul portocaliu, Papagalul verde, Papagalul vioriu). Scrie, de asemenea, la „Radio”, „Tiparniţa literară”, „XX”, „Adam”, „Zodiac”, „Cuvântul”, „Reporter”, „Vremea”, „Realitatea ilustrată” (aici apare, sub pseudonimul Leone Palmantini, prima variantă, X. O. Romanul viitorului, la Oraşele înecate) şi la multe alte periodice.
Din 1920, la revista şi cenaclul „Sburătorul”, Aderca, „sburătorist din prima oră”, cum se autodefinea, aflase ambianţa cea mai propice pentru spiritul său prospectiv, independent. În pofida unor tensiuni, rămâne fidel „Sburătorului” şi lui E. Lovinescu (criticul este şi autor al înlocuirii prenumelui Froim cu Felix), încercând să prelungească viaţa cenaclului şi după moartea mentorului (în casa lui Aderca şi a Sandei Movilă, a doua lui soţie, s-au mai ţinut câteva şedinţe).
În deceniul al treilea, cel mai productiv pentru el, publică romanele Domnişoara din str. Neptun(1921), Ţapul (1921, intitulat în ediţia din 1932 Mireasa multiplă, iar în 1945, Zeul iubirii),Moartea unei republici roşii (1924), Omul descompus… (1925), Femeia cu carnea albă (1927),Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului (1929), piesa Sburătorul (1923, jucată mai întâi în 1931, iar în 1945 cu titlul Sburător cu negre plete), volumele Idei şi oameni (1922), Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic (1929) şi Mărturia unei generaţii (1929). Le urmeazăAventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932), romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley(1934, sub pseudonimul Clifford Moore, ceea ce nu-l fereşte de o anchetă judiciară pentru delict de pornografie literară), volumul (de biografii) Oameni excepţionali (1934), romanele 1916(1936) şi Oraşele înecate (1936), A fost odată un imperiu… (1939), povestirile Vreţi să descoperim America? (1935) şi Întâia călătorie în jurul lumii (1939).
Hărţuit o vreme (este mutat disciplinar la Cernăuţi şi la Lugoj, apoi e demis), nevoit să-şi retragă numele din presă (în 1940 va publica Petru cel Mare. Întâiul revoluţionar; constructorul Rusiei,sub pseudonimul N. Popov), arestat de legionari, se va concentra între 1941 şi 1944 asupra unui curs de estetică predat la colegiul pentru studenţii evrei. După război, primeşte numirea ca director al învăţământului artistic din Ministerul Artelor (se pensionează în 1948) şi, reintrând în presă, reia colaborarea la „Bilete de papagal”, „Lumea”, „Viaţa românească”, scrie la „Curier israelit”, „Jurnalul”, „Democraţia”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Bis”, „Revista literară”, „Veac nou” ş.a. Acum îi apar romanul Revolte (publicat în 1945, dar scris în 1938), monografiaC. Dobrogeanu Gherea. Viaţa şi opera (1947), eseul Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947), câteva scrieri cu tezele ideologice ale zilei (Patru ciudate întâmplări, 1957, Jurnalul lui Andrei Hudici, 1958) şi literatură pentru copii (În valea Marelui Fluviu, 1955,Amiralul oceanului, Cristofor Columb, 1957, Un călăreţ pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare, 1961, scenarii radiofonice cu subiecte mitologice). I-au rămas în manuscris o masivă monografie despre Goethe, un Tratat de estetică generală, romanele Casa cu cinci fete şiMireasa multiplă, o ediţie de autor, dar şi un Jurnal intim, mărturie a debusolării şi oportunismului, dar şi desen în aqua forte al unor chipuri de literaţi de prin anii ’50.
Felix Aderca, desen de Marcel Iancu
Soarta scrisului inegal, de aspect pluriform, al lui Aderca („literat complet şi nespecializat”, cum îl caracterizează Arghezi) pare să fi fost legată de o antinomie structurală a omului. Sălăşluiesc în firea lui un insurgent, un nonconformist în stare de perpetuă veghe, pledant neostenit al libertăţii individului şi al ideii de personalitate ireductibilă, mişcându-se cu repeziciune şi aplomb spre orice spaţiu de dispută, tentat să dinamiteze coerciţii şi tabuuri, prezumţios, dornic de afirmare belicoasă şi, deopotrivă, un sceptic maliţios, care trăieşte cu intensitate şi obstinaţie sentimentul frustrării, crispat, instabil, nedăruit cu seninătate. Aderca investeşte mai mult şi mai orgolios în prezenţa lui între contemporani decât în elaborarea operei, a propriilor „alcătuiri din hârtie”. Intelectual ubicuu, în pas cu orice noutate — dă, în 1924, cele dintâi pagini în româneşte din romanul lui Marcel Proust -, obsedat de „spiritul de contemporaneitate”, ajunge în preajma majorităţii ideilor mari ale epocii, pe care le interceptează de îndată, cu o intuiţie extrem de sigură, pentru a le anima apoi îndrăzneţ şi tenace. Scriind el însuşi literatură, experimentează neîncetat, fuge „în patru direcţii deodată”, fără să găsească totuşi acea opţiune care l-ar exprima integral.
Înaintea generaţiei de mari critici şi scriitori din perioada interbelică, situându-se, apoi, mereu alături de ei, Aderca, „om de baricade” (E. Lovinescu), îşi susţine, prin fronde publicistice şi literare, partea lui de contribuţie la impunerea modernităţii în literatura română. Aderând la autonomia esteticului, el se aşază, în esenţă, sub scutul ideilor lui E. Lovinescu. Pledoaria o face într-o manieră ferventă şi exclusivistă, ca în Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic. Lucrarea însumează, mai întâi, principalele campanii antitradiţionaliste la care participase în deceniul al treilea, după ce în prima lui „bătălie” literară, datată 1914, se războise pentru legitimitatea simbolismului la noi, noua orientare fiind considerată „singurul cort de adăpost în Sahara eminesciană”. Într-o secvenţă a cărţii, eseistul încearcă o — minimală — elucidare teoretică, exersându-şi spiritul disociativ în definirea „frumosului estetic”, demers însoţit de două „pilde”: T. Arghezi şi Marcel Proust.
Gazetarul Aderca practică simultan eseul, foiletonul, polemica, interviul şi cronica. Ca şi N. Davidescu, B. Fundoianu, I. Vinea şi alţii, semnalează nume mari ale poeziei modeme româneşti în chiar momentul apariţiei lor. Fără să fie un creator de opinie, el a făcut o critică de întâmpinare şi a accelerat receptarea acestor nume, intervenind de câte ori erau supuse contestării. Versurile din volumul Plumb al lui G. Bacovia ar fi „alături, numai la doi paşi, de cea mai mare poezie”. În aşa-numita „bătălie Arghezi”, Aderca se află într-o campanie permanentă, începând cu anul premergător apariţiei volumului Cuvinte potrivite, când scrie articolul Un nou Eminescu, şi continuând cu seria de riposte adresate lui Ion Barbu şi altora. Mai cu seamă confinii temperamentale îl trimit spre Camil Petrescu (în opera acestuia vede, indiferent de genul literar, „măşti” ale aceluiaşi suflet), în timp ce, cu o admiraţie contrariată, uşor iritată, se îndreaptă spre romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care le apreciază însă subiectiv şi nejudicios. Scrie elogios, fără rezerve, despre importanţa romanelor lui Liviu Rebreanu (considerat un prozator de nivel european, care „depăşeşte orice fel de naţionalitate literară”), dar şi despre opera lui M. Sadoveanu, în care intuieşte dimensiunile mitice (scriitorul ar „înainta înapoi”, mişcare specifică proiecţiei mitice). S-a apropiat entuziast de câştigurile expresionismului, mai cu seamă în dramaturgie şi în arta dramatică (preţuieşte piesele lui Lucian Blaga şi din această raţiune), totdeauna în polemică necruţătoare cu oamenii de teatru mediocri. Nu întâmplător, el compune o piesă de teatru de factură expresionistă (Sburător cu negre plete) şi traduce din Karel Capek piesa R.U.R.
Aspiraţia de a găsi cheia unei paradigme, personalitatea umană şi îndeosebi personalitatea creatoare, îşi menţine intactă temelia psihologică, de la o primă lucrare, din 1910, până la Idei şi oameni, Mărturia unei generaţii şi Oameni excepţionali. Inaugurând vârsta modernă a unui gen,Mărturia unei generaţii, carte de interviuri cu scriitori şi oameni de artă români, reconstituie caleidoscopic o epocă de răspântie. Oglinda dublă, aparţinând jurnalistului şi intervievatului, îşi interferează reflexele şi creează efectul de metamorfoză continuă a imaginii. Valoarea documentară, incontestabilă, este sporită de câteva elemente ingenioase, care introduc într-un acelaşi spaţiu scenic: „măştile” lui Marcel Iancu, „rama” portretistică şi scenografică elaborată de Aderca, nervul, libertatea şi consistenţa confesiunilor aduse în dialog. În fine, se cuvine menţionată o preocupare aparte în publicistica lui literară: situat febril în actualitate, el trece în revistă, pe sute de pagini, literatura europeană modernă, de la simbolism până la Proust, Joyce, Celine şi Kafka, într-un proiect în care personalităţile ostracizate de ascensiunea forţelor antidemocratice au un loc privilegiat.
De începuturile lui poetice (Motive şi simfonii, Stihuri venerice, Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre), un fragmentarium liric, amalgam de virtualităţi şi de poze moderne, se va dezlega având sentimentul unui experiment de vârstă (va mărturisi că a fost poet în epoca lui „neolitică”). În schimb prozatorul, în permanentă ebuliţie, scrie continuu, enorm, romane îndeosebi, numeroase şi de circulaţie. Acestea au fost primite contradictoriu, amendate chiar ca producte ale unei inteligenţe rele, cu voluptăţi distructive şi pornire spre lubric, ori clasate ca forme de parvenitism literar. S-a mai observat că aerul de bric-a-brac, juxtapunerea unor tehnici de provenienţă diversă ar fi reflectat ba o atitudine estetică (la care trimite şi articolul Descompunerea unui gen), ba o inaptitudine creatoare. Se pare că ştiinţa, opresivă, a artefactului sterilizează pagina. Cu toate că experimentează neobosit, el nu poate asimila substanţial modelul proustian, gidian sau kafkian.
În proza lui eterogenă, din care transpar afinităţi cu ideile lui Remy de Gourmont şi urme ale injectării unor puternici germeni freudieni, erosul este figura polarizantă. Pansenzualismul, de fapt pansexualismul, văzut de Pompiliu Constantinescu drept ideologie frecventată monoman de Aderca (altfel, tendinţa, „îmblânzită” şi legitimată estetic, apare la mari scriitori ai epocii), se proiectează alegoric în naraţiune, într-un joc riscat, libertin, care tranşează în favoarea eclerajului crud, nu o dată impur, exhibiţionist. Personajele, oameni neimportanţi, fără ambiţii şi stabilitate socială, anonimi (depersonalizaţi şi la nivelul onomasticii), cu profesii, îndeletniciri erante, se instalează în clipă, consumându-şi vitalitatea frenetic, detaşat şi amar, într-un nesfârşit itinerar al plăcerilor carnale. Nu atât din textul epic, din pulsiunile erotismului vagant, cât din exterior răzbat înţelesuri vorbind despre incomunicare, agonie, „năzuinţă spre spulberare”.
Domnişoara din str. Neptun, romanul de debut, se înscrie amăgitor într-o „tematică” tradiţionalistă, dezrădăcinarea, exploatată deopotrivă de sămănătorişti şi poporanişti. Dar mahalaua, lume la care se vor raporta şi I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu ş.a., precum şi victima ei (o fată de la ţară ajunsă curtezana cartierului, înrădăcinată, până la autocondamnare, în acest loc sordid) sunt privite fără lirism, într-un „film” cu derulare alertă, cu secvenţe abrupte, de o ţipătoare concreteţe senzorială. Vocea autorului pus pe filosofare sceptică rosteşte panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeşte un suport inadecvat pentru ideea de predestinare, agitată pe tot parcursul naraţiunii.
Aflat aproape între aceleaşi înzestrări şi limite, Ţapul deschide seria romanelor în care erosul este exclusiv, iar din subsolurile fiinţei instinctualitatea se ridică la suprafaţă, atotstăpânitoare. Distincţia între imoral, amoral şi moral, străină personajelor (ipostaze ale candorii, crede I. Negoiţescu), este trimisă la plimbare şi de autor. Se reiterează în exces, cu tente de rău gust literar, descrierea unor momente de explozie a senzualităţii.
Un laitmotiv emfatic trece în prim-plan în Omul descompus…, unde personajul, un frustrat, brutal descurajat de urâciunea celor din jur, caută cu exasperare ceva, fie şi o manie, în jurul căreia să i „se grupeze zilele”; şansa de recoagulare a personalităţii şi de „autentificare” prin sexualitate e iluzorie, golul îl acaparează, iar moartea apare spectral în trupul viu. Glisând, ca de obicei, spre maniere literare în vogă, Aderca exploatează şi aici, destul de superficial, filiera expresionistă ori apelează la tehnica scindării eului, la dezarticularea fluxului cronologic, memorie involuntară etc. Pe de altă parte, într-o mezalianţă pe care nu a putut să o curme nici mai târziu, aduce în text virtuţi pamfletare înrudite cu arta argheziană, dar şi habitudini de gazetar vivace, arţăgos.
În romanul Femeia cu carnea albă câştigă teren fibra ludică a imaginaţiei. Reintră în scenă domnul Aurel, personaj recurent, şi el posibil alter ego al lui Aderca Iniţial, în Moartea unei republici roşii, caporal fiind în armata română trimisă în misiune de pacificare a Budapestei, Aurel oscila între „solara zădărnicie” a războiului, utopiile social-politice şi libertina frenezie erotică. În Femeia cu carnea albă, domnul Aurel, negustor de legume, peregrinează prin „grădinăriile” de pe malul Dunării, în încercarea de a-şi potoli mai ales foamea erotică. E un joc ce se vrea iniţiatic, regresiune spre „duhul” primar. Şi, din nou, secvenţe reuşite, aici de o poezie graţioasă, orchestrate cu rafinament senzorial.
Ludicul ia proporţii în Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, parabolă sarcastică, exsanguă a lumii pe dos, mizând pe truvaiuri funambuleşti şi paradoxuri împinse până la absurd, ca la Urmuz. Aceeaşi plăcere a evadării fanteziste, dublată de combustia la rece a speculaţiilor auctoriale, se manifestă, într-o configuraţie insolită, în Oraşele înecate. E o primă performanţă a literaturii Science fiction româneşti, după alte câteva încercări în acest gen, ca, de pildă, Oceanialui Al. Macedonski. Cartea, un „basm futurist” (G. Călinescu), imaginează un timp al răcirii şi morţii soarelui, când omenirea, devitalizată, dar suficient de energică pentru a perpetua conflicte şi vanităţi, se retrage, ca în nişte imense acvarii, în oraşe subacvatice.
Într-o carieră de mereu înnoite experimente, subminată şi de o specială dexteritate de a confecţiona când şi când literatură accesibilă, ba chiar literatură de consum (Al doilea amant al doamnei Chatterley, o aşa-zisă continuare a romanului scris de D. H. Lawrence, intră, cu toate pretenţiile livreşti ale „autorului” român, în această categorie, ca şi Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului, apărut în fascicule, în Colecţia celor 15 lei), romanul 1916 dădea semne că Aderca poate renunţa la mişcarea centrifugă. Dar „convertirea” e parţială şi de scurtă durată. Epicul, la început supravegheat impersonal, captat logic, evolutiv, include o dramă morală — un tată îşi asumă vina morţii fiului său, condamnat şi executat pentru trădare —, desfăşurată sinuos pe fundalul unor scene de pe front şi din spatele frontului, care sunt surprinse în flashuri lucide, nervoase. Ficţiunea se frânge însă la un moment dat, fiind înlocuită de marginalii inabil mascate, de trimiteri jurnalistice la actualitatea politică etc. Ultimul roman semnificativ, Revolte, reasamblează bună parte din trăsăturile acestei proze. Scrisă la persoana întâi, cartea face mai vizibil transferul dinspre autor spre personaj. Sexualitatea nu mai este însă echivalată cu o acuplare fără saţiu, antrenând şi stări mai complicate. Dacă literatura lui Aderca, cu deosebire romanele, deşi vulnerabile fără excepţie, suscită totuşi interesul ca un spaţiu deschis experimentului, publicistica lui are o însemnătate remarcabilă, ca ferment al înnoirii, în circuitul de idei al epocii interbelice.
Domnul Aderca e un literat complet şi nespecializat. Domnia sa ştie să poarte paleta, parfumele, arcul, săgeţile şi floreta la un loc cu pana; deopotrivă de noi şi de agere. Poetul e povestitor, povestitorul e filosof, filosoful e critic. Este greu să acceptăm; după ce l-am cunoscut în varietatea funcţiunilor sale pe domnul Aderca, pe literatul cu o singură latură şi dimensiune, văzut întotdeauna numai din spate sau din profil, ţânţar uscat al unui mic bâzâit muzical – şi înţelegem în tipul de scriitor unanimitatea puterilor de expresie. Tudor Arghezi
*****
sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 40-43
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius