Biografia zilei: Constantin al XI-lea Paleologul

[altmariusistoric]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Constantin al XI-lea Paleologul

Constantin al XI-lea Paleologul (Dragases) (greacă Κωνσταντίνος ΙΑ' Δραγάσης Παλαιολόγος, Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos) a fost ultimul împărat bizantin, domnind între 1448 și 1453.
S-a născut la 8 februarie 1405, fiind al patrulea dintre cei șapte fii ai împăratului Manuel al II-lea (1392-1425) și a murit la 29 mai 1453, căzând în ultima luptă, odată cu cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduși de sultanul Mehmed al II-lea Fatih.

Primii ani - tinerețea

Împăratul bizantin Manuel al II-lea a fost binecuvântat cu numeroși fii. Unul dintre ei, Mihail, a murit în 1406, așa încât numărul lor s-a redus la șase. Fiul mai mare, Ioan, a fost desemnat să-i succeadă lui Manuel ca împărat. Al doilea fiu, Teodor, a fost numit despot în Moreea. Cel de-al treilea fiu, Andronic, a fost rânduit despot al Tesalonicului, în 1408, pe când avea doar 8 ani. Alt teritoriu care să fie împărțit nu mai exista. Din acest motiv, în 1405, când i s-a născut cel de al patrulea fiu, Constantin, Manuel l-a ținut la Constantinopol, până ce un apanaj potrivit avea să fie disponibil. Se știu puține lucruri despre copilăria și primii ani ai lui Constantin. I-a fost devotat mamei sale, Elena, fiica unui principe sârb, Constantin Dragaș. I s-a spus adesea Porfirogenetul, ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului^[1]. Era o distincție pe care o împărțea cu fratele său mai mare, Teodor, și cu frații mai mici, Dimitrie și Toma, dar, se pare, nu și cu cel mai mare din familie, viitorul împărat Ioan al VIII-lea. Constantin a câștigat devotamentul fără margini și admirația viitorului istoric Gheorghe Sphrantzes, ale cărui amintiri sunt o unică și amănunțită sursă pentru cariera sa. Sphrantzes, care venea din Morea, slujise la curtea lui Manuel II. Unchiul său fusese tutorele lui Constantin. Verii săi fuseseră tovarășii, prietenii și însoțitorii lui Constantin. Ajuns pe tron, Ioan al VIII-lea a ezitat, la început, să cedeze în fața dorinței lui Constantin ca Sphrantzes să intre în serviciul său, pentru că acesta era prea valoros ca sol imperial, ca diplomat și sfetnic la Constantinopol. Dar Constantin se înțelegea bine cu fratele mai mare și, în cele din urmă, s-a făcut după cum a vrut. Relațiile cu frații mai mici-Dimitrie, născut în 1406, și Toma, născut în 1409 -au fost mai puțin prietenești. Constantin s-a născut într-o lume a cărei clasă conducătoare era neașteptat de multietnică. Era o societate aflată mereu sub amenințarea dispariției. Căsătoria reciprocă între conducătorii ei era un mijloc de supraviețuire. Bunicul lui Constantin, împăratul Ioan al V-lea Paleologul (1354-1391), era fiul unei prințese italiene, Anna de Savoia. Unchiul său, împăratul Andronic al IV-lea, își luase soție din familia țarilor bulgari. Unchiul său, Teodor I, despot al Mistrei, se căsătorise cu o fiică a ducelui florentin al Atenei, Nerio Acciaiuoli. Mătușa sa Irina, se căsătorise cu Halil, fiul emirului turc Orhan. Vărul său, care a domnit pentru scurt timp ca Ioan al VII-lea, se căsătorise cu o doamnă din familia genoveză Gattilusio. Fratele său, Ioan al VIII-lea, avea să se căsătorească mai întâi cu Anna, fiica lui Vasile al Moscovei, apoi cu Sofia de Montferat și a treia oară cu Maria, fiica lui Alexie al IV-lea Comnenul, împăratul Trapezuntului. Constantin însuși s-a căsătorit de două ori și ambele lui soții au fost italience. Având mamă sârboaică și tată pe jumătate italian, e greu să-l socotești pe Constantin grec. Avea 17 ani când, în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat Constantinopolul. Bizantinii se bucuraseră de o lungă amânare a agresiunii turcești. Împăratul Manuel al II lea se înțelesese bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta a murit în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan al VIII-lea, de curând încoronat împărat asociat al tatălui său și moștenitor legiuit. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfîrșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel fusese prea mult. În sep 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână ăn viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla, de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan. Perspectivele erau întunecate. Orașul Tesalonic era și el asediat de turci. Fiul lui Manuel, Andronic, căruia îi fusese încredințat Tesalonicul în calitatea lui de despot, era tânăr și cu sănătatea șubredă. În vara anului 1423, cu consimțământul tatălui său, el a oferit Tesalonicul venețienilor; în sept, orașul și-a schimbat stăpânul și a devenit cea mai mare și, s-a sperat, cea mai profitabilă dintre toate coloniile venețiene din Grecia.

Implicarea în politică

Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a simțit că venise vremea să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, fără succes. În noiembrie 1423, a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la Constantinopol, până la întoarcerea sa^[2]. Constantin era încă tânăr. Aceasta era prima lui fărâmă de autoritate și, pentru a o susține, i s-a dat titlul de despot. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea Paleologul. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad. Era o înțelegere umilitoare, dar ea însemna că cetatea Constantinopolului avea să fie cruțată, pentru un timp, de alte atacuri violente din partea turcilor. A fost semnată la 22 feb 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes. Fratele său, Ioan, s-a întors din călătoriile în Italia și Ungaria la începutul lui noiembrie 1424. Obținuse puțin. Regele catolic al Ungariei îl încunoștințase, cu evlavie, că șansele de a-și asigura un ajutor din partea creștinătă-ii apusene ar fi mult sporite dacă el și poporul său ar jura supunere papei și s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, și tatăl lui Ioan, Manuel. Dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mișcare numai bună să-i alerteze pe turci și să-i transforme în dușmani, dacă nu chiar ca pe o formă de șantaj moral. Manuel a murit la 21 iulie 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veșmântul monahal. Ioan al VIII-lea a devenit împărat și în realitate, nu numai cu numele. Fratele său, despotul Constantin, trebuia să i se dea acum un apanaj propriu. În recentul lor tratat, turcii binevoiseră a îngădui bizantinilor să păstreze ca fief o fâșie de pământ la nord de Constantinopol. Ea mergea de-a lungul țărmului Mării Negre, de la orașul Mesembria, în nord, la Derkos, în sud. Se pare că includea și portul Selymbria, la vest de Constantinopol. Aceasta a fost regiunea acordată despotului Constantin, în 1425. Întrucât apăra căile nordice de acces spre Constantinopol, ea era importantă din punct de vedere strategic. Dar Constantin n-ar fi putut face mare lucru dacă turcii ar fi ales să încalce termenii tratatului și să-l lipsească de fieful său. Aflat în drum spre Veneția, în 1423, Ioan al VIII-lea și a întrerupt călătoria în Moreea. Acolo a avut un schimb de cuvinte cu fratele său, despotul Teodor de la Mistra. Teodor prefera liniștea vieții de cărturar constrângerilor administrației și războiului. Cu doi ani în urmă, acceptase o căsătorie aranjată cu Cleope Malatesta din Rimini. A fost, la început, o unire nefericită. El și a exprimat profunda dorință de a deveni călugăr și a fost folosit prilejul vizitei fratelui său pentru a i se destăinui. Când s-a întors la Constantinopol, Ioan a crezut că Teodor gândește încă la fel. Din acest motiv, l-a rechemat pe Constantin de la Mesembria și l-a desemnat să-i urmeze fratelui său, ca despot în Morea. Constantin își dovedise devotamentul și înzestrarea în felurite chipuri. Ar fi putut fi un excelent guvernator la Mistra. Însă, între timp, Teodor se răzgândise. Câțiva dintre admiratorii săi, mai cu seamă eruditul său prieten Ioan Eugenikos, îi întâmpinaseră cu bucurie intenția de a renunța la deșărtăciunea acestei lumi în schimbul bucuriilor vieții religioase. Pe de altă parte însă, prietenii mai mult cu numele îl convinseseră că lumea avea nevoie de el. Când a sosit momentul, Teodor a refuzat să se retragă în favoarea lui Constantin și a aplanat neînțelegerile cu soția sa. Teodor avea să rămână despot la Mistra încă 20 de ani. Au fost ani de prosperitate, cel puțin pentru viața culturală și intelectuală a provinciei. Sub patronajul lui Teodor, la curtea din Mistra s-au adunat cărturari și filosofi. Cleope Malatesta a ajuns să împărtășească și să încurajeze gustul cărturăresc al soțului său. Teodor a suportat cu greu moartea ei în 1433, pentru că ajunsese s-o iubească foarte mult. Constantin a fost împiedicat astfel să-și fructifice șansa de a deveni despot la Mistra.Totuși, după moartea tatălui său, împăratul Ioan al VIII-lea a născocit un plan pentru a folosi însușirile lui Constantin în scopuri mai bune. Acesta ar fi putut avea apanajul lui separat în Morea. Era limpede că Teodor, fericit totuși pe domeniul său de la Mistra, nu era cel mai practic dintre oameni, iar ceva ajutor și sprijin i-ar fi fost de folos. În 1423, turcii spărseseră zidul de apărare ce traversa istmul Corint, construit de Manuel al II-lea pentru a le stăvili înaintarea. Invadaseră și devastaseră Morea. Puțin mai înainte, conducătorul italian al Epirului și al insulei Cefalonia din largul mării, Carlo Tocco, ocupase Clarentza și câmpia Elisului, în partea de nord vest a peninsulei. Teodor avea să încheie cu el un armistițiu, încălcat însă în 1426, când Tocco și-a reluat campania. Împăratul Ioan a hotărât să scape Morea de această pacoste. În 1427, a plecat din Constantinopol ca să rezolve el însuși problema. L-a luat cu sine pe fratele lui, Constantin, și, de asemenea, pe Gheorghe Sphrantzes. Atunci a intrat Sphrantzes oficial în slujba lui Constantin. Au ajuns la Mistra pe 26 decembrie și s-au îndreptat direct spre Clarentza, ca s-o împresoare de pe uscat și dinspre mare. Într-o ambuscadă navală, aproape de insulele Echinade, corăbiile lui Carlo Tocco au fost scufundate, iar el s-a recunoscut înfrânt. A acceptat să renunțe la recentele cuceriri, dar i-a venit în minte un plan pentru a salva ceea ce mai rămăsese din demnitatea sa. A propus ca tânăra lui nepoată, Maddalena, să fie luată în căsătorie de fratele împăratului, Constantin, aducându-i acestuia ca zestre Clarentza și Elis. A fost o învoială amicală, convenabilă pentru ambele părți. La 1 mai 1428, Clarentza a fost predată, iar la 1 iulie, Constantin s-a căsătorit cu Maddalena Tocco, în cadrul unei ceremonii lângă Patras. Ea și-a luat numele grecesc, mai familiar, Teodora, iar unchiul său, Carlo Tocco, a plecat pe mare, spre domeniile lui din Epir. O neobișnuită scrisoare în versuri a fost adresată despotului Constantin înaintea nunții sale. Autorul ei anonim, pretinzând că a fost inspirat de puterea divină, îl felicita pe împărat pentru victoria sa, dar îl avertiza pe Constantin în privința căsătoriei cu nepoata lui Carlo Tocco. Familia Tocco nu era de încredere. Se poate ca povața să fi fost întemeiată, chiar dacă ea nu izvora din rațiune. Căci, cu sau fără soția italiancă, numirea lui Constantin ca al doilea despot în Morea afecta sistemul de guvernământ și avea să aducă necazuri în viitor. Până în 1428, despotatul fusese guvernat de un vlăstar al familiei imperiale, numit de împăratul din Constantinopol. Acum urmau să fie doi și, în curând, trei. Al treilea avea să fie fratele mai mic al lui Constantin, Toma, care crescuse la Mistra. Teoretic, despotatul rămânea unul și indivizibil. Practic însă, după cum avea curând să se dovedească, autoritatea centrală, care funcționase bine în secolul al XIV-lea, se va prăbuși și provincia bizantină Morea se va fărâmița în principate separate și deseori războinice. Teodor refuzase să-i facă loc fratelui său la Mistra. Dar a fost convins să cedeze o parte însemnată din teritoriul acordat lui, inclusiv orașul port Vostitza (Aigion), de pe coasta nordică a Moreii, câteva orașe și fortărețe în Laconia, precum și Kalamata și Messenia, din partea vestică a peninsulei. Tânărul său frate, Toma, a primit castelul de la Kalavryta, la nord de Mistra. La început, Constantin s-a așezat la Clarentza, la care avea dreptul atât prin cucerire, cât și prin căsătorie. Ca să presupună că frații săi aveau să colaboreze, împăratul ar fi trebuit să-i cunoască mai bine. Fiindcă ei erau un soi de oameni gâlcevitori. În orice caz, câtă vreme a mai fost alături de ei, Constantin l-a convins pe împărat că Clarentza era bine plasată pentru a ataca și captura înfloritorul port comercial și strategic Patras, aflat nu departe. Patrasul își schimbase stăpânii de câteva ori. În 1428, era guvernat de Pandolfo Malatesta, arhiepiscopul său latin, pe care papa îl numise cu patru ani înainte, în ciuda faptului că turcii revendicau Patrasul ca fief, iar venețienii manifestau acolo un interes particular pentru comerț. Ei au fost cei care l-au alertat pe papă cu privire la pericolul care amenința orașul, în 1428. În iulie, cei trei frați, Ioan, Constantin și Toma, și au unit forțele într-un asalt asupra Patrasului. A fost prima experiență de război a tânărului Toma. N au izbutit să ia orașul și s-au retras în momentul în care apărătorii au acceptat să-i plătească lui Constantin un tribut anual de 500 de monede de aur. Potrivit lui Gheorghe Sphrantzes, care era cu ei, principala cauză a nereușitei a fost ezitarea fratelui lor, despotul Teodor, de a-i ajuta. El șovăia încă în privința vocației sale monastice. Pe de altă parte, va fi ținut seama și de faptul că guvernatorul Patrasului, arhiepiscopul Malatesta, era cumnatul său. Ar fi fost imprudent să contribuie la prăbușirea lui. În orice caz, papa nu era deloc mulțumit de Cleope Malatesta, întrucât auzise că ea trecuse la Biserica Ortodoxă, poate pentru a cuceri inima soțului său. În consecință, Teodor a rămas la Mistra. Era vremea ca împăratul Ioan să se întoarcă la Constantinopol. Înainte de a pleca, el l-a chemat pe Constantin la Mistra, pentru o discuție. Acolo, Constantin și Sphrantzes s-au întâlnit în secret și au hotărât să facă o a doua tentativă de capturare a Patrasului. Dacă reușeau, Constantin ar fi rămas în Morea. Dacă nu, s-ar fi întors la apanajul său de la Marea Neagră, păstrând posesiunea asupra Clarentzei și a celorlalte locuri din Morea care îi reveniseră ca zestre a soției. Sphrantzes descrie în detaliu ceea ce a urmat. El și Constantin au mărșăluit de la Vostitza, de a lungul coastei, ocolind Patrasul, pentru a ajunge la Clarentza și Chloumoutsi, unde stătea soția lui Constantin. Erau siguri că locuitorii greci din Patras îi vor sprijini. De la Clarentza, Constantin a trimis soli la conducătorii lor ca să-i pregătească terenul pentru intrarea în oraș. La 1 martie 1429 și-a îndreptat oastea către Patras. Consilierii orașului au trimis un curier care s-a întors să-i informeze despre intenția lui Constantin de a ataca și captura orașul și citadela sa. Atacul a fost lansat la 20 martie, în Duminica Floriilor. S-a transformat într-un lung asediu, presărat de confruntări neînsemnate; în una dintre ele, calul lui Constantin a fost împușcat, iar el era cât pe ce să fie ucis sau prins. Prietenul său, Sphrantzes, i-a salvat viața, deși, făcând aceasta, a fost el însuși rănit și luat prizonier. A fost eliberat, mai mult mort decât viu, la 23 aprilie. Înainte de începutul lunii mai, apărătorii n-au acceptat să discute. Arhiepiscopul lor plecase în Italia, după întăriri. Ei au promis că, dacă acesta nu se va întoarce până la sfârșitul lunii, vor capitula. Constantin și trupele lui s-au retras, preluând fortăreața de la Saravalle, așa cum fusese învoiala. Până la sfârșitul lui mai, arhiepiscopul nu se întorsese. La 1 iunie, Constantin a revenit și i-a poftit pe diriguitorii Patrasului să respecte înțelegerea dintre ei și să se predea. Patru zile mai târziu, ei s-au întâlnit în catedrala Sfântul Andrei, sfântul patron al orașului, și au hotărât să-l accepte pe Constantin ca suveran. Orașul Patras s-a adăugat, astfel despotatului său; nici vorbă n-a mai fost despre plecarea lui Constantin din Morea. Totuși, citadela de pe dealul care domina orașul a fost păstrată de oamenii arhiepiscopului și nu avea să fie predată în următoarele 12 luni. Capitularea Patrasului l-a amărât pe papă, i-a deranjat pe venețieni și, cel mai rău, i-a înfuriat pe turci. Sultanul Murad a transmis un ultimatum. Sphrantzes, prietenul de nădejde și credincios al lui Constantin, care petrecuse, de dragul stăpânului, 40 de zile într-o temniță la Patras, a fost trimis să-l împace pe sultan și, după lungi discuții cu el și cu Turahan, comandantul otoman al Tesaliei, a înlăturat amenințarea represaliilor turcești. Constantin a trimis alți soli să-i liniștească pe papă și pe venețieni. Negocierile au durat câteva luni. Pe de altă parte, Sphrantzes ajunsese abia în portul venețian Naupaktos, pe țărmul opus Patras-ului, când arhiepiscopul deposedat Malatesta a sosit acolo din Italia, cu ceva corăbii și soldați catalani. El îl îndemnase pe sultan să protesteze împotriva ocupării arhidiecezei sale de către greci. Dar era prea târziu. Catalanii neascultători, pe care îi adusese ca ajutoare, au manifestat un interes scăzut în redobândirea Patras-ului; în schimb, au prădat coasta și au forțat intrarea în Clarentza. Constantin a reușit să răscumpere de la ei orașul, pentru 6.000 de ducați venețieni. Totuși, mai târziu, a poruncit distrugerea Clarentzei, de teamă să nu cadă în mâinile piraților. Arhiepiscopul a murit la Pesaro, în Italia, în 1441, susținând neîncetat că Patrasul era al lui și că era datoria tuturor creștinilor din Apus să-l ajute a recâștiga scaunul apostolic al Sfântului Andrei. Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea Patrasul s-a predat lui Constantin. Credinciosul Sphrantzes și-a primit răsplata. În noiembrie, a devenit cel dintâi guvernator bizantin al orașului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupație străină. Au urmat alte victorii. Fratele lui Constantin, Toma, a cărui reședință era la Kalavryta, a condus către un sfârșit rușinos principatul străin al Ahaiei, care dăinuise sub conducători de etnii diferite, încă din vremea celei de a patra Cruciade, din 1204. Ultimul lui principe a fost genovezul Centurione Zaccaria, care a murit deposedat de aproape tot teritoriul său, în 1432. Fiica sa, Caterina, s-a căsătorit cu Toma și i-a adus ca zestre ceea ce mai rămăsese din principat. Până în 1430, aproape tot sudul Greciei fusese curățat de cârmuitorii străini și restituit stăpânirii bizantine, mai puțin porturile și coloniile venețiene de la Argos, Nauplia, Modon și Coron. Succesele lui Constantin au reprezentat o compensație pentru știrile teribile ajunse la împărat din alte părți. În martie 1430, sultanul Murad a pus capăt, în chip sângeros, regimului venețian din Tesalonic. Durase doar 7 ani. Tesalonicul a devenit turcesc. În luna oct a aceluiași an, orașul Ianina, din N-V Greciei, s-a supus turcilor. Morea era din bizantină, dar întreaga Grecie continentală de la nordul istmului Corint era acum sub control turcesc. În noiembrie 1429, nu mult după victoria de la Patras, soția sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriți mai puțin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la Clarentza, dar rămășițele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viață (Zoodotos) de la Mistra. Doi dintre erudiții oameni de litere de la Mistra, Ioan Eugenikos și Bessarion, mitropolitul de Niceea, au deplâns tristul eveniment în epitafuri stilizate. Câteva luni mai târziu, probabil pentru că voia să fie mai aproape de Mistra, Constantin a ajuns să facă o nouă învoială cu fratele său mai mic, Toma. Capitala apanajului lui Toma se afla la Kalavryta. În martie 1432, acesta a fost de acord să facă schimb de teritorii. Constantin și-a transferat curtea la Kalavryta. Toma s-a mutat la Elis. A fost un schimb amical care, după cum s-ar putea presupune, a avut consimțământul fratelui lor, împăratul Ioan, și, de asemenea, al celui mai în vârstă dintre cei trei despoți din Morea, Teodor, stăpân încă la Mistra. Dar înțelegerea dintre ei nu a durat mult. A fost sfărâmată când s-a pus problema întâietății unuia dintre ei. Împăratul Ioan fusese căsătorit de trei ori, dar căsătoriile n-au produs nici un moștenitor la tron care să poată fi desemnat împărat asociat. S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre frați îi va succede. Preferința lui Ioan mergea către Constantin, lucru pe care despotul Teodor îl cunoștea, nemulțumindu-l. Constantin se putea înțelege cu fratele său mai mic, Toma. Dar relațiile personale cu Teodor erau otrăvite de invidie și gelozie. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Gheorghe Sphrantzes l-a însoțit. Se prea poate ca Teodor să-și fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit și el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare șă-și determine frații să poarte o discuție, cu atât mai puțin să se înțeleagă. Ei s-au întors separat în Morea. Erau dispuși să lupte până la capăt. Către sfârșitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniștească și să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce frații săi, Teodor și Toma, urmau să rămână, ca despoți în Morea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la 24 sep 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat. Dar desemnarea ca regent pt a II-a oară arăta cu claritate faptul că era considerat moștenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârșitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezența la conciliul pe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara (conciliul de la Basel) ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă și Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creștinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanțul de turci până când Biserica bizantină nu-și recunoștea greșelile și nu accepta supunerea față de Roma. De abia după aceea putea fi propovăduită și organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului și contracararea planurilor turcești. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea și pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara. Pentru a fi sigur că vor veni, papa a trimis corăbii să-i aducă. Corăbiile au adus o companie de arcași din Creta pentru apărarea Constantinopolului. Pe una din aceste nave a călătorit Constantin din Morea, îmbarcându-se la Karystos, în Eubeea, la 1 sept. Printre tovarășii săi de călătorie se afla un cleric venețian, Marco Condulmer, cu care se întâlnise ultima oară la capitularea Patras-ului, în 1429. Împăratul a condus în Italia o delegație impresionantă. Erau cu el patriarhul Constantinopolului, Iosif al II-lea, împuterniciți ai patriarhilor de Alexandria și Ierusalim, mitropoliți, călugări și cler secular-între ei, învățatul Bessarion de Niceea, Marcu Eugenikos de Efes și călugărul Isidor, mitropolit de Kiev. Între laici, cel mai vestit era filosofulGheorghe Gemistos Plethon din Mistra, care îi cunoștea pe împărat și pe frații săi de câțiva ani. În compania împăratului se afla li fratele său mai tânăr, Dimitrie, căruia îi fusese acordat titlul de despot în 1429. Dimitrie manifestase deja tendințe de răzvrătire si era cunoscut ca adversar al oricărui plan de unire a Bisericilor. Dar nu putea fi lăsat fără grijă în urmă, la Constantinopol, deoarece exista bănuiala că încercase să-i atragă pe turci întru sprijinirea propriei sale tentative de a prelua succesiunea la tron. Constantin era cel mai cuminte și mai cinstit dintre frații împăratului. Își dovedise competența ca regent la Constantinopol în timpul absenței lui Ioan al VIII-lea, plecat în apus în 1423-1424, și avea întregul sprijin al mamei sale, împărăteasa văduvă Elena Dragaș. Ea era cam bătrână, dar activă încă în treburile statului, iar Constantin era fiul ei favorit. Ca dregători și sfetnici îi avea pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experiență, și pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla și credinciosul Gheorghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin jucase rolul de naș. Faptul că turcii au respectat armistițiul și nu au acționat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenței cu care Constantin trata o situație periculoasă. A existat totuși un moment, în 1439, când a simțit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puțin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, pănă spre sfârșitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne amenințătoare că sultanul pregătește o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuși falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetății sârbești de la Smederevo, pe Dunăre. Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită și adesea pusă pe ceartă. Și-a încheiat lucrările la Florența, în iunie 1439, cu o proclamație în sensul că unirea Bisericilor Greacă și Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toți ierarhii bizantini, cu excepția unuia singur. Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 februarie, în anul următor. Într-o mare demonstrație de fast și protocol, a fost însoțit la palat de către frații săi, Constantin și Dimitrie - plecat din Italia înaintea lui. Până atunci, știrea că delegația grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune și indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulți au crezut că-i trădase. Tristețea împăratului a fost adâncită de tragica veste că iubita sa soție, pe care n-o văzuse de mai bine de doi ani, murise pe când el se afla în drum spre casă. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului–propriu al creștinilor ortodocși ar fi avut drept consecință o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întotdeauna în principiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulți au protestat că unirea de la Florența depășise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice și uneori violente în ultimii ani ai societății bizantine. Unii au spus, ca și tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creștinilor din Apus și din Răsărit avea să deștepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii - precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florența - pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoșești. Ea avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu. Constantin și-a încheiat îndatoririle de regent în februarie 1440, când împăratul a revenit din Italia, dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârșitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Morea a fost acela că-și pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soții, Maddalena Tocco. Doamna aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întru câtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi și înainte. Erau și bogați pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună și să aranjeze logodna și căsătoria. Către sfârșitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărășia lui Sphrantzes și a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, și acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie și-a continuat călătoria spre Morea, lăsându-și noua soție în grija tatălui ei, în Lesbos. Lipsise din Morea mai bine de trei ani. A descoperit că frații săi, Teodor și Toma, conduseseră destul de bine fără el. Dar își dădea seama că, dacă s-ar afla mai aproape de Constantinopol, interesele sale puteau fi mai bine slujite. Celuilalt frate, Dimitrie, la întoarcerea lui din Italia, îi fusese acordat apanajul de pe litoralul Mării Negre, unde împăratul putea sta cu ochii pe el, întrucât era cunoscut ca adversar înverșunat al unirii Bisericilor, probabil mai mult din motive politice decât din convingeri religioase. Constantin s-a gândit că Dimitrie ar dori, poate, să schimbe locul cu el. L-a trimis pe Sphrantzes să facă această propunere împăratului, lui Dimitrie și sultanului Murad. Sultanul, ca suzeran al lor, al tuturor, trebuia consultat în asemenea probleme. Nu era momentul potrivit să i se ofere lui Dimitrie noi tentații. El făcuse deja o înțelegere pe cont propriu cu sultanul și declarase război împăratului, prefăcându-se apărător al facțiunii antiunioniste, din ce în ce mai numeroasă, un rol care se potrivea cu ambiția sa personală pentru tron și cu scopurile politice ale turcilor. Când Sphrantzes a ajuns la el, Dimitrie se pregătea să pornească spre Constantinopol cu trupe puse la dispoziție, cu amabilitate, de prietenul său sultanul. N-a avut chef să dea ascultare propunerii făcute de fratele său Constantin și Sphrantzes s-a întors cu mâinile goale. Pericolul era așa de amenințător, încât împăratul i-a cerut lui Constantin să se întoarcă degrabă din Morea, pentru a ajuta la apărarea cetății. Atacul turcesc a început în aprilie 1442. În iulie, Constantin părăsea încă o dată Morea. Pe drum s-a oprit în Lesbos, ca să-și ia soția, pe Caterina. Dar turcii aflaseră de venirea sa și, când a atins insula Lemnos, el și soția lui au fost prinși în capcană de o flotă turcească. Timp de câteva luni, Constantin n-a mai putut face nimic, cu toate că venețienii trimiseseră opt galere de la Constantinopol să-l ajute în ceea ce ei au numit rezistența lui demnă de laudă. În mijlocul acestui dezastru, Caterina s-a îmbolnăvit. Boala i-a fost agravată de situație și, în august, avea să moară. A fost înmormântată la Palaiokastro, în Lemnos. Curând, turcii au plecat pe mare. Dar când Constantin, văduv pentru a doua oară, a ajuns la Constantinopol, era deja luna noiembrie. Între timp, lovitura lui Dimitrie eșuase. Împăratul se hotărâse să-i transfere lui Constantin Fortăreața de la Selymbria, la Marea Marmara, de unde putea spiona mișcările fratelui său Dimitrie. În martie 1443, Gheorghe Sphrantzes a fost făcut guvernator al Selymbriei, în numele stăpânului său. Dar joaca de-a schimbul de teritorii dintre Constantin și frații săi nu se terminase încă. În luna iunie a aceluiași an, un sol trimis de Teodor de la Mistra sosea în Constantinopol cu o altă propunere pentru împărat. Teodor sugera acum ca împăratul să transfere despotatul de Mistra lui Constantin, în schimbul Selymbriei. Toți au fost de acord cu această învoială, deși nu este sigur că Dimitrie fusese consultat. Teodor urma să fie adus, poate, mai aproape de tron. În oct 1443, Constantin s-a mutat la Mistra, în noua sa dregătorie. Teodor a luat aceeași corabie, în voiajul de întoarcere către Constantinopol.

Activitatea lui Constantin ca despot

Când, în oct 1443, Constantin a devenit despot la Mistra, urmându-i fratelui său Teodor, conducerea, administrarea și apărarea Moreii le-au revenit în mod efectiv lui și fratelui său mai mic, Toma. Toma a cârmuit fostul principat de Ahaia, pe care-l primise în urma căsătoriei. Constantin a locuit în palatul despoților de la Mistra - recunoscută întotdeauna drept capitală și centru al Peloponesului bizantin - stăpânirile lui acoperind cea mai mare parte a peninsulei. Nu-l socotise niciodată supărător pe Toma. O dată înlăturați din cale ceilalți frați, Teodor și Dimitrie, Constantin a întrevăzut posibilitatea reunificării despotatului și a transformării lui într-un principat ferit de primejdii și aproape independent. Avea planuri pentru realizarea acestui scop și avea sfetnici bine intenționați, dornici să-i ofere proiecte, realiste sau utopice, pentru revirimentul agriculturii, economiei și apărării Moreii. Mistra devenise o capitală culturală a lumii bizantine. Despoții de mai înainte, mai cu seamă Teodor al II-lea și talentata lui soție, Cleope Malatesta, patronaseră științele umaniste și artele. Oamenii cu gust și cărturarii își aflaseră adăpost acolo. Mistra veacului al XV-lea oferea o atmosferă mai stimulatoare și mai creatore față de tristețea și deznădejdea adunate la Constantinopol. Biserici, mânăstiri și palate se înălțau în continuare, se reconstruiau și se decorau cu fresce. Se adunau biblioteci și se copiau manuscrise pentru posteritate. Printre aștrii spiritualității din Mistra zilelor lui Constantin se aflau Bessarion din Trapezunt, mitropolit titular de Niceea, și eruditul său dascăl, Ghe Gemistos Plethon. Bessarion fusese un apărător atât de convingător și de elocvent al unirii Bisericilor la Conciliul de la Florența, încât papa îl făcuse cardinal. S-a mutat de la Mistra la Roma, curând după întoarcerea de la conciliu. Dar a fost tot timpul îngrijorat pentru bunăstarea și viitorul Mistrei. Plethon mersese și el la Florența. În Italia fusese mult admirat ca savant, deși el găsea conciliul plicticos și neînsemnat. L-a părăsit repede pentru a se întoarce la Mistra, unde trăise, studiase și predase vreme de 30 de ani. După stabilirea la Mistra, Constantin a început lucrul pentru refacerea zidului ce traversa istmul Corint. Turcii îl spărseseră cu ușurință în 1423 și-l dărâmaseră în 1431. Constantin și fratele său, Toma, cu colaborarea adesea ezitantă a cârmuitorilor din regiune, l-au restaurat complet. A fost numit Hexamilion, pentru că avea o lungime de de 6 mile. Lucrările s-au terminat în martie 1444. Nu erau primele de acest fel. Istmul fusese fortificat în Antichitate, înaintea invaziei lui Xerxes, din anul 480 î.H. Iustinian construise un zid mult mai solid, în secolul al VI-lea. Manuel al II-lea folosise ruinele construcției lui Iustinian, în 1415. Zidul mergea din Golful Corint spre Golful Saronic, pe o distanță cuprinsă între 7.028 și 7.760 metri. Era puternic întărit, pe întreaga sa lungime, cu 153 de turnuri. O altă sursă vorbește de 130 de turnuri mici și de altele nouă mari, în afară de forturi la fiecare capăt și de o fortificație aflată pe locul fortăreței lui Iustinian, de la Istmia. Se spune că Manuel isprăvise Hexamilionul în 25 de zile, în aprilie și mai 1415. În momentul acela, mulți au fost impresionați de realizare, mai cu seamă venețienii, care, pe de altă parte, refuzaseră politicos să contribuie la cheltuieli; iar prețul în mână de lucru și în bani fusese așa de mare, încât mulți dintre grecii autohtoni și dintre stăpânii de pământ au ales mai degrabă să fugă în posesiunile venețiene decât să fie secătuiți de muncă sau sărăciți din cauza dărilor. Alții au pornit să se răscoale și a trebuit să fie supuși cu forța. O serie ciudată de profeții aveau să fie asociate cu Hexamilionul. S-a spus că ar fi fost rostite de Pythia, la Delfi, în timpul invadării Greciei de către Xerxes. Călătorul italian Ciriaco d’Ancona pare să fi fost primul care le-a consemnat. Ele prevesteau că vor fi patru asemenea ziduri peste istmul Corint. Trei aveau să cedeze în fața atacurilor străine. Numai al patrulea va sta neclintit împotriva dușmanilor. A treia dintre profeții a fost tălmăcită, după evenimente, ca referindu-se la refacerea de către Manuel a zidului lui Iustinian, care nu izbutise, în două rânduri, să-i oprească pe turci. Ultima profeție lăsa să se înțeleagă că a patra reconstrucție a zidului se va dovedi cel din urmă mijloc de intimidare pentru dușmanii străini ai grecilor. Ei aveau să fie respinși și înfrânți când pinul se va prăbuși la pământ și sângele va curge pe pin. Așadar constructorul celui de al patrulea zid avea să fie norocosul. Nu se menționa nici un nume, dar este clar că cel vizat era despotul Constantin. Profeția era o declarație de credință în viitor, criptică și înduioșător de optimistă, care, ca atâtea enunțuri profetice, s-a dovedit a fi jalnic de gresită. Nu mult după terminarea zidului, în 1444, cardinalul Bessarion, scriind din tihna Romei, adresa o lungă epistolă lui Constantin. Îl felicita îndeosebi pentru reconstruirea Hexamilionului. Dar acesta, spunea el era doar un început. Bessarion mai propunea o listă de reforme pentru îmbunătățirea apărării, a economiei, stabilității intelectuale din Morea. El sugera ca reședința despotatului să fie mutată de la Mistra într-un loc din apropierea punctului aflat în cea mai mare primejdie. Ar fi trebuit întemeiat, pe istm, un nou oraș, care să aprovizioneze baza unei armate permanente, necesară la apărarea zidului, căci altminteri, numai prin recrutarea parțială de trupe, în cazuri de urgență, zidul n-ar fi putut fi niciodată dotat cum trebuie și întărit cu o garnizoană. Bessarion scotea în evidență importanța instrucției și a disciplinei militare pentru soldații care aveau să constituie armata reformată. Viziunea lui era mai largă și mai internațională decât aceea a lui Plethon. El vedea despotatul de Morea, aflat sub conducerea lui Constantin, jucându-și rolul pe uscat și pe mare în efortul combinat al creștinilor din Răsărit și din Apus împotriva necredincioșilor, efort care, cu ajutorul lui Dumnezeu, avea să decurgă din unirea Bisericilor. Se gândea la cruciada pe atunci proiectată de papa Eugeniu al IV-lea, purtat de valul optimismului occidental care a urmat Conciliului de la Florența. Papa și-a prezentat propunerile în oct 1439. Momentul părea prielnic. Constantin, aflat în legătură cu Roma, știa ce se pune la cale. Mai știa și că, deși turcii invadaseră și cuceriseră cea mai mare parte a Serbiei, despotul sârb Cheorghe Brancovici, cu care era înrudit, se refugiase în Ungaria; și din Ungaria trebuia lansată contraofensiva împotriva turcilor. Urma să fie condusă de Ladislau, regele polon al Ungariei, și de strălucitul său comandant suprem, Iancu de Hunedoara. Fiind o cruciadă împotriva păgânilor,ea trebuia organizată de legatul papal, cardinalul Giuliano Cesarini. Papa, venețienii și ducele Burgundiei trebuiau să întrețină o flotă care să întâlnească oastea, când aceasta ar fi ajuns la Marea Neagră. Până în iunie 1443, totul era pus la punct. Cruciada a pornit din Ungaria în iulie. Constantin era la curent cu pregătirile și era dornic să profite de șansa oferită pentru o acțiune ofensivă împotriva inamicului comun. La propunerile teoretice ale cardinalului Bessarion putea să mediteze mai târziu. Bessarion îi expunea o viziune pe termen lung asupra viitorului Moreii. Protejată în spatele zidului bine apărat, ea putea deveni un liman sigur pentru imigranții din alte părți și pentru refugiați, a căror forță disponibilă avea să fie folosită în armată, în agricultură și în alte meșteșuguri. El punea accentul pe necesitatea creării și întreținerii unei armate profesioniste. Ca și Plethon, susținea că populația ar trebui împărțită în două clase, soldații și lucrătorii. Este adevărat că cele mai multe dintre ideile lui Bessarion proveneau de la Plethon. Constantin a adoptat o măsură prin care să se asigure de fidelitatea celor din jur, numind ca guvernatori ai marilor orașe oameni de încredere. Prin această regulă el încerca să pună capăt luptelor interne dintre diferiți stăpâni de moșii care nu duceau decât la slăbirea puterii provinciei. Astfel Ghe Sphrantzes, care fusese mai înainte primul guvernator grec al Patras-ului, a devenit răspunzător pentru Mistra și împrejurimile sale. Patrasul era guvernat de Alexie Lascaris, Corintul de Ioan Cantacuzino, Vitylo (Oitylon), pe promontoriul de la Tainaron, de Ioan Paleologul; ca administrator general al întregului despotat, Constantin l-a numit pe Sophianos Eudaimonoioannes, care provenea dintr-o familie peloponesiacă bine cunoscută și influentă. Aristocrația feudală locală era de mult iritată din pricina îngrădirii libertății ei de către guvernatori impuși de la Constantinopol. Constantin a încercat să-i atragă loialitatea, acordându-i privilegii și bucăți de pământ ca fiefuri. S-au păstrat trei documente consemnând asemenea concesiuni de proprietăți funciare sau confirmându-le pe cele făcute de despoții de mai înainte. Ele se prezintă sub formă de argyroboulla sau bule de argint, spre deosebire de chrysoboulla sau bule de aur, pe care numai un împărat le putea emite. Două dintre ele sunt semnate de Constantin, despot și porfirogenet. El pare să fi încercat, de asemenea, să inspire un pic de patriotism local și spirit competitiv în generațiile mai tinere, organizând jocuri sportive în care participarea la curse era răsplătită cu premii. Poate că ar fi făcut mai bine să urmeze sfatul lui Bessarion, trimițând câțiva tineri în Italia pentru a descoperi că, dincolo de hotarele Moreii, era o lume mai mare și pentru a învăța câteva arte și meșteșuguri folositoare. Ambiția lui Constantin pentru vitorul despotatului de Moreea nu se potrivea cu viziunea lui Bessarion asupra rolului pe care acesta îl putea juca în contraofensiva împotriva turcilor. Constantin era mai mult un om de acțiune decât un administrator-și, în vara anului 1444, imediat după terminarea lucrărilor la zidul Hexamilion, a intrat în acțiune nu împotriva turcilor ci împotriva vecinilor săi latini, de la nord de istm. A fost, fără îndoială, încurajat de veștile din lumea creștină a Apusului. Cruciada papei pornise din Ungaria, de-a lungul Dunării, către Marea Neagră, în 1443. Înaintea sa îl alarmase pe sultanul Murad, care avea alte treburi în Răsărit. Așa încât a cerut un armistițiu. A fost pregătită la Seghedin, în iunie 1444. Constantin a fost bine informat cu privire situație, pentru că în iulie îl trimisese pe Ghe Sphrantzes să stea de vorbă cu conducătorii cruciadei, Ladislau al Ungariei și cardinalul Cesarini. Mai era în legătură și cu amiralul venețian Alvise Loredano, a cărui flotă staționa la Modon, în 1444. Armistițiul de la Seghedin nu a durat mai mult de câteva luni. Cardinalul Cesarini, aflat sub autoritatea papei, i-a dezlegat pe cruciați de jurământul pe care îl depuseră sultanului și Ladislau cu oastea sa au mers mai departe, către ținta lor. Cesarini cunoștea intențiile lui Constantin, care era pregătit să-i lovească pe turci dinspre Morea. Bessarion îl îndemnase pe Constantin să închidă porțile elenismului în fața barbarilor la zidul Hexamilion. Dar nu recomandase lărgirea frontierelor despotatului de Morea la nord de acel zid, prin traversarea istmului și cotropirea pământurilor vecinilor, mai cu seamă că vecinii erau tot creștini, uniți cu ei prin unirea de la Florența. Justificarea lui Constantin a putut fi aceea că și vecinii erau, ca și el însuși, vasali ai turcilor și că, lipsindu-i de stăpânirile lor, îl stânjenea pe inamicul comun, pe când acesta se afla în defensivă, în alte părți ale Europei Răsăritene. La câteva luni după ce-a auzit că papa și-a pus cruciada în mișcare, Constantin a invadat Atica. Ducatul Atenei și Tebei, întemeiat de franci după cea de-a patra cruciadă, avusese tot soiul de conducători străini. La începutul sec al XV-lea, era stăpânit de familia neguțătorilor florentini Acciaiuoli, dar sub suzeranitatea sultanului otoman. Constantin se gândise mai demult să le anexeze teritoriul. În 1435, când ducele Antonio Acciaiuoli a murit fără moștenitori, văduva sa a cerut ajutor de la Constantin, care l-a trimis pe Sphrantzes să preia ducatul. Pe de altă parte însă, turcii interveniseră prompt, ocupaseră Teba și opriseră aventura cuceritoare a lui Constantin. În 1444, el a crezut că sosise momentul să încerce din nou. Ducatul era condus acum de Nerio al II-lea Acciaiuoli, și el vasal al sultanului.Turcii erau ocupați altundeva. Nerio nu era pregătit pentru o invazie. Constantin, împreună cu oastea sa, a mărșăluit în Atica și l-a silit pe Nerio să predea Atena și Teba și să-i plătească lui tributul pe care-l plătise sultanului. Ocuparea Atenei a părut deosebit de glorioasă, ceea ce l-a determinat pe unul dintre sfetnici și lingușitorii lui Constantin să-l compare pe acesta cu Temistocle. Cruciada papei n-a ajuns mai departe de Varna, pe țărmul Mării Negre. Acolo a fost nimicită de turcii comandați de însuși sultanul Murad. Regele Ladislau a fost ucis, iar cardinalul Cesarini s-a aflat și el printre nenumărații morți. Dar Varna era departe de Morea și veștile acestea nu l-au stânjenit pe Constantin. Incursiunea sa peste istm fusese un succes remarcabil. L-a savurat și el. Găsise și un nou aliat în lumea apuseană. Filip al V-lea, duce al Burgundiei, era un sprijinitor înfocat al războiului împotriva păgânilor. Se oferise să aprovizioneze corăbii pentru cruciada de la Varna. Era dornic să ajute cauza în Grecia și fusese în legături prietenești cu fratele lui Constantin, Teodor. În 1445, o companie de 300 de oșteni din Burgundia a sosit în Morea. Constantin i-a întâmpinat cu bucurie și i-a luat, fără întârziere, alături de oamenii lui, să prade Grecia Centrală, Beoția și Focida, de la un capăt la celălalt și, spre nord, până la Munțiii Pind din Tesalia, unde valahii și albanezii l-au primit fericiți ca stăpân al lor. Guvernatorul venețian al Vitrinitzei, aflată pe țărm, a trebuit să-și părăsească postul. În același timp, guvernatorul lui Constantin la Vostitza (Aigion), Constantin Cantacuzino, a trecut Golful Corint cu un detașament de infanterie și cavalerie și i-a gonit pe turci din câteva locuri din vestul Focidei. Cel mai mare trofeu al său a fost orașul Loidoriki, ai cărui locuitori au fost atât de impresionați, încât i-au schimbat numele în Cantacuzinopolis. Când papa Eugeniu a auzit de faptele de vitejie ale lui Cantacuzino, le-a socotit drept o manifestare de zel față de unirea Bisericilor și l-a făcut conte palatin de Lateran. Dar creștinii Bisericii reunite erau departe de a fi uniți între ei, chiar și în cauza comună împotriva turcilor. Victoriile lui Constantin în Grecia Centrală nu au fost admirate peste tot. Venețienii erau furioși de îndepărtarea guvernatorului lor din Vitrinitza. În aprilie 1445, l-au însărcinat pe căpitanul lor de laNaupaktos să protesteze mai viguros pe lângă Constantin și să ceară restituirea coloniei lor, precum și a celor câțiva prizonieri de război pe care îi luase. Regele Aragonului și Neapolelui, Alfons al V-lea (1415-1458), care visa la restabilirea domeniilor sale strămoșești din Italia și Grecia, și-a amintit că avea un drept ereditar asupra ducatului Atenei și Tebei, deținut cândva de catalani. I-a scris o epistolă bățoasă lui Constantin, punând problema direct, și a trimis un sol ca să intre în stăpânirea zisului ducat. Ce a urmat, nu se spune. Oricum, câteva luni mai târziu, un trimis din Morea se găsea la curtea lui Alfons, interesându-se despre o posibilă căsătorie între Constantin și o fiică a regelui Portugaliei. Pe de altă parte, ducele florentin al Atenei, care fusese obligat să-i aducă omagiu lui Constantin, se plângea fostului său senior și stăpân, sultanului Murad, rugându-l să-l ajute să restabilească statu-quo-ul. Sultanul, refăcut după victoria sa împotriva forțelor unite ale creștinătății apusene, la care mulți dintre vasalii săi creștini luaseră parte, îl considera pe despotul Constantin o pacoste răzvrătită, un ghimpe mărunt în partea europeană a imperiului său. Așa încât ar fi fost fericit să-i curme acestuia visurile de cucerire. În iarna anului 1446, Murad a preluat comanda unei armate despre care se spune că ar fi numărat 50.000 sau 60.000 de oameni. I-a condus prin Grecia Centrală către Morea. Cu el mergea și nedreptățitul duce al Atenei și Tebei,Nerio Acciaiuoli. Unul dintre comandanții sultanului s-a îndreptat, cu un detașament, spre Loidoriki și Galaxidi și a nimicit gloria efemeră a Cantacuzinopolisului, reducând Focida la o provincie vasală turcilor. Constantin s-a întors degrabă în despotatul său. El și fratele lui Toma au luat poziție la zidul Hexamilion, pe care îl reconstruiseră cu atâta optimism. Oastea turcească a ajuns în fața zidului la 27 noiembrie. După o luptă aprigă, Constantin a trimis un sol la sultan să-i propună condițiile păcii. Acesta era Gheorghe Chalcocondil, tatăl cronicarului de mai târziu Laonic. Murad n-a vrut să trateze: l-a aruncat pe mesager în temniță și a cerut ca zidul să fie demolat fără întârziere. Constantin a poruncit oamenilor săi să-și instaleze posturile pe toată lungimea zidului. În desfășurarea normală a războiului medieval, zidul Hexamilion ar fi putut fi, probabil, apărat. Dar vremurile nu erau normale. Sultanul avea cu el câteva dintre noile arme ale artileriei grele, sub forma unor tunuri lungi. Le-a așezat și pe acestea de a lungul zidului, ca să-l distrugă. Mai avea și mașini de asediu și scări de asalt. Tunurile turcești ofereau garanția că apărătorii nu aveau să îndrăznească a se arăta pe creasta zidului. O descriere însuflețită a asaltului și apărării este făcută de Chalcocondil, care a auzit-o probabil de la tatăl său. După 5 zile de luptă, Murad a dat semnalul atacului final, cu sunet mare de trâmbițe. Trupele sale de elită, ienicerii, au fost primele care au escaladat zidul deja dărâmat; la 10 decembrie, Hexamilinul nu mai era decât un morman de ruine, iar apărătorii săi-uciși sau luați prizonieri. Despoții Constantin și Toma au izbutit cu greu să scape din măcel. 300 de oameni care fugiseră și-și găsiseră refugiu pe culmea unui deal numit Oxy, lângă kenchreai, au fost păcăliți să se predea și au fost tăiați până la ultimul. Pinii erau scăldați în sânge. Profeția se dovedise greșită. Apoi sultanul și-a împărțit oastea. Turhan-Bei comanda o divizie având porunca de a mărșălui spre sud, către Mistra și teritoriile despotului Constantin. Murad însuși conducea restul oștirii, de-a lungul coastei nordice a Moreii. Orașul Sikyon a fost silit să se predea și a fost ars până la temelii. Populația a fost dusă în robie la Vostitza. Sultanul a mers înainte spre Patras. Cei mai mulți dintre locuitorii orașului fugiseră pe țărmul opus, să se adăpostească, împreună cu venețienii, la Naupaktos. Aproape 4.000 de oameni au rămas în fortăreața de pe deal și au rezistat asalturilor repetate ale turcilor.Dar n-a avut mare importanță. Sultanul venise doar ca să-i pedepsească pe greci și să vâre spaima în ei-și reușise din plin. Vremea pentru încheierea cuceririi și ocuparea țării urma să vină când sultanul avea să fie pregătit. Deocamdată a părăsit Patrasul și a înaintat spre Clarentza, unde a fost ajuns din urmă de Turhan și trupele sale, care nu reușiseră să atingă Mistra. Era o perioadă a anului nepotrivită pentru a încerca trecerea unei armate peste munți. Sultanul și oamenii lui s-au retras pe drumul pe care veniseră, lăsând Morea devastată și depopulată. Sursele contemporane grecești și venețiene sunt de acord că numărul creștinilor luați prizonieri a fost de 60.000. După eveniment, unii au pus vina pentru distrugerea zidului Hexamilion pe seama trădării albanezilor din oastea lui Constantin. Alții au împărțit acuzația de trădare mai vag, între toate neamurile din Morea, pentru a căror apărare fusese construit zidul. Se poate să fi fost trădare. Albanezii erau rareori demni de încredere. Iar grecii din Morea fuseseră adesea condamnați pentru nepăsarea și lipsa lor de însuflețire. Dar, cu toată retorica lui Plethon și Bessarion, Hexamilionul era, probabil, imposibil de apărat în fața unei armate hotărâte și disciplinate, fiind menit să cadă, mai devreme sau mai târziu, sub loviturile artileriei. Rolul lui Constantin în marea și tragica dramă a alianței puterilor creștine împotriva necredincioșilor se încheiase în umilință. Constantin se aruncase în luptă după dezastrul încă și mai mare de la Varna. Dar puterile creștine fuseseră prea fărâmițate ca să-l sprijine. Numai Filip din Burgundia îi sărise în ajutor. Venețienii, care aveau corăbii de luptă ancorate la Modon, ar fi putut pleca în sprijinul său. Dar nu puteau uita cum le atacase Constantin posesiunile din Grecia. În feb 1446, flota lor din Mediterana a primit ordin să revină acasă.Punând afacerile înaintea gloriei, venețienii și au reînnoit armistițiul cu sultanul otoman. Mai târziu, avea să fie răspândită o poveste potrivit căreia Constantin fusese de acord să ia în căsătorie o fiică a dogelui Veneției, Francesco Foscari (1429-1457), simțind că putea căpăta astfel oarece autoritate asupra așezămintelor venețiene din Morea. Cu siguranță, în această poveste nu există nici o fărâmă de adevăr. Sursele venețiene ale epocii sunt bogate. Nici una nu menționează însă o asemenea propunere, iar Francesco Foscari era destul de abil pentru a-și da seama de orice șiretlic grecesc menit să submineze controlul venețian în Grecia. El se îndoia de greci. A fost mai interesat de păstrarea bunelor raporturi cu sultanul, ca să se asigure că piețele venețiene din Constantinopol nu aveau să fie închise în cazul-de acum așteptat aproape zi de zi-în care turcii ar fi cucerit cetatea. Constantin și fratele său, Toma, nu erau în situația de a-i cere sultanului încheierea unui armistițiu. Au fost obligați să-l accepte ca stăpân al lor și să-i plătească un tribut anual pentru privilegiul de a le fi salvat rămășițele pământurilor și posesiunilor; și au trebuit să jure că nu vor reface niciodată ruinele zidului Hexamilion. Ajutorul care nu a venit niciodată sau care a venit prea târziu a fost un laitmotiv trist al vieții lui Constantin. Poate că i-a adus oarece mângâiere, în ceas de răscruce, primirea unei scrisori pline de laudă și măgulire din Comuna Florența, unde fratele său, împăratul Ioan, devenise o figură bine cunoscută și respectată la vremea Conciliului din 1439.Conducerea, cetățenii și negustorii Florenței se declarau a fi întotdeauna la dispoziția lui Constantin. Era o acțiune neobișnuită, de vreme ce ei trebuie să fi știut că despotul îl înlăturase de curând pe ultimul duceflorentin al Atenei. Scrisoarea este datată 3 mai 1446. A fost o promisiune deșartă și, oricum, a venit prea târziu. Turcii și au făcut apariția în Morea în luna decembrie a aceluiși an. În ultimul saă an de cârmuire ca despot la Mistra, Constantin a fost vizitat de umanistul și colecționarul de antichități italian Ciriaci d’Ancona. Ciriaco era un neobosit călător și autor de însemnări despre expedițiile sale. Aceste expediții îi mai îndreptaseră o dată pașii spre Morea, în 1437, când fusese primit de fratele lui Constantin, despotul Teodor al II-lea. S-a întors 10 ani mai târziu, venind dinspre nord, pe uscat, prin corint și Leondari, unde s-a întâlnit cu despotul Toma. La sfârșitul lui iulie 1447 a ajuns la poalele Muntelui Taiget și a sosit la Mistra, unde a fost întâmpinat cu bucurie de Constantin, pe care-l numește Constantin pe nume Dragaș, din casa imperială a Paleologilor, actualul despot. La curtea din Mistra l-a întâlnit pe bătrânul-pe atunci- Ghe Gemistos Plethon, cel mai învățat savant dintre greci, pe care îl cunoscuse în precedenta sa vizită. Turcii veniseră în Morea, înainte de vizita lui Ciriaco, precum lupii iarna. Distruseseră zidul Hexamilion pentru totdeauna. Prădaseră și jefuiseră orașele aflate în drumul lor. Dar vremea de iarnă salvase Mistra de ravagiile turcilor; și tot iarna salvase semănăturile și îngăduise oamenilor să supraviețuiască. În vara anului 1447, Ciriaco a fost impresionat de recolta îmbelșugată. Părea că mai putea fi o speranță pentru viitor. Constantin și-a păstrat mereu această speranță. În orice caz, el știa că viitorul despotatului, ca și al Constantinopolului, depindea de perpetuarea casei domnitoare a paleologilor. Fratele său, împăratul Ioan al VIII-lea, nu avusese niciodată coii care să-i urmeze și, din 1447, sănătatea lui se șubrezise. Frații săi, Teodor și Dimitrie, au avut doar câte o fată fiecare. Numai Toma avea să aibă fii, pe Andrei și Manuel - dar pe atunci încă nu se născuseră. Cele două căsătorii ale lui Constantin se încheiaseră neașteptat și tragic. Familia și sfătuitorii erau dornici ca el să-și ia o a treia soție. Încă din 1444 avuseseră loc discuții despre căsătoria cu Isabella Orsini, sora prințului de Taranto, ale cărei legături ereditare cu insulele și cu Grecia continentală erau puternice. N-a ieșit nimic din acest proiect. În august 1447, credinciosul Ghe Sphrantzes a fost trimis la Constantinopol să cerceteze posibilitățile aranjării unui contract de căsătorie pentru stăpânul său, fie în Imperiul Trapezunt, fie în Regatul Georgiei. Tratativele au luat timp și au fost depășite de evenimente. În iunie 1448, Teodor, fratele lui Constantin, a murit în principatul său de la Selymbria. La 31 octombrie, în același an a murit și împăratul Ioan al VIII-lea. Posibilii urmași la tronul Constantinopolului se reduseseră la trei: Constantin și frații săi, Dimitrie și Toma. Toți stiau că pretendentul cel mai favorizat de răposatul împărat era Constantin. Acesta o declarase chiar și pe patul de moarte. Toți știau, de asemenea, că mama sa, împărăteasa văduvă Elena Paleologhina, era de aceeași părere. În cele din urmă, dorința ei a prevalat

În sfârșit împărat

Vestea morții împăratului l-a ajuns pe Constantin la Mistra. El trebuie să fi știut că frații săi, Toma și Dimitrie, erau mai aproape de locul acțiunii și că amândoi puteau să i-o ia înainte, în încercarea de a prelua succesiunea la tron. Toma a ajuns în Constantinopol la 13 noiembrie; Dimitrie se grăbea spre capitală, venind din Selymbria. Toma nu era, probabil, un rival serios. Dar Dimitrie, pentru că reprezenta sau pretindea că reprezintă interesele puternicei facțiuni antiunioniste, aflată în căutarea unui împărat care să spele rușinea unirii de la Florența, avea mulți susținători. Aceștia îl vor fi întâmpinat ca pe un împărat, întrucât politica sa declarată era aceea de a refuza recunoașterea unirii Bisericilor, care pricinuise atâta amărăciune și adusese așa de puțină răsplată. Însă acțiunea hotărâtă a împărătesei mame Elena a evitat o criză și a prevenit posibilitatea unui război civil. Elena, văduva lui Manuel al II-lea, și-a afirmat dreptul de a fi regentă până când Constantin, cel mai mare dintre fii săi supraviețuitori, avea să ajungă la Constantinopol. Constantin fusese întotdeauna favoritul ei și fusese întotdeauna mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaș ori Dragases, la fel de bine ca numele de Paleologul, al tatălui său. Toma a acceptat cu dragă inimă hotărârea împărătesei, iar Dimitrie a fost redus la tăcere. Amândoi i s-au alăturat ca să-l proclame pe Constantin noul împărat al romanilor. Primul care trebuia informat era sultanul otoman Murad al II-lea; în decembrie, împărăteasa l-a trimis pe Sphrantzes să se asigure de asentimentul lui pentru desemnarea lui Constantin. Chestiunea succesiunii fiind rezolvată pe cale pașnică, împărăteasa a ales doi reprezentanți care să pornească de îndată spre Morea, pentru a-l învesti pe Constantin ca împărat și a-l însoți la Constantinopol. Aceștia erau Alexie Philantropenos Lascaris și Manuel Paleologul Iagros, care l-au luat cu ei și pe fratele lui Constantin, Toma. Ei fuseseră împuterniciți, desigur, să supravegheze proclamarea și învestirea noului împărat, dar nu li să-l încoroneze. Fără îndoială, armata, poporul și conducătorii din Mistra ar fi fost încântați să li se ceară să ia parte la obișnuita aclamație care preceda încoronarea unui împărat de către patriarh. Dar la Mistra nu era nici un patriarh și nu există vreo dovadă care să susțină punctul de vedere potrivit căruia ierarhul locului ar fi luat asupra sa săvârșirea unei ceremonii de încoronare, în una dintre biserici. Titlul de împărat al romanilor i-a fost conferit lui Constantin Paleologul într-o ceremonie civilă, probabil în palatul despoților, la 6 ianuarie 1449. Din acest motiv, cronicarul Ducas subliniază că el n-a fost niciodată încoronat ca împărat și-și exprimă convingerea că Ioan al VIII-lea a fost ultimul împărat al romanilor. Existau precedente istorice pentru o asemenea practică. Împăratul Manuel I Comnenul fusese proclamat și învestit de tatăl său, aflat pe moarte, în Cilicia, departe de capitală. Ioan al VI-lea Cantacuzino, străbunicul lui Constantin, a fost proclamat prima oară și învestit cu veșmântul imperial și cu boneta la Didymotika, în Tracia, la 26 oct 1341. Nu i s-a pus pe cap nici o coroană. El și-a așezat, cu propriile mâini, boneta (pilon), aflată în fața unei icoane a Maicii Domnului. Poate că o ceremonie la fel de simplă a fost organizată și pentru Constantin, la Mistra. Totuși, atât Manuel I, cât și Ioan al VI-lea avuseseră grijă să aranjeze ca patriarhul Constantinopolului să facă o ceremonie de încoronare completă, imediat ce au dobândit controlul asupra orașului. În cazul lui Constantin Paleologul, ritualul bisericesc al încoronării n-a fost celebrat niciodată. Desfășurarea lui ar fi produs o periculoasă dezordine. Noul împărat nu dăduse nici un semn că n-ar recunoaște unirea de la Florența. Apoi, nu era nici un patriarh care să-l încoroneze la Mistra și mulți credeau că nu există un patriarh adevărat nici la Constantinopol. Patriarhul Grigorie al III-lea era un unionist militant. Din pricina lui, confirmarea definitivă, de către Biserică, a lui Constantin prin încoronarea ca împărat în catedrala Sfânta Sofia i-ar fi putut stârni pe antiunioniști la revoltă. În orice caz, cei mai mulți dintre aceștia n-au vrut să mai intre în catedrală atâta vreme cât patriarhul Grigorie rămânea în funcție. Printre ei se afla Ioan Eugenikos, fratele lui Marcu, Fanaticul mitropolit ortodox al Efesului, cel care refuzase să semneze decretul de unire de la Florența. Într-un memoriu către împăratul Constantin, din 1450, Ioan a explicat de ce atât de mulți oameni refuzau cu consecvență să-i pomenească numele în Biserică. Un împărat, spunea el, ar trebui să fie stâlp de susținere pentru supușii săi, apărător al dreptei credințe în Biserica lor și luptător pentru aceasta. În momentul încoronării și al ungerii cu sfântul mir, el trebuia să facă o mărturisire scrisă a credinței sale și să jure solemn că va susține orodoxia. Dar cine, întreba el, mai poate să te încoroneze sau să te miruiască, sau să-ță primească, acum, mărturisirea de credință? Avem un împărat fără coroană, unul al cărui cap se distinge numai datorită unui soi de pălărie (pilon) lipsită de semnificație; și avem o cârmuire care prețuiește corăbiile, banii și ajutorul din Apus mai mult decât puritatea credinței, punând frica umană mai presus decât frica de Dumnezeu. Ioan Eugenikos îi reamintea lui Constantin statornicia în credință a strămoșilor săi, Teodora, văduva lui Mihail al VIII-lea, și a fiului ei, Andronic al II-lea, și la fel, a mult respectatului său tată, Manuel al II-lea; și îl îndemna să le urmeze pilda și să fie un urmaș demn al primului Constantin , cel întocmai cu Apostolii, în mărturisirea și apărarea dreptei credințe, necontaminată de greșelile latinilor. Alții erau însă pregătiți să-l accepte pe Constantin ca împărat legiuit, datorită descendenței sale și, de asemenea, pentru că nu exista nici o alternativă evidentă; el îți avea sprijinitorii elocvenți, dintre care unii căutau, fără îndoială, să-i atragă bunăvoința prin lingușeala lor. La începutul lunii ianuarie 1449, Constantin îi scrisese lui Antonio Diedo, ducele venețian al Candiei, în Creta, să-i anunțe moartea fratelui său, Ioan al VIII-lea, precum și faptul că el îi urmase la tron. I-a cerut privilegiul unei călătorii sigure spre Constantinopol, pe o corabie venețiană. Ducele de Candia a răspuns prompt și curtenitor, la 9 ianuarie, adresându-se lui Constantin corect, cu formula illustrissime et serenissime imperator și exprimându-i condoleanțe pentru moartea fratelui său. Întâmplător, căpitanul venețian al golfului, comandantul flotei din Adriatica, era atunci la Candia și ducele l-a asigurat pe Constantin că, în scurtă vreme, acesta avea să plece la Modon, în Morea, unde putea obține de la autoritățile venețiene mandatul necesar pentru a satisface, cât de curând posibil, cererea împăratului. A fost un schimb agreabil de amabilități, date fiind relațiile încordate dintre despoții Moreii și venețieni. Totuși, Constantin se pare că a călătorit spre capitală pe o navă catalană. Probabil că n-a putut să-i aștepte pe venețieni să-și îndeplinească formalitățile. Cu toate acestea, faptul că noul împărat a trebuit să ceară ajutor de la străini pentru a merge din Grecia la Constantinopol dă măsură stării șubrede în care se găsea Imperiul Bizantin. Constantin a sosit la 12 martie 1449. Două săptămâni mai târziu, a făcut primul și cel mai important pas spre întărirea poziției sale, trimițându-l pe Andronic Iagaris ca emisar la sultan, pentru stabilirea unui armistițiu cu turcii. Armistițiul era proiectat să-i includă și pe frații împăratului, astfel încât Morea să fie protejată cel puțin o vreme de alte atacuri. În unele privințe, lui Constantin îi era mai ușor să trateze cu turcii decât cu opoziția bizantină autohtonă, cu antiunioniștii. A fost răbdător cu ei și a încercat în mai multe rânduri să-i aducă la punctul lui de vedere, împiedicând discuțiile. Ioan Eugenikos i-a trimis minuta unei asemenea întâlniri, sub forma unei apologii din partea conducătorilor comunității antiunioniste din Constantinopol. Ei se organizează într-un synax sau sinod, în opoziție cu sinodul condus de patriarh, pe care refuzau să-l recunoască. Constantin nu era un apărător fanatic al unirii de la Florența. Dar rămăsese convins că aceasta oferea speranța supraviețuirii. El și poporul său puteau spera să obțină, din partea creștinătății apusene, ajutorul concret de care aveau nevoie disperată, numai dacă erau recunoscuți ca sprijinitori ai unirii. Antiunioniștii socoteau că acesta era un argument materialist josnic. Era limpede pentru ei, cum spusese Ioan Eugenikos, ca împăratul și dregătorii săi ar fi făcut mai bine să creadă în Dumnezeu decât să-și agațe speranțele de salvare din partea latinilor. Cei care-și trădaseră credința părinților de dragul răsplăților materiale aveau să piardă, în mod sigur, binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu. Gheorghe Scholarios, fost elev al lui Marcu Eugenikos, era de departe cel mai cult membru al sinodului antiunionist.El fusese un membru proeminent al delegației bizantine la Conciliul de la Florența și se dovedise el însuși un sprijinitor elocvent al unirii Bisericilor, redactând tratate în favoarea teologiei și doctrinei latine. După conciliu, a continuat să-l slujească pe împăratul Ioan al VIII-lea ca secretar și, timp de câțiva ani, a evitat întreaga controversă. Dar, sub influența fostului său dascăl, Marcu Eugenikos, a început să-și schimbe punctul de vedere; și, când Marcu a murit, în aprilie 1445, Scholarios i-a moștenit rolul de purtător de cuvânt al partidei antiunioniste. Moartea lui Ioan al VIII-lea l-a afectat profund, așa încât după ce Constantin a ajuns în capitală, Scholarios s-a călugărit. Și-a anunțat intenția de a proceda astfel într-o predică pe care a ținut-o înaintea împăratului, pe când era încă mirean, la 21 noiembrie 1449. Și-a explicat motivele unei asemenea retrageri din lume într-o lungă scrisoare către Constantin. A intrat în una dintre mănăstirile din oraș și și-a luat numele călugăresc de Ghenadie. În calitate de călugăr, a avut mai multă tihnă și mai multă influență. A întocmit încă mai multe tratate și broșuri, expunând, de data aceasta, nu virtuțile, ci greșelile teologiei latine, la început în particular și discret, mai târziu cu mai multă vâlvă și mai mare implicare. Ca monah, Ghenadie a întreținut, pentru un timp, o corespondență amicală cu împăratul Constantin. După căderea cetății sub turci, în 1453, el avea să devină, la momentul potrivit, primul patriarh al Constantinopolului sub cârmuire otomană. Dar, în cei din urmă ani ai Constantinopolului bizantin devenise stânjenitor pentru ultimul împărat creștin. Spre deosebire de alții care-i împărtășeau convingerile, Ghenadie nu era un adversar necondiționat al unirii cu Biserica Romei, a cărei doctrină o înțelegea mai bine decât cei mai mulți dintre greci. Dar credea că unirea trebuie făurită prin împăcare și rațiune, prin toleranță și convingere, nu silită de împrejurări și presiuni politice din partea latinilor. Asupra statutului de împărat al lui Constantin n-a exprimat nici o îndoială, în ciuda faptului că acesta nu fusese niciodată încoronat de un patriarh.

Gânduri de însurătoare

O dată ce Constantin a fost instalat ca împărat, problema perpetuării dinastiei domnitoare a Paleologilor a devenit mai urgentă ca niciodată. S-a intensificat căutarea unei soții și a unei împărătese care ar fi putut să-i dăruiască un fiu. În februarie 1449, pe când era încă la Mistra, Constantin a trimis un sol în Italia ca să-l întâlnească pe regele Alfons al V-lea al Aragonului și Neapolelui, cu care avusese și mai înainte legături. Curierul, Manuel Dishypatos, era însărcinat să ceară ajutor împotriva turcilor, dar și să sondeze terenul pentru o alianță matrimonială. Propunerea era ca împăratul Constantin să o ia în căsătorie pe Beatrice, o fiică a lui Pedro, regele Portugaliei, nepotul lui Alfons. În plus, s-a sugerat că fratele lui Pedro putea să se însoare cu fiica lui Ioan al II-lea de Lusignan, regele Ciprului. Aceasta era nepoata lui Constantin. A doua propunere s-a realizat în 1456, când Carlotta, fiica lui Ioan al II-lea de Lusignan, a devenit soția lui Juan, duce de Coimbra și fiu al lui Pedro al Portugaliei. Dar, din motive necunoscute, planul lui Constantin de a-și lua soție din casa regală a Portugaliei nu s-a înfăptuit. Erau și alte doamne bune de măritat, mai aproape de lumea Bizantină. În august1447, Ghe Sphrantzes fusese trimis de la Mistra la Constantinopol pentru a examina posibilitățile unui contract de căsătorie fie cu Regatul Georgiei, fie cu Imperiul de Trapezunt. Prințese din familia imperială de Trapezunt se căsătoriseră și mai înainte cu membri ai familiei Paleologilor-ceea ce putea fi totuși un impediment, de vreme ce Biserica bizantină, pe care Constantin nu putea să riște ofensând-o, era foarte severă în privința gradelor interzise la căsătorie. În oct 1449, Sphrantzes a plecat din Constantinopol să viziteze atât Georgia, cât și Trapezuntul și să ia o hotărâre cu privire la familia domnitoare care putea să-i ofere împăratului său mireasa cea mai potrivită. A fost plecat aproape doi ani. În amintirile lui, el face o lungă și fascinantă descriere a călătoriilor efectuate în slujba stăpânului. N-a plecat singur. A fost însoțit de o suită impresionantă, formată din tineri aristocrați, oșteni, preoți, călugări, medici, cântăreți și muzicanți cu instrumentele lor, și a dus cu sine felurite daruri scumpe. Georgienii au fost uimiți de instrumentele muzicale și au venit de pretutindeni să le audă cântând. Sprantzes fusese însărcinat să trimită rapoarte scrise despre calitățile și defectele fiecărei presupuse mirese, așa încât Constantin să poată lua, el însuși, decizia finală și să i-o poată comunica printr-un mesager. Sphrantzes a mers mai întâi la curtea lui Gheorghe al VIII-lea al Georgiei (Iberia), care a domnit ca rege de facto din 1446 până în 1465. Nu s-a consemnat numele fiicei sale, care trebuia cercetată, spre a se vedea dacă întrunește condițiile necesare. Din nefericire, sistemul de comunicații s-a întrerupt în momentul în care mesagerul lui Constantin a naufragiat pe la Amisos, iar Sphrantzes a fost silit să aștepte alte porunci, prin înlocuitorul acestuia. La Trapezunt, a vizitat curtea împăratului Ioan al IV-lea Comnenul (1429-1458), el însuși înrudit prin căsătorie cu regele Georgiei și, de asemenea, cu răposatul frate al lui Constantin, Ioan, căci sora lui, Maria, fusese a treia soție a lui Ioan al VIII-lea. La Trapezunt a auzit Sphrantzes pentru prima dată despre recenta moarte a sultanului otoman Murad al II-lea, în februarie1451. Împăratul Trapezuntului credea că e o veste bună. Dar Sphrantzes era îngrijorat pentru viitor. Murad fusese bătrân și obosit. Renunțase la orice gând de cucerire a Constantinopolului. Dorise numai pace și prietenie cu bizantinii. Pe de altă parte însă, fiul și moștenitorul lui, Mehmed al II-lea, era tânăr, puternic și ambițios și era cunoscut ca dușmănos față de cauza creștină. Lui Sphrantzes i-a trecut prin minte că singura cale de a-l ține pe noul sultan în șah era să insinueze că mama lui vitregă, văduva lui Murad, avea să se căsătorească acum cu Constantin. Văduva lui Murad-sau amerissa, cum o numește Sphrantzes-era Maria sau Mara Brancovici, fiica despotului sârb Gheorghe Brancovici. Se căsătorise în 1436. Nu avusese copii.Când soțul ei a murit la Adrianopol, a cerut să fie lăsată să se întoarcă la părinți, în Serbia. Era deja acolo, când Sphrantzes a conceput planul de a-i cere mâna pentru căsătoria cu împăratul Constantin. Lui Sphrantzes i-a venit ideea să pună acest plan pe hârtie și să-l trimită împăratului, la Constantinopol, împreună cu raportul despre activitățile sale din Georgia și Trapezunt. A declarat că vedea doar patru posibile obiecții față de căsătorie: Maria Brancovici putea fi considerată inferioară împăratului din punct de vedere social; Biserica putea obiecta pe temeiul înrudirii și consangvinității lor; Maria era deja văduvă; era înaintată în vârstă și putea avea dificultăți în nașterea unui copil. Prima obiecție a socotit-o nejustificată, întrucât chiar mama lui Constantin era din aceeași stirpe sârbească; era mai probabil ca Biserica să sprijine căsătoria împăratului cu prințesa sârboaică decât cu o prințesă din Trapezunt, de vreme ce despotul Gheorghe Brancovici era unul dintre cei mai cucernici binefăcători ai Bisericii, ai mănăstirilor și așezămintelor de caritate. Pentru a contracara cea de a treia obiecție, exista un precedent, căci chiar bunicul lui Constantin, Constantin Dragaș, se căsătorise cu o văduvă, Evdochia, al cărei soț răposat fusese o căpetenie turcă măruntă, cu care mai avusese și copii. Spre deosebire de aceasta, Maria Brancovici era văduva unui monarh puternic și erarăspândită credința că însoțirea lor nici nu se consumase. În ceea ce privea șansa ei de a naște copii, numai Dumnezeu putea hotărî. Constantin a fost încântat când a primit scrisoarea și raportul lui Sphrantzes, la sfârșitul lui mai 1451. Începuse să creadă că sluga sa, credincioasă îndeobște, tăia frunze la câini în timpul acestei călătorii. Familia lui Constantin era deja înrudită cu casa sârbească Brancovici, pentru că nepoata împăratului, Elena, fiica fratelui său Toma, se căsătorise, în 1446, cu Lazăr, fiul lui Gheorghe și fratele Mariei. Constantin a trimis imediat un sol în Serbia ca să înfățișeze planul lui Gheorghe Brancovici și soției sale, Irina. I-a încredințat misiunea lui Manuel Paleologul, înrudit cu familia Cantacuzino, căreia îi aparținea Irina. Unii dintre sfetnicii de la Constantinopol ai lui Constantin erau de părere că ar face bine dacă s-ar căsători cu văduva sultanului. Alții, precum marele său domestic, Andronic Cantacuzino, credeau că ar face și mai bine dacă s-ar uni cu familia imperială de Trapezunt. Propunerea a fost bine primită de Gheorghe Brancovici și soția sa, care au întrevăzut, pentru nefericita lor fiică, un viitor măreț ca împărăteasă a Constantinopolului. Dar s-au împiedicat de obiecțiile Mariei, care jurase că va duce o viață de celibat și castitate pentru tot restul zilelor. Nimic nu avea să-i schimbe gândurile. Din motive pe care nu le lămurește, Sphrantzes decisese, între timp, că împăratul său ar trebui să se căsătorească mai degrabă cu doamna din Georgia decât cu prințesa din Trapezunt, și începuse să redacteze contractul de căsătorie cu regele georgian. Înarmat cu schița documentului, s-a întors la Constantinopol pe o corabie venețiană; a sosit la 14 sept 1451, aducând cu el un sol georgian. Părea că, în cele din urmă, căutarea unei împărătese luase sfârșit. Constantin i-a mulțumit cu generozitate lui Sphrantzes pentru eforturile sale neobosite și i-a promis felurite răsplăți. A pregătit fără întârziere un document oficial, pe care solul georgian să-l ia cu el, semnat, sigilat cu aur și confirmat cu trei cruci în cerneală roșie, potrivit obiceiului georgian. S-a căzut de acord ca Sphrantzes să se întoarcă în Georgia, în primăvara următoare, cu nave, ca s-o însoțească pe viitoarea mireasă a lui Constantin spre capitală. Dar nu s-a mai auzit nimic despre această chestiune. Încă o dată, planurile lui Constantinerau depășite de evenimente. La 23 martie 1450 moare și mama lui Constantin, împărăteasa văduvă Elena Paleologhina. Constantin era singurul dintre cei 6 fii care adoptase numele sârbesc de familie al Elenei-Dragaș. Sphrantzes avusese dreptate în privința noului sultan otoman Mehmed al II-lea. Era mult mai periculos decât părea. Avea doar 19 ani când i-a urmat tatălui său, în februarie 1451, și, pentru un timp, și-a ascuns firea agresivă în spatele unei aparente bunăvoințe. S-a relatat pretutindeni, printre creștinii din Răsărit și din Apus, că Mehmed era un tânăr imatur și nepriceput, care putea fi lingușit sau păcălit. Constantin se grăbise să trimită soli ca să și-l facă prieten și să pregătească un armistițiu. Se spune că sultanul i-a primit cu mare respect și i-a liniștit cu declarații teatrale despre gândurile sale bune. Constantin n-a putut fi păcălit. A bănuit că starea de spirit a tânărului sultan se putea schimba pe neașteptate. După cum îl va fi sfătuit Sphrantzes, cel mai înțelept era să se pregătească pentru momentul acela, îngrijindu-se de mijloacele de apărare a Constantinopolului și solicitând din nou ajutor prietenilor din Apus.