Biografia zilei: Endre Károly

[altmariusliterar]

http://www.monitorpress.eu/ro/ro-ro/cultura/1460-endre-karoly

S-a născut la 4 mai 1893

S-a născut la Timişoara, fiind singurul copil al unei familii din clasa de mijloc. Tatăl, Adolf Engel are aici o mică întreprindere. Părinţii ar dori să urmeze o carieră practică, deşi el încă de la vârsta de opt ani scrie poezii. Studiile şi le-a urmat în oraşul natal: după patru ani de gimnaziu urmează şcoala comercială, îşi dă examenul de bacalaureat cu un an mai repede, la 17 ani poate să-şi câştige existenţa.
În 1910 îi apare prima poezie tipărită cu titlul Üstökös (Cometa) în Temesvári Hírlap, în continuare ziarul publicându-i mai multe poezii. Între anii 1910-1916 este funcţionar la o fabrică textilă din Budapesta, apoi funcţionar bancar în Timişoara. În 1916, se înrolează şi pleacă la război. Iarna lui 1917 şi-o petrece într-un sătuc din Slovenia cu regimentul 57 artilerie din Pilsen, de unde ajunge, în primăvara anului 1918, la Piave. Aici se nasc poeziile sale de război, pe care şi le aşterne într-un notes şi, în drum spre casă, la Budapesta, le predă poetului Dezső Kosztolányi, care îl ia sub protecţia lui. În numărul din august (1917) al publicaţiei Esztendő (Anul) îi apar două poezii: Sok szerencsét én kívánok (Mult succes doresc eu) şi Halálkaverna (Caverna morţii). Are succes răsunător, mulţi se întreabă: cine este acest nou poet? Este vocea celui care a păşit, din băncile şcolii, direct pe câmpul de luptă. Tânărul întors de pa front este, încă, foarte tânăr, ars de soarele Italiei, însângerat, murdar, dar în mână cu un caiet curat, în care, precum o lucrare scrisă de elevul sârguincios al şcolii morţii, şi-a aşternut cu litere ca de perle, poeziile.
  Despre primul volum al său (Az ember, aki járva jár – Omul care umblă umblând, 1922) mai marii vieţii literare (Dezső Kosztolányi, Aladár Schöpflin) vorbesc cu admiraţie. Subiectele care stau în centrul liricii sale sunt: crimele nemiloase, cruzimea, sensul vieţii umane. În perioada interbelică nu prea publică. Idealul să poetic este poezia intens motivată, temeinic lucrată. Poema prin care rupe cu clasa sa socială este mult citata Gorkij-requiem, scrisă în 1936. Înaintea unei operaţii dificile, în timp ce aştepta timp de o oră pe masa de operaţie, îşi scrie opera sa de căpătâi, Görzi elégiák (Elegii de Görz), un poem în 10 părţi, pe care îl finisează după perioada de convalescenţă.
Împreună cu generaţia revistei literare budapestane Nyugat (Vestul), porneşte pe drumul împlinirii literare. Existenţa îşi câştigă ca şi contabil, la început în Fabrica de Lanţuri din Timişoara, între 1929-1949 este secretar general al camerei de comerţ, iar între anii 1949-1957, ultimul fiind anul pensionării, este contabil şef al unor unităţi comerciale.
În anul 1919, editează împreună cu Nándor Herczog si Alfréd Preisz revista Ébredj (Trezeşte-te), merită reţinut motoul acesteia: „revista demnităţii umane şi a libertăţii”. Este membru al Societăţii Literare Arany János din Timişoara, din 1946 secretar general al acesteia, membru al comunităţii scriitorilor maghiari, Helikon (1926), membru al Societăţii Kemény Zsigmond din Târgu Mureş. Alte două publicaţii sunt legate de numele său: Szemle (Revistă, 1920), editată în colaborare cu Árpád Tóth, Alfréd Péter, Andor Fogarasi şi László Fémes, şi Fajankó, o revistă umoristică (cu Nándor Kóra Korber si pictorul Albert Varga, 1924). Despre expoziţiile artiştilor timişoreni publică cronici pertinente, într-un stil atrăgător şi elevat, demonstrând cunoştinţe temeinice în domeniu.
După prezentarea răsunătoare au trecut 25 de ani până a văzut lumina tiparului cel de-al doilea volum, Az ember a csillagok alatt (Omul de sub stele, 1947) şi alţi zece ani până la apariţia celui de-al treilea volum Válogatott versek (Poezii alese, 1957). După acestea are mai multe apariţii: Elégiák és rapszódiák (Elegii şi rapsodii, 1962), Legszebb versek (Cele mai frumoase poezii, 1965), Őszutóm versei (Poezii de sfârşit de toamnă, 1972), Görzi elégiák (Elegii de Görz, 1978) şi în cele din urmă drama în versuri Periandrosz (1982).
Contemporanii l-au numit „clasic în viaţă”. Ca scriitor de o cultură vastă, prezentând frumuseţi umaniste, atinge sufletul cititorului cu fiecare vers. Sonetele cizelate cu mare grijă artistică, elegiile scrise în distihuri, drama asemănătoare cu un poem, toate ne vorbesc pe limba demnităţii umane.
Amintirea-i este păstrată şi prin reprezentările artistice – tablouri, statui – păstrate la Muzeul de Artă din Timişoara.